Egomania

 Egomania

OBSERVĂ CÂT DE REPEDE SE SCHIMBĂ OAMENII CÂND NU MAI POT LUA CE VOR DE LA TINE. Există o realitate pe care o înveți abia după ce ai dat mult prea mult: oamenii nu se arată cu adevărat în momentele de abundență, ci în momentele în care nu mai pot profita de tine. Atunci vezi umbrele, atunci vezi adevărul, atunci se rupe iluzia. Pentru că sunt oameni care nu se apropie ca să te cunoască, ci ca să te consume. Nu caută sufletul tău, ci beneficiile tale. Nu vor intimitate, ci acces. Nu relație, ci resurse. Cât timp le hrănești golurile, par calzi, disponibili, „de partea ta”. Îți trimit mesaje, te caută, îți promit. Dar în clipa în care nu mai primesc ceea ce își doreau, se transformă într-o tăcere rece, într-o privire acră, într-o reacție disproporționată. Într-un reproș mascat sau într-o dispariție brutală. Adevărata față a unui om se vede atunci când nu mai are ce lua de la tine. Atunci când nu mai ești puntea lui de trecere, rezolvarea lui, resursa lui emoțională, financiară sau afectivă. Și doare. Doare să descoperi câți au stat lângă tine nu pentru cine ești, ci pentru ce le-ai oferit. Câți ți-au cântat „loialitate” doar ca să-și pregătească locul la masa ta. Câți ți-au spus „prietene” doar pentru că aveau foame în suflet. Ține minte un lucru: CÂINII FLĂMÂNZI NU SUNT LOIALI. Ei nu te iubesc pentru tine, ci pentru hrana pe care o porți în mână. Așa sunt și oamenii care se apropie în funcție de ce le poți oferi. Când „mâncarea” dispare – fie că e atenția ta, energia ta, timpul tău, influența ta, generozitatea ta – ei nu doar că pleacă, dar uneori mușcă. Pentru că flămânzii n-au învățat niciodată recunoștința. Doar consumul. Lasă-i să plece. Absența lor nu e o pierdere, ci o eliberare. Uneori, viața îți ia oameni de lângă tine nu ca să te rănească, ci ca să-ți facă loc pentru cei care iubesc cu stomacul plin și cu sufletul curat. Ține aproape de cei care rămân lângă tine chiar și atunci când nu mai ai nimic de oferit în afară de adevărul tău. Aceia sunt puțini. Dar sunt tot ce ai nevoie.