Nădejde și disperare de Crăciun
Este vremea Crăciunului și, așa cum se întâmplă tot mai des în ultimii ani, în acest răstimp văd lumina tiparului tot felul de articole care denunță faptul că s-a pierdut înțelesul sărbătorii și că super-consumismul și-a impus tot mai mult stilul și a ajuns predominant.
Și nu sunt neîndreptățite, căci, dacă dezgolim sărbătorile acestor zile de elementul folcloric, de party-urile nocturne, de ocazia de a petrece o vacanță în toată regula și de obligatoriile întruniri de familie, lucruri pe care le impun aceste zile, ce va mai rămâne, așadar, care să amintească de Crăciun celor mai mulți dintre noi?
Întrebarea noastră nu vine în contradicție cu mâhnirea, justificată de altfel, care se ascunde în spatele acestui reproș. Vrem însă să lansăm o provocare pentru mintea și, de ce nu, și pentru sufletul nostru, ca să ajungem la conștiința faptului că toate acestea sunt deja date și de la sine înțelese și că simpla exprimare a nemulțumirii față de ele nu poate îndrepta nimic. Cel mult poate să sublinieze și în scris lipsa de sens și să accentueze conștiința mizeriei duhovnicești și a sărăciei afective pe care vrea să le ascundă strălucirea artificială a acestor zile.
Este evident că euforia consumeristă nu este manifestarea firească a unei fericiri care îndeobște caută tihnă, ci funcționează ca stimulent pentru o exuberanță fără motiv și fără sens, furnizându-i justificarea de rigoare pentru a se manifesta spontan. Pustiul supra-iluminat al orașele impersonale se străduiește să creeze o confuză voioșie obligatorie, aproape maniacală. Nimic însă nu poate ascunde depresia care ia proporții în aceste zile, tentativele de suicid care cresc și fetițele cu chibrituri care își fac apariția în număr tot mai mare.
Este facil să te refugiezi în constatări melancolice, iar pasul următor este de obicei să recurgi la iluzia și evocarea bunelor vremuri de altădată, și asta până vor trece aceste zile și ne vom întoarce la siguranța apăsătoare a rutinei noastre.
Să nu ne blocăm însă în aceste constatări sumbre, oricât de adevărate ar fi ele! Dacă refuzăm să ne lăsăm cugetul cotropit de dezamăgirea pe care o naște observarea acestor fenomene și abordăm obiectiv cauza lor psihologică, e posibil să ajungem la unele descoperiri interesante.
Anume că, în orice chip am încerca să înăbușim strigătul de disperare al agoniei noastre existențiale – fie în zgomotul revelionului, fie sub vălul fantasmagoriei și al euforiei artificiale – depresia, oricât de mascată ar fi, tot reală rămâne și ea va domina starea noastră afectivă. Specialiștii cunosc bine dispoziția bulimică de apărare a individului depresiv, care încearcă să își ascundă prin satisfacții ”gustative” sau prin mania consumeristă frustrarea pe care o trăiește la nivel afectiv. Un exemplu tipic este acela al nevestei care încearcă să își aline angoasa depresivă a frustrării afective cutreierând prin magazine și făcând shopping-therapy. Același mecanism ne împinge să ne manifestăm pseudo-euforic în încercarea de a evita simțirea golului lăuntric și a dispoziției noastre înclinate spre tristețe.
Ce ne face, așadar, melancolici la unison, ce ne face să participăm de voie, de nevoie, la exuberanța prefabricată și artificială care definește atmosfera acestor zile? Dacă sărbătorile Crăciunului ar fi fost prin definiție unele fără Hristos, niște serbări ale solstițiului de iarnă, așa cum era în epoca precreștină ziua de 25 decembrie, atunci probabil nu ar fi avut sens aceste gânduri și neliniști. Am fi stat mulțumiți, cu toții de acord în mod tacit că sunt necesare anumite ocazii de ieșire din rutină; prin urmare, am fi fost împăcați cu utilitatea serbărilor. Însă, cu cât mai asurzitoare e relaxarea și distracția, cu atât mai tragic e cotidianul pe care îl ascunde.
Dar imperativul cel mai profund al salvării noastre din stricăciune, din timp și din necesitate nu poate fi satisfăcut prin supunerea la necesități în parte instituționalizate, fie ele și distractive, dar, în definitiv, totdeauna atât de vătămătoare. Câtă bucurie poate să aibă un praznic – în care se presupune că este sărbătorită Nașterea Celui Care ar putea să ne scape din sclavia lipsei noastre de libertate duhovnicească și din mizeria existențială – atâta vreme cât tocmai pe El L-am scos afară din viața noastră, din rostul vieții noastre? Ce petrecere de nuntă își justifică festivitățile și exuberanțele sărbătorești câtă vreme ”mirele” a fost alungat? Asemenea ”nunți” se aseamănă mai mult cu înmormântările pompoase, a căror strălucire se datorează mai degrabă sentimentelor de vinovăție ale rudelor față de defunct decât dragostei față de el ori a nădejdii în Hristos.
Melancolia camuflată a zilelor acestora poate să ascundă tristețea vinovată de faptul că am alungat nădejdea noastră întrupată, pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci, Care ”S-a făcut Prunc” și caută ieslea inimii în care să fi găzduit și pe care să o preschimbe în lăcaș al Tatălui Său.
În ciuda stării grave de decădere pe care o indică, există și ceva pozitiv și dătător de speranță în toată această atmosferă din ce în ce mai mult secularizată a sărbătorii Crăciunului. Anume că, pe cât insistăm să o serbăm mai artificial, înăbușindu-o în lumini de neon și în decorațiuni de plastic, pe atât mai insipid și mai lipsit de speranță va fi gustul pe care ni-l va lăsa. Pe de altă parte, cu cât poporul ce ședea întru întuneric va începe să caute și mai mult Lumina Mare pe care inconștientul său colectiv îi aduce aminte că a cunoscut-o cândva, și cu atât mai mult va începe să umble pe urmele stelei care călăuzește înspre iesle. La ieslea personală a inimii fiecăruia dintre cei care vom înțelege că, oricât de umilă și de murdară ar fi ea, Hristos va primi să șadă în ea, Se va sălășlui în ea și o va preschimba în mădular al Împărăției Sale.
Până atunci, cei care dintre noi dorim să fim mai aproape de ieslea lui Hristos decât de palatele lui Irod, să încercăm să trăim praznicul acesta; mai mult, să încercăm să ne trăim întreaga viață în așa fel, încât, dacă cineva se întreabă unde este steaua magilor și vede propriul nostru parcurs, să găsească Calea cea bună către ea. Atunci bucuria praznicului își va redobândi înțelesul și adevărul. Atunci, în loc să ne delectăm pătimaș cu varietățile de la televizor – care ne furnizează o pseudo-alinare –, vom fi în stare să ne desfătăm de bucuria și de participarea noastră vie la imnul de bucurie: Hristos Se naște, slăviți-L!
.gif)
Acesta
era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele
lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai
întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a
auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: "Iată Mielul lui
Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii", lăsându-l pe el a urmat după
Hristos. Şi zicând lui Petru: "Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret", l-a
atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta
Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a
fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care
într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut
soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi
Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până
la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi
Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu
aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând
multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu
îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la
mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la
Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri
şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni
l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras
grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu
pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu
totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului
său. 
Acesta
a trăit pe vremea împărăţiei lui Atanasie, căruia îi zic şi Artemie,
fiind patriarh Sfântul Ghermano, şi a fost născut şi crescut în
împărătească cetate, fiind fiu din părinţi creştini, anume Ioan şi Ana.
Din tânără vârstă se îndeletnicea cu cartea şi se afla în toate zilele
cu maică-sa la biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine la post şi la
viaţă aspră. Pentru aceasta a luat şi cinul îngeresc, când a fost în
vârsta de şaisprezece ani, şi de atunci mai mult sporea la
duhovniceştile nevoinţe, biruind toate pornirile trupului. Deci n-a
trecut multă vreme şi minunatul Ioan, egumenul său, s-a odihnit cu
pace. Şi a fost aşezat fericitul Ştefan egumen la acel vestit munte al
lui Avxentie, săvârşind calea nevoinţei. Iar când semănătorul de
zizanie, diavolul, a voit a porni război mare şi neîncetat asupra
Bisericii, adică să nu se mai închine credincioşii la sfintele şi
cinstitele icoane, a cărui cea dintâi unealtă a acestui lucru s-a făcut
Leon Isaurul, care şi conon s-a numit, l-a înfruntat fericitul Ghermano
şi l-a dojenit din destul.