În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Chiric si Iulita.
Aceasta
mucenita a trait pe vremea Împaratului Diocletian, tragându-se cu
neamul din Iconia. Din pricina prigonirii crestinilor, a luat pe
Fericitul Chiric, în vârsta de trei ani, si a mers la Seleucia. Aflând
însa si acolo aceeasi pornire împotriva crestinilor, a venit la Tarsul
Ciliciei, unde chinuia pe crestini ighemonul Alexandru, om crud si
salbatic la fire. Acesta, prinzând pe Mucenita Iulita, a batut-o, luând
si copilul de la dânsa. Dar neputând ighemonul sa-l traga la sine cu
maguliri si cu mângâieri, caci copilul se uita întins la maica sa, si
abia putând vorbi, chema numele lui Hristos, ighemonul l-a lovit cu
piciorul în pântece, si l-a aruncat de pe scari. Lovindu-se cu capul de
zid, copilul si-a spart capul, si asa si-a dat sfârsitul. Iar fericitei
Iulita, dupa multe chinuri, nevrând ea sa se lepede de Hristos, i s-a
taiat capul si asa a luat cununa muceniciei.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului.
Acest fericit a trait pe vremea împaratiei lui Teofil, nascut fiind din iubitori de Dumnezeu si binecredinciosi parinti, anume Fotino si Teoctista, si frate al celui între sfinti Teodor marturisitorul si egumenul Studitilor. Pentru viata sa vrednica de lauda, prin obsteasca alegere, a luat ocârmuirea bisericii tesalonicenilor. Si, aflându-se acolo putina vreme, din porunca împarateasca s-a întors la Constantinopol. Si, stând de fata, împreuna cu bunul sau frate, Sfântul Teodor, si netemându-se nici lasându-se înduplecat de cuvintele necredinciosului Teofil, ca sa nu se închine dumnezeiestilor icoane, marturisitorul Teodor a fost izgonit la iezerul Apoloniada, iar fericitul Iosif a fost bagat în multe închisori si chinuit cu patimire rea. Rabdând multe si de neîndurat chinuri si dosadindu-se cu foamea si cu setea si cu multe altele, s-a dus la repausul cel vesnic.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Lolian.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
![[1507.jpg]](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEdbolbg1KeYBGgjcO-DLeWwgJ1cvEg-eRnXBIKKHa8z7RpEcT88DyRVDH80qyWQAntceJN7toyuUJs_BrCTyhOyYujd2UGuiypZjH2PY_OlBCrJVrvr6HfDYjYmyqLjK1vVSg56Pzn-E/s1600-rw/1507.jpg)
Luna iulie în 15 zile: pătimirea Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita (+304)
În cetatea Iconiei, din ţara Licaoniei, era o femeie tânără, de bun
neam, anume Iulita, care se trăgea din seminţia împăraţilor celor mai
vechi ai Romei, fiind, cu credinţa creştină. Şi, petrecând, cu un
legiuit bărbat, puţin timp şi, de la el primind şi zămislind şi născând
un prunc, de parte bărbătească, a rămas văduvă. Şi, născând pruncul, cu
Sfântul Botez l-a luminat şi l-a numit pe el Chiric. Întru acea vreme,
Diocleţian, păgânul, ţinând sceptrul împărăţiei Romei, a ridicat
prigoană asupra creştinilor, în toate ţările stăpânirii sale. Şi era pus
demn de dânsul, în ţara Licaoniei, dregătorul Domeţian, om sălbatic şi
fără de omenie, cu chip şi cu nărav de fiară, bucurându-se de vărsarea
sângelui creştinesc. Deci, acela, venind în Iconia, a început a chinui
cumplit pe cei ce credeau în Hristos, şi îi căuta, cu înverşunare, pe
cei ce ţineau, în taină, creştineasca credinţă. Văzând aceasta şi ştiind
că nu se va putea tăinui credinţa ei, de acest tiran, credincioasa
roabă a lui Hristos Iulita, s-a gândit să fugă, că se temea ca nu cumva,
neputând suferi chinurile cele cumplite, să se lepede de Hristos. Deci,
şi-a lăsat toate averile sale şi casa şi rudeniile şi robii şi toată
frumuseţea lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos şi, luându-şi pe
fiul său Chiric, fiind prunc de trei ani, şi două slugi credincioase, a
ieşit noaptea din cetatea Iconiei, şi a purces printre străini
aducându-şi aminte de ceea ce a zis Scriptura: "nu avem
aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o căutăm". Şi a mers în
Seleucia, ca o străină, şi ca una din cele sărace, tăinuindu-şi neamul
său, însă a aflat şi acolo aceeaşi prigoană asupra creştinilor. Că un
oarecare Alexandru, luând stăpânirea de dregător, de la împărat, a mers
în Seleucia şi ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui
Iisus Hristos. Deci,
fericita Iulita, aducându-şi aminte de ceea ce se scrie: "Fugiţi de
mânie" şi iarăşi: "Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi
în cealaltă", a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei,
şi petrecea acolo, între cei săraci. Dar, după o vreme, acelaşi
dregător, Alexandru, a venit şi în Tars, ca să chinuiască pe creştini.
Şi s-a făcut cunoscută Sfânta Iulita unora şi au vorbit, despre ea, cu
dregătorul. Iar acela îndată a poruncit să o prindă şi a stat la
judecată, înaintea poporului. Şi prinzând-o pe ea ostaşii, cu fiul ei,
amândouă slugile au fugit, dar priveau de departe, ca să vadă pătimirea
şi sfârşitul ei. Şi dusă a fost, înaintea dregătorului. Muceniţa, având
în braţe pe Sfântul Chiric, pruncul cel de trei ani. Şi, fiind
întrebată, de dregător despre nume, despre neam, de moşie, răspundea, cu
îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos,
numindu-se pe sine creştină, şi spunând că patria ei este cereasca
Împărăţie a lui Hristos. Deci, mâniindu-se dregătorul, a poruncit să ia
de la dânsa pruncul şi, dezbrăcând-o şi întinzând-o, să o bată fără de
cruţare, Şi bătută fiind Muceniţa, pruncul plângea şi se trăgea din
mâinile celor ce-l ţineau pe el, ca să alerge la mama lui. Iar dregătorul,
văzând pruncul că este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Şi,
luându-l pe el, l-a pus pe genunchii săi. Şi-l mângâia pe el, ca să nu
plângă, şi netezea capul copilului şi-l săruta pe el şi cuvinte dulci îi
zicea. Dar copilaşul se apăra, trăgându-se din mâinile lui şi,
ferindu-şi capul de dregător, nelăsându-se mângâiat, nici sărutat de
buzele acelea spurcate. Iar, privind spre mama sa, care era bătută,
plângând, pruncul striga: "Creştin sunt, lasă-mă la mama mea". Şi zgâria
faţa dregătorului cu unghiile sale. Şi, umplându-se de mânie,
dregătorul l-a aruncat jos pe prunc şi l-a izbit cu piciorul în coaste,
trântindu-l jos de pe scaunul său cel înalt. Iar pruncul căzând pe
treptele cele de piatră şi izbindu-se cu capul de colţurile cele
ascuţite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sânge şi şi-a dat
sufletul său fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa s-a
încununat cu mucenicie Sfântul prunc Chiric. Iar
mama lui, Iulita, cumplit bătută fiind, ca într-un trup străin pătimea,
şi ca un stâlp neînsufleţit; şi nimic altceva nu striga, fără numai
aceasta: "Creştină sunt, şi nu voi jertfi idolilor." Iar, dacă au
încetat a o bate şi a ridicat-o de la pământ, a văzut pe fiul său iubit
mort, înaintea divanului, şi zăcând în sânge. Drept aceea, s-a umplut de
bucurie şi a zis: "Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit, pe
fiul meu, de un dar ca acesta, ca să pătimească muceniceşte, el mai
înainte de mine, pentru numele Tău Cel Sfânt şi să primească cununa cea
neveştejită a slavei Tale." După aceasta, a poruncit dregătorul să o
spânzure pe lemnul de chinuire şi cu piepteni de fier să-i strujească
trupul şi să arunce cu smoală fiartă peste rănile ei. Şi, aşa, chinuită
fiind Sfânta, dregătorul striga: "Miluieşte-te Iulita, pe tine însăţi.
Închină-te zeilor ca să te izbăveşti din chinuri." Iar Muceniţa
răspundea: "Nu mă voi închina dracilor şi idolilor celor surzi şi muţi".
Şi dregătorul văzând răbdarea şi mărirea de suflet a Muceniţei, a
osândit-o la tăiere cu sabia. Şi slujitorii, luând-o pe ea, au dus-o
afară din cetate, la locul cel de moarte. Şi mergea Sfânta,
bucurându-se, ca la o încununare de nuntă. Şi, ajungând la locul acela, a
cerut puţin timp, pentru rugăciune. Şi ea, plecându-şi genunchii, s-a
rugat, zicând: "Îţi mulţumesc, Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse
Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l
pe el a pătimi, pentru numele Tău Cel sfânt şi înfricoşător.
Primeşte-mă, dar, şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte
să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele
înţelepte, care au intrat în cămara Ta cea nestricăcioasă. Ca bine să Te
cuvânteze duhul meu pe Tine, Ziditorul său şi pe Tatăl Tău, Cel fără de
început, şi pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o Fiinţă, în veci. Amin." Aşa
rugându-se Sfânta, după ce călăul şi-a ascuţit sabia, i-a lovit
grumajii şi i-a tăiat cinstitul ei cap, lăsând-o la acel loc fără de
îngropare, spre mâncare câinilor şi fiarelor. Asemenea şi trupul
Sfântului Chiric, afară din cetate trăgându-l, l-au aruncat lângă trupul
mamei sale şi s-au dus. Şi, sosind noaptea, cele două slujnice venind,
au luat trupul stăpânei lor şi al fiului ei şi, ducându-le departe,
le-au îngropat în pământ. Dintre aceste slujnice, una a vieţuit până în
anii marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, când Bisericile
lui Dumnezeu au luat îndrăzneală, cu darul lui Hristos. Atunci,
slujnica aceea a arătat credincioşilor locul unde erau îngropate
cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita şi a povestit
pătimirea lor. Şi au scos sfintele moaşte, întregi şi pline de bună
mireasmă şi dând tămăduiri. Iar pătimirea lor a fost scrisă, spre
pomenirea Sfinţilor Mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava
lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh
slăvit în veci ! Amin.
Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei
Marele
Vladimir, domnul Kievului şi singurul stăpânitor a toată Rusia, era
fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul
lui Ruric, cel chemat de la nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea
seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în
marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat
scaunul la Kiev şi a născut din Sfânta Olga un fiu, anume Sviatoslav.
Iar Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu
însă dintr-o femeie. Şi
împărţind Sviatoslav marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a
dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg,
drevlenii; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. Apoi, după
moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc stând la scaunul părintesc,
în Kiev, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul
drevlenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest
lucru auzindu-l Vladimir, voievodul marelui Novgorod, s-a temut de
Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă şi lui
asemenea, şi a fugit peste mare la germani. Deci Iaropolc a luat întru a
sa stăpânire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a drevlenilor. Dar
Vladimir, nu după multă vreme, adunând multă putere de oaste, atât de
la nemţi, cât şi din alte părţi ale pământului Rusiei, a mers împotriva
lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luând domnia Kievului
şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste
tot pământul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a
închinat lor cu jertfe, îndemnând tot poporul la închinarea lor, iar cei
ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a
fost ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-a voit să
fie părtaş închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la
drăceasca jertfă. Iar ceilalţi creştini, pe care i-a luminat Sfânta Olga
şi le-a zidit biserică la movila Oscoldova, câţi se mai aflau vii, de
frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină
sfânta credinţă, iar alţii se întorceau la păgânătatea dinainte; şi de
era undeva vreo biserică creştinească, aceea se risipea cu mâna
închinătorilor de idoli. Deci
Vladimir pusese în Kiev idolii aceştia: mai întâi Perun, începătorul
idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor şi al
norilor de ploaie; al doilea, Voios, ce i se părea a fi zeul
dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al
patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor
pământului; al şaselea, Coliada, zeul prăznuirii ce se face iarna. Şi
alţii ce li se păreau a fi zei, se puneau nu numai în Kiev, ci şi prin
toate părţile stăpânirii ruseşti, după porunca marelui domn, şi pe toţi
îi cinsteau prin închinăciune păgânească. O închinăciune de idoli ca
aceea se făcea şi în marele Novgorod, căci Vladimir trimisese acolo să
fie mai mare pe unchiul său, Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Iar
acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcând în Kiev, tot asemenea a făcut
şi el acolo, punând de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume. Iar
Vladimir, pe lângă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică se
tăvălea fără de înfrânare în poftele trupeşti, ca în noroi. Căci era
foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios
în trupeştile patimi. Şi avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare, şi
vieţuia prea spurcat, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre
viaţa lui Vladimir, cât a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în
păgânătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sânge, despre
vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre
aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în Hronograful
Sfântului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mâna.
Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine voieşte să
afle mai multe, să citească acolo. Iar noi nu voim să descriem viaţa lui
cea necurată şi păcătoasă de mai înainte, ci pe cea dreaptă şi sfântă.
De aceea nu vom zăbovi mult la lucrurile sale cele rele, care le făcuse
mai înainte de primirea sfintei credinţe. Deci ajunge că le-am pomenit
pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească
istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înţelept, să nu se
îngreuieze. Se cade deci să mergem la luminarea lui prin Botez şi la
lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet
mântuitor la toate neamurile Rusiei. Când
Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci
întoarcerea lor la viaţă, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca
părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu
piară până la sfârşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi
să fie povăţuite la calea mântuirii, le-a ales lor călăuzitor spre
aceasta pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor
şi grecilor pe marele împărat Constantin, iar la începutul tuturor
neamurilor, pe Sfântul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din
întuneric să răsară lumină, a răsărit şi în inima lui Vladimir raza
luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea cunoştinţei
adevărului. Astfel l-a prefăcut pe el din păgân şi închinător de idoli,
în creştin binecredincios; din prigonitor - precum oarecând pe Saul - în
nou apostol şi învăţător al ruşilor, care scăpând atâtea popoare ale
Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte, le-a adus prin a
doua naştere la Sfântul Botez, în viaţa cea veşnică. Dar
se cuvine să pomenim pe scurt şi aceea că ruşii, încă mai înainte de
Vladimir cu câtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din
ei. întâi s-a botezat poporul Rusiei cel slavonesc, de către Sfântul
Apostol Andrei, cel întâi chemat, care ajungând în munţii Kievului, i-a
binecuvântat şi, înfigând o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre
zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele
locuri. Iar pe câţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfânta
credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în celelalte părţi ale
Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sunt şi alte cetăţi
vestite, şi pretutindenea pe câţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a
luminat cu Sfântul Botez. O
parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile
Macedon, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de
dânşii arhiereul Mihail. În acea vreme, fiind încă mic de vârstă Igor
Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul
voievodului. Deci arhiereul grecesc, mergând din Constantinopol la
pământul Rusiei ca să înveţe sfânta credinţă pe poporul cel
necredincios, popoarele doreau să vadă mai întâi vreo minune de la
dânsul. Deci i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune v-ar trebui?" Iar
ei au zis: „Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească
să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta că este
bună şi adevărată credinţa voastră şi Dumnezeul cel propovăduit de tine
este mare". Iar arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca să
aprindă un foc mare înaintea tuturor, şi, ridicându-şi mâinile spre cer,
s-a rugat, zicând: „Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!"
Aceasta zicând, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc şi n-a
ars. Căci toate lemnele arzând şi focul potolindu-se, s-a găsit
Evanghelia întreagă, nevătămată de foc deloc. Văzând această minune
popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia
marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica
lui Vladimir. Aceea, după cum se scrie în viaţa sa, ducându-se la
Constantinopol, a primit sfânta credinţă creştinească şi s-a numit Elena
din Sfântul Botez. Apoi, întorcându-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi
din celelalte cetăţi ale Rusiei i-a adus la sfânta credinţă şi la
Sfântul Botez, dar n-a putut să-i lumineze pe toţi. Nici chiar pe fiul
său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la primirea creştinătăţii. Şi
fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfânta credinţă nu s-a
putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar
pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgâneasca închinare de
idoli. Deci Rusia s-a luminat desăvârşit în zilele marelui domn
Vladimir, căci el luminându-se mai întâi el însuşi şi cunoscând calea
cea adevărată a mântuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, pe de o parte
prin pilda evlaviei sale, iar pe de alta prin porunca stăpânirii sale.
Creştinarea ruşilor s-a început astfel: Vladimir
preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpânirea şi cu mărimea
împărăţiei sale, mai mult decât alţi împăraţi şi domni în toată partea
de sub soare, au început a veni la dânsul felurite popoare, lăudându-se
către dânsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care
Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?" Ei au răspuns:
„Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui
Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, câte
voieşte cineva, şi să ne desfatăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne
porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mâncăm carne de porc şi să nu
bem vin". Apoi mai spuneau şi alte lucruri de necinste şi de ruşine din
credinţa lor, pe care nu se cuvine a le da în scris. Iar Vladimir, fiind
iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi
înfrânarea de la vin, n-a iubit-o. Deci a zis către dânşii: „Noi nu
putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se
face cu băutură". După
aceea, au venit trimişi şi de la nemţi, şi de la papa Romei, şi de la
Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunând că credinţa
lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit-o. Încă şi evreii
au venit, spunându-i despre credinţa lor, a Legii celei vechi, că este
mai bună decât toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde
este pământul şi împărăţia voastră?" Ei au răspuns: „Pământul nostru
este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am
mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit
Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor".
Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când
voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit
Dumnezeu, nu v-ar fi răspândit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne
doriţi o risipire ca aceea?" Acestea zicându-le, i-a izgonit de la faţa
sa. După
toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi
Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie,
Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreţ şi
insuflat de Dumnezeu, şi se numea Chirii filosoful. Acest
filosof, Chirii sau Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa
creştină, începând de la zidirea lumii, trecând prin toate proorociile
de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, până la pătimirea care a
suferit-o de bună voie, şi până la moartea pe cruce, pentru mântuirea
omenească, şi până la învierea cea de a treia zi din morţi şi înălţarea
Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestor al
Pecerscăi. Iar mai pe urmă, adăugând cuvântul despre a doua venire a lui
Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre
munca cea fără de sfârşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea
drepţilor întru împărăţia cerurilor, i-a dat lui în dar de la cei care
l-au trimis o pânză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de
drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului şi de aceeaşi parte
dreaptă era şi Raiul şi împărăţia cerurilor; iar păcătoşii stăteau de-a
stânga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale
diavolilor şi erau închipuite şi felurite munci în iad. Spre
toate acestea privind Vladimir cu dinadinsul, a întrebat pe Chir despre
fiecare lucru, iar filosoful, spunându-i toate cu de-amănuntul, a zis:
„Când va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pământ întru slava Sa, să
judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui,
atunci pe câţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va
trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe câţi îi
va afla păcătoşi, îi va pune de-a stânga şi-i va trimite în focul
gheenei cel nestins, în muncile cele nesfârşite". Iar
Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta
de-a dreapta şi amar de cei ce vor fi de-a stânga!" Atunci Chir
filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei
primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei
rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga". Atunci Vladimir,
luând aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai
aştepta încă puţin până ce mai cu dovedire voi cerceta toate
credinţele". Apoi, dăruind pe filosof şi pe cei dimpreună cu dânsul, i-a
trimis cu cinste la Constantinopol. Şi
plecând filosoful grec, Vladimir a chemat la dânsul pe toţi boierii şi
dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din
felurite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi
şi de la celelalte neamuri, lăudându-şi fiecare din ei credinţa lor.
Iar la urma tuturor au venit şi grecii. Aceştia mi-au spus despre
credinţa lor lucruri multe şi mai minunate decât alţii, povestindu-mi
faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi până acum. Ei
spun cum că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte,
toţi vor învia, iar de a făcut cineva ceva bine în veacul acesta, acela
se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de
moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci". Atunci
boierii şi dregătorii lui au zis către dânsul: „Nimeni nu huleşte ceva
al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domnule, de voieşti
să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi,
trimite dintre dânşii pe cei mai aleşi pe la felurite popoare, ca să
vadă şi să ştie tot felul de credinţe, şi cum slujeşte cineva
Dumnezeului său. După aceea, întorcându-se, îţi vor spune ţie şi nouă
despre toate cu de-amănuntul şi desăvârşit". Iar Vladimir a ascultat un
sfat ca acesta şi a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în felurite
ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Deci ei
străbătând multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la
Constantinopol şi au spus împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin,
pricina venirii lor. Iar împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus despre
dânşii preasfinţitului patriarh. Deci patriarhul a poruncit să
împodobească biserica, a făcut praznic şi s-a îmbrăcat în cele mai
scumpe veşminte arhiereşti, cu mulţi episcopi şi preoţi, şi au săvârşit
dumnezeiasca Liturghie. Şi
au mers la Sfânta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi,
ducându-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să
vadă şi să audă toate. Iar ei văzând frumuseţea cea negrăită a laudei
lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte vreodată, şi auzind
glasurile cele prea dulci ale cântărilor de laudă pe care nu le mai
auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau
pe pământ, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit pe ei lumina
cea cerească, încât se făcuseră ca afară de sine de bucuria
duhovnicească de care s-a umplut inima lor atunci. Iar
după săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au
făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, îndestulându-i cu
daruri multe, i-au slobozit. Şi când s-au întors la Vladimir, el iarăşi a
chemat pe toţi boierii şi bătrânii săi şi a poruncit ca trimişii care
s-au întors să spună fiecare înaintea tuturor ceea ce a văzut şi a
auzit. Iar ei, începând, au spus toate pe rând despre credinţa fiecărui
popor şi despre slujbele lor, dar toţi auzind despre acele credinţe, le
erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la greci şi ziceau:
„Când am mers în Constantinopol, grecii ne-au dus în biserica lor, unde
slujesc Dumnezeului lor, şi am văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe
care limba noastră nu poate să o spună; veşmintele preoţilor erau prea
minunate, rânduiala slujirii foarte cinstită, starea înainte a tuturor
oamenilor cucernică, iar cântările atât de dulci, precum nu am auzit
niciunde, şi ne-a cuprins o bucurie, încât nu ne mai simţeam pe noi
înşine, nici nu cunoşteam dacă mai suntem pe pământ sau în cer. Deci nu
este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca la
greci. Pentru aceasta credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu
acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat". Şi
au zis boierii către Vladimir: „Dacă credinţa grecească n-ar fi bună şi
adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru
că era femeie foarte înţeleaptă". Atunci Vladimir, lucrând într-însul
darul Sfântului Duh, a început a se lumina câte puţin în mintea sa, a
cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce
nimeni nu era lângă dânsul care să-l aducă degrabă spre săvârşirea
lucrului ce-l gândise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii erau
întunecaţi cu întunericul păgânătăţii, de aceea s-a prelungit
încredinţarea şi botezul lui până la o vreme, până ce a aflat un sfat,
ca să se ducă cu război împotriva pământului grecesc, să ia cetăţile
lor şi să câştige dascăli creştineşti care să-l înveţe pe el credinţa. Deci
adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întâi cetatea
grecească Cafa. Apoi a mers sub Herson, cetatea de scaun a pământului
acela, de lângă malul Mării Negre, unde era port ales de corăbii. Deci a
înconjurat cetatea aceea şi, luptându-se împotriva ei multă vreme, nu a
putut să o ia căci era tare şi oastea grecească dintr-însa se lupta
împotrivă cu bărbăţie. Iar Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se
plece lui de voie, dacă voiesc să câştige milă de la dânsul. Iar de nu,
va sta sub cetatea lor chiar şi trei ani, până o va lua, şi în ceasul
acela nu va avea nici o milă. Dar
hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strâmtorare
în cetate; căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de
nevoie. Iar dumnezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecăţile cele
neştiute ceea ce era mai de folos nu numai grecilor, ci şi la toate
popoarele Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui
Vladimir, lucru care s-a întâmplat astfel: Un protopop al Hersonului,
anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o săgeată, astfel: „împărate
Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pământ spre părţile
Răsăritului urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea
dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu
înlesnire, fiind silit de sete". Aşa
scriind protopopul pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către
cortul lui Vladimir. Şi a căzut săgeata înaintea cortului şi cei ce au
văzut-o au luat-o îndată şi, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o
lui Vladimir. Iar el a chemat un tălmaci al limbii greceşti, şi acela
citindu-i scrisoarea, a poruncit Vladimir să caute în pământ, spre
părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Şi aflându-le,
le-a tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete; apoi,
chiar şi nevrând, s-a supus lui Vladimir. Iar acesta, luând cetatea
Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcând oamenilor nici un
rău, nici strâmbătate. După
luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii
greceşti, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot
pământul Tavrichiei; şi acum aud că aveţi o soră fecioară frumoasă;
deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face şi
cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului". Împăraţii
greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâhnit foarte
tare, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un
păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia
lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creştinilor,
nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţa
păgânească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de idolii tăi şi crede,
ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfântul Botez.
Atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu
noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi
cereasca împărăţie". Primind
Vladimir un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis iarăşi
la dânşii, zicându-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea,
când cei trimişi de mine să cerceteze feluritele credinţe au fost şi la
voi şi ne-au spus cu de-amănuntul că este mai bună credinţa voastră
decât toate credinţele, şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru
este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Deci voiesc a primi credinţa
voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze, şi voi
înşivă veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre
însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia". O
bună înştiinţare ca aceasta primind împăraţii greceşti, s-au bucurat
foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor să meargă la
Vladimir, zicându-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creştinească, căci,
de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a prăda pământul nostru;
şi ne este frică ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut
Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza pentru tine, şi prin tine va
întoarce Domnul spre Sine pământul Rusiei, atunci şi cel grecesc va fi
slobod de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci de la
toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare". Iar Ana, sora
împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mântuirea norodului celui aşa
de mare al Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu; încă şi patriei
sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu
rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!" Şi au
trimis-o pe ea împăraţii în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu
preoţi şi cu boieri cinstiţi. Şi ajungând ea la Herson, au întâmpinat-o
cu slavă şi au dus-o în palatul împărătesc. În
acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împărăteşti,
Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci începuse a se îndoi de
sfânta credinţă şi de Sfântul Botez şi, tulburându-se în sine, zicea:
„Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, că voiesc să-i las şi să primesc
altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii". Iar
sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicându-i: „De voieşti să fii
sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfântul Botez degrabă, căci în alt
mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui
nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!" Aceasta
auzind-o Vladimir, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi
voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!" Şi chemând
el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi
l-a făcut chemat şi l-a învăţat bine sfânta credinţă, apoi l-a botezat
în biserica Sfânta Sofia, care este în mijlocul cetăţii, dându-i numele
Vasilie. Iar la botezul lui s-a făcut o minune asemenea aceleia ce s-a
făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea
Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe
el în cale, devenise orb. Căci atunci când Vladimir, care era orb la
ochi, a intrat în sfânta scăldătoare şi episcopul a pus mâna pe el, după
rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca
nişte solzi. Deci a văzut şi a preaslăvit pe Dumnezeu că l-a adus la
adevărata credinţă; şi mulţumea Domnului Hristos, bucurându-se şi
veselindu-se. Acea
minune văzând-o boierii şi oastea lui, cu toţii s-au botezat şi s-a
făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri
din cer. Căci dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu
atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete care au cunoscut pe
Dumnezeu, şi au cântat "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu",
şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştilor s-a
săvârşit în Herson, în anul de la facerea lumii 6496, iar de la
întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 988. Iar
după Botez, au adus la Vladimir pentru cununie pe sora împăraţilor
greceşti şi nu după multe zile s-a cununat cu dânsa în legiuită nuntă.
Şi a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu
ei, s-a întors în pământul său, luând cu sine pe arhiereul Mihail, care
venise de la Constantinopol cu sora împăraţilor. Şi a fost acela
întâiul mitropolit al Rusiei. Vladimir a mai luat din Herson împreună cu
arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi. El
a mai luat de acolo şi moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Clement, papa
Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat şi icoane sfinte, cărţi şi
multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie,
care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci Vladimir a mers în
Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi cum a
ajuns, îndată a început a pune sârguinţă pentru creştinarea locuitorilor
din Kiev, cetatea sa de scaun, şi din toată stăpânirea sa cea
rusească. La
început Vladimir a poruncit să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe
care i-a avut cu mai multe femei: Iziaslav, Mstislav, Iaroslav, Vsevolod
din Rohmida, doamna leşească; Sviatopolc din femeia fratelui său, de
neam grec; Vişeslav din doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav din altă
Cehina; Boris şi Gleb dintr-o femeie de neam bulgar; Briacislav şi
Sudislav din altă femeie oarecare. Pe aceştia toţi i-a botezat
mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după
dărâmarea celor de mai înainte. Iar acel izvor din munte de lângă râul
Nipru, se numeşte din vremea aceea şi până acum, Creştatic. Apoi
a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le ca a doua zi
să se adune cu toţii - bătrâni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi
săraci, bărbaţi şi femei - la râul Poceainiu, care curge din Nipru şi se
varsă iarăşi în Nipru. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la râu,
acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Şi
făcându-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la râu, şi cu
dânsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci s-a adunat toată cetatea la râu,
de toată rânduiala şi vârsta, mulţime foarte mare, bărbaţi şi femei,
în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris
şi Gleb. Şi li s-a poruncit lor ca, dezbrăcându-se de haine, să intre
în apă osebit partea bărbătească şi osebit partea femeiască, cei mai
mari în locuri mai adânci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel
stăteau toţi în apă, unii până la grumaji, alţii până la brâu,
despărţindu-se în cete. Deci preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti,
stăteau lângă mal, pe scândurile ce erau pregătite înadins pentru aceea,
şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfântul Botez. Şi
puneau la fiecare ceată deosebi câte un nume, poruncindu-le să se
afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dânşii numele Sfintei
Treimi, după rânduiala Botezului. Astfel
s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6497, iar
de la întruparea lui Dumnezeu în anul 989 şi după botezul lui Vladimir
în anul al doilea. Şi privind Sfântul Vladimir la botezul unei mulţimi
de atâta popor, se bucura cu duhul şi, ridicând ochii şi mâinile spre
cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pământul,
caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe
Tine, Dumnezeul cel adevărat. Întăreşte-i în dreapta credinţă, ajută-mi
mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi şi preaslăveşte numele Tău
cel prea sfânt în părţile Rusiei". Iar
după botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărâme
idolii, şi capiştile lor să le risipească până în temelie. Pe Perun,
idolul cel mai dintâi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l
târască din deal la Nipru, punând 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o
făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn
neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste
diavolului. Deci, târându-l la mal, l-au aruncat în râul Nipru. Şi a
poruncit ca nicăieri să nu lase pe idolul acela la mal, până ce nu va
trece pragurile ce sunt în josul Niprului. Iar mai jos de praguri,
vântul şi valurile l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se
cheamă al Erunului. Se
mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol,
legându-l credincioşii cu funii, l-au târât la râul Nipru ca să-l înece,
iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca
şi cum suferea durere. Şi aruncându-l în râul Nipru, pe când se
scufunda, poporul care era întunecat cu credinţa mergea pe mal, plângând
şi strigând: „Vidibal, gospodarul nostru, boje vidibal", adică: „înoată
şi ieşi la mal". Iar idolul, mişcat de diavol, a ieşit la mal acolo
unde este mănăstirea Vidubiţca. Însă când necredincioşii au vrut să-l
ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncându-l
iarăşi în râu, unde l-au înecat. Iar locul la care a ieşit idolul
Vidibal, din vremea aceea se chema Vidibici, iar acum se cheamă
Vidubici. Şi toţi ceilalţi idoli i-au sfărâmat din porunca marelui domn:
pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Iar kievenii, câţi
erau nebuni, aceia văzând sfărâmarea şi pierzarea idolilor celor vechi,
plângeau şi se tânguiau după ei; dar cei pricepuţi ziceau: „Înţelept
este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci
dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărâma şi
nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădând pe cea proastă". Iar
după sfărâmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti,
Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici,
întâi a zidit biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde
era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfântului Marelui
Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfântul Botez, s-a numit Vasile. A
întemeiat încă şi alte biserici pretutindeni şi mai ales s-a sârguit a
zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, care mai pe urmă s-a numit Desiatina. Din
acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vede acum numai
o parte, în care se săvârşesc slujbele de toate zilele. Biserica aceea
era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui
Vladimir. Ea era lucrată în piatră de zidari greci înţelepţi şi era
înfrumuseţată cu toate podoabele. Aceea săvârşindu-se, a intrat Vladimir
în vremea sfinţirii - precum Solomon cel de demult a intrat în biserica
Ierusalimului cea zidită de el - şi s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea! Caută
spre popoarele Tale acestea noi, cărora le-ai întors inima întru
înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi
spre biserica aceasta pe care am zidit-o eu, nevrednicul robul Tău, în
numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara
Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Şi dacă se va ruga cineva cu credinţă şi
osârdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i lui tot
păcatul şi dăruieşte-i toate cererile folositoare, cu rugăciunile
Preacuratei Tale Maici". Şi
rugându-se Vladimir din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea şi
din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu". Zicând aceasta, a întărit-o cu
scrisoare, şi a pus blestem asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni
cineva să ia ceva ce el a dat sfintei biserici. Din vremea aceea s-a
numit acea biserică Desiatina. Şi a încredinţat biserica aceea
protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din
Herson. Într-însa a adus moaştele Sfântului Clement, papa Romei, şi
toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a
dat-o acolo. Încă
a adus şi sârguinţă pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe
mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe scrierea grecească şi
grăirea, punându-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe
copiii oamenilor simpli să-i ia la învăţătura cărţii, iar maicile cele
nebune plângeau după copii ca după nişte morţi. Şi nu numai Kievul, dar
şi toată stăpânirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe.
Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar
celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mai mari. Şi vieţuia
Vladimir cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbându-şi în bine
obiceiurile cele vechi, ce le avea pe când era în păgânătate. El era
povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor
greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Iar pe celelalte
femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului,
le-a slobozit, îndestulându-le cu bogăţii şi dându-le voie, ca fiecare,
dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat. La
cea dintâi femeie a sa, Rohmida,fiica lui Rogvold, voievodul
Poltiniei, care îi era mai iubită decât altele, a trimis la începutul
întoarcerii sale de la Herson, zicându-i: „Eu am primit credinţa şi
legea creştinească, deci mi se cade ca numai o femeie să am, pe care am
luat-o acum, în creştinătate. Iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe
care vei voi şi cu el te vei însoţi". Iar ea a răspuns: „Oare numai ţie
îţi trebuie împărăţia cerească, iar mie nu? Şi pe lângă aceasta, fiind
eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci nu
voiesc să mă mărit după alt bărbat, ci mă rog ca să mă faci mireasă lui
Hristos al tău". Zicând ea acestea, şedea lângă dânsa în vremea aceea
fiul său Iaroslav, care era şchiop din naştere. Când acela a auzit de la
maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de
înţelegerea şi de voinţa cea bună a mamei sale şi îndată s-a însănătoşit
şi a început a umbla, el care până atunci nu umblase. De această
minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întâi de Rohmida, că are osârdie
spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare.
Iar după primirea Sfântului Botez, Rohmida s-a tuns cu sfântul chip
îngeresc al călugăriei, luând numele de Anastasia. După
aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfinţitul Patriarh
Serghie, rugându-l ca să mai trimită la dânsul arhierei şi preoţi,
deoarece seceriş era mult, iar lucrători puţini. Pentru că la multe
cetăţi ale Rusiei trebuia luminare şi nu erau în Rusia destui oameni
lesnicioşi la rânduiala duhovnicească, pentru că nu demult se începuse
între dânşii învăţătura cărţii. Deci Preasfinţitul Patriarh Serghie a
trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi
preoţi. Iar Vladimir, luând pe episcopii care veniseră la dânsul, s-a
dus cu ei în pământul slavonesc, în părţile Zaliscului, în stăpânirea
Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lângă râul Cleazmul, a făcut o
cetate pe care a numit-o după numele său cel dintâi, zidind într-însa o
biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Şi a poruncit ca
pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus
lor episcop. De acolo mergând în Rostov, a zidit o biserică din lemn,
punându-le şi episcop. Apoi
a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim
Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era
asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în râul Volhov. Şi,
punând oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care
locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi
durut: „Vai, vai! Amar mie, că am căzut în mâinile acestor oameni
nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac
multe răutăţi! Vai mie!" Iar oamenii, târându-l la pod, l-au aruncat în
râul Volhov şi îndată s-a afundat în adâncime. Dar, după puţină vreme,
înotând împotriva râului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om
din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucându-l, l-a
aruncat pe pod şi a lovit pe unii din cei ce-l doreau pe el şi iarăşi,
strigând, s-a afundat şi a pierit cu sunet. Iar
Sfântul Vladimir, străbătând şi prin celelalte cetăţi vestite ale
stăpânirii sale şi pretutindeni botezând popoarele, le-a zidit biserici
şi le-a pus episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea
de scaun, şi a împărţit pământul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor
12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele
Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatopolc, în Turova; pe
Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a
mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris;
pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în drevleni; pe Vsevolod, în
Vladimir; pe Mstislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe
Briacislav, la Volina, în Luţca şi pe Sudislav, în Pscova. Şi le-a
poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă
strâmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărate fiecăruia; ci
toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. Încă le-a mai poruncit şi
aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos
Dumnezeu şi să caute mântuirea sufletelor omeneşti, aducând pe cei
necredincioşi la credinţă şi zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a
dat fiecăruia episcop şi preoţi. Astfel
rânduindu-i pe ei şi trimiţându-i la domniile lor, el însuşi petrecea
în Kiev, acum fiind bătrân, şi se nevoia la lucruri bune, întemeind şi
împodobind biserici şi mănăstiri, dând tuturor milostenie nelipsită şi
adeseori punând în curtea sa mese îndestulate pentru săraci. Iar celor
ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le
trimitea cu carele acasă toată hrana şi băutura. Şi avea pace şi
dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii,
încetând războaiele. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia,
ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos. Sfântul
Vladimir atât era de milostiv şi îndurat, încât şi pe oamenii cei răi
şi vrednici de pedeapsă nu se grăbea a-i pierde, chiar şi dacă ar fi
avut mare vină. Pentru aceea se înmulţiseră tâlharii, hoţii şi toţi
ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrânii au zis către
Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?" Iar el a zis:
„Mă tem de păcat". Mitropolitul şi bătrânii au zis: „Tu eşti pus de
Dumnezeu stăpânitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor
buni. Deci ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu
vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni, de vreme ce
prin negrija ta se înmulţesc cei răi, spre supărarea celor buni.
Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace". Pe
timpul acestui mare cneaz a venit în Kiev Cuviosul părintele nostru
Antonie de la Muntele Atonului şi s-a sălăşluit în peştera nemţească
lângă Nipru, aproape de locul care se cheamă Berestova. După
aceasta s-a apropiat fericitul sfârşit al Sfântului Vladimir, dar mai
înainte cu trei ani s-a mutat la Domnul soţia lui, marea doamnă Ana,
sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea
luminării a tot pământul Rusiei şi a mântuirii atâtor suflete omeneşti.
Şi nu cu multă vreme înaintea ducerii sale către Domnul, Sfântul
Vladimir a chemat la dânsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit
decât toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întâmplat că şi Sviatopolc a
venit în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva
Rusiei. Şi deoarece Vladimir nu mai putea să iasă împotriva pecenegilor,
pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa,
iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Iar Sviatopolc
nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfârşitul tatălui
său. Deci Vladimir, zăcând multe zile şi săvârşind toate cele
cuviincioase sfârşitului său, în bună mărturisire şi-a dat sufletul său
cel drept în mâinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul
de la facerea lumii 6523 - după numărul scrierii de ani a Sfântului
Nestor al Pecerscăi -, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul,
1015. Astfel
s-a sfârşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez,
Vasile. Mutându-se de la marele Novgorod, el a petrecut 35 de ani la
marea domnie a Kievului, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27
de ani şi câteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvârşit. Şi s-a
bucurat Sviatopolc, iubitorul de stăpânire, de sfârşitul tatălui său,
vrând să răpească scaunul marii domnii. Dar întâi a tăinuit moartea lui;
apoi, neputând să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei
Născătoare de Dumnezeu, Desiatina. Acolo
s-au adunat la cinstitul lui trup toţi cei din Kiev şi din împrejurimi,
din rânduiala duhovnicească şi mirenească, plângând şi tânguindu-se cu
după tatăl şi mijlocitorul mântuirii lor. Şi i-au făcut lui îngropare
slăvită, punându-l în mormânt de marmură în biserica zidită de dânsul.
Apoi au rânduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfânt şi întocmai
cu apostolii, pentru că luminase cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei.
Căci dacă cineva care întoarce din rătăcire pe un păcătos şi care face
dintr-un om nevrednic, unul cinstit, este ca şi gura lui Dumnezeu, cu
cât mai multa fost aflat ca gura lui Dumnezeu şi a fost rânduit cu
sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, cel ce a întors din
pierzătoarea înşelăciune idolească la Dumnezeu atâta mulţime de
păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu, şi a făcut din nevrednici vrednici
lui Dumnezeu Tatăl, Căruia, împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh, I Se
cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.
Un frate a întrebat pe un stareţ, despre anumite cuvinte din
Scriptură. Şi i-a grăit lui stareţul: "De acelea nu întreba încă, ci
leapădă, mai întâi, de la tine, răutatea, şi Dumnezeu îţi va descoperi
ţie şi cele de sus şi cele de jos."
Când
biserica lui Dumnezeu te cheamă la rugăciune, să laşi lucrările cele
pământeşti şi să te sui la cerul cel pământesc, cu tragere de inimă. Să
mergi la hrana cea sufletească, ca Petru şi Ioan, la mormântul Domnului.
Iar, după ce vei merge în sfânta biserică, să te gândeşti, oare, n-ai
mâniat pe cineva, în mersul tău la vreun lucru oarecare? Apoi, în tot
chipul, să te sârguieşti, ca să goneşti ceaţa mâniei şi, aşa, frumuseţea
rugăciunii va lumina, ca soarele, sufletul tău. Să nu zici: "Am greşit
mult şi sunt nelegiuit şi nu pot să cad înaintea lui Dumnezeu." Nu
deznădăjdui, adică, ci încetează de a mai greşi, de acum înainte, şi, cu
puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi ruşinat. Dacă vrei să ai
pocăinţă adevărată, apoi, s-o arăţi pe ea şi cu fapta. Adică, de te
căieşti de mândrie, arată smerenie, de te căieşti de beţie, arată
păzire, de te căieşti de desfrânare, arată curăţie. Că zice Scriptura:
"Fereşte-te de rău şi fă bine"(Ps.33,13). Preoţilor lui Hristos,
propovăduitorilor Cinei Lui celei de taină şi împărţitorilor Trupului
Său, cinste să le dai. Episcopilor şi păstorilor turmei oilor Lui, celor
cuvântătoare, să-ţi pleci capul şi să-i rogi să-ţi dea ţie
binecuvântarea lor. Să iubeşti pe Domnul tău, din tot sufletul pentru ca
frica Lui să vie în inima ta. Drept să fii şi adevărat blând şi smerit,
supus şi plecat. Iar mintea îndreptându-ţi la cer, fii umil faţă de
Dumnezeu, fii cinstitor de oameni, celui mâhnit, mângâietor, răbdător să
fii în ispite, milostiv şi îndurat, spre săraci, hrănitor şi primitor
de străini, cu grijă faţă de Dumnezeu, flămând şi însetat de dreptate şi
liniştit, neiubitor de slavă, nici iubitor de aur, nici mândru, ci de
Dumnezeu temător, gata la poruncile Lui, ca înaintea Împăratului, blând
la răspunsuri, deseori rugător către Dumnezeu, ostenitor la cunoaştere,
neosândind pe nici un om, ajutător celor năpăstuiţi şi nefăţarnic să
fii. Şi, aşa, vei fi fiu al Evangheliei şi fiu al Învierii şi moştenitor
al vieţii ce va să fie. Dumnezeului nostru slavă !
