Rugăciune împotriva farmecelor şi bântuirii duhurilor rele

 Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra mea şi duhurile necurate nu-mi dau pace, dar întru Tine îmi pun toata nădejdea şi pazei Tale mă încredinţez întreg, că Tu cunoşti pricina răului care mă bântuie şi eşti dezlegarea tuturor legăturilor necurate. La Tine toţi perii capului meu sunt număraţi. De Tine toţi demonii ştiu şi se cutremură. Deci pe Tine Te rog, Doamne, Atotputernicule, să îndepărtezi de la mine orice duh necurat şi orice rău pierzător de suflet, scoţându-mă pe mine biruitor peste toată făcătura diavolească, sub acoperământul dreptei Tale şi întru Crucea Ta cea atotizbăvitoare. Că Tu eşti întărirea şi scăparea noastră în veci, Hristoase Dumnezeule şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

*Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana**Tot în această zi și pomenirea Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra Sfintei Mănăstiri Tismana.*

Tot Sfântul și Preacuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut și crescut în dreapta credință. După ce a primit sfântul și îngerescul chip al călugăriei și harul preoției, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli și alte petreceri îmbunătățite.
Tot când a venit în părțile acestea ale Țării Românești a trăit în multe trude și osteneli sufletești și a petrecut cu neîncetate rugăciuni prin munții pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istorisește până în ziua de azi. Mai întâi pe apa Motrului, apoi Mănăstirea de la Vodița, pe numele Sfântului Antonie cel Mare. Acolo a făcut chinovie de mulți părinți și frați întru Hristos și a viețuit în acea mănăstire multă vreme, sfântul.
După aceea, prin descoperire dumnezeiască, a mers la locul ce se numește Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude și osteneli, altar dumnezeiesc și locaș de viață de obște. Mulțime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim viețuia cu acești frați întru Hristos; le era chip și pildă de fapte bune, și-i povățuia pe calea mântuirii. Și luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni și putere asupra duhurilor celor necurate, multe și nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viață. A alungat demoni și a tămăduit toată boala și toată neputința. Se spune că și în foc a intrat și a ieșit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut și alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos. Și așa, ajungând cu sfințenie până la adânci bătrâneți, s-a mutat din viața aceasta vremelnică la viața cea cerească și nepieritoare. Întru această lună în douăzeci și șase de zile. Și au fost îngropate cinstitele și sfintele sale moaște în sfânta și dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba și prăznuirea sa în toți anii. Mormântul său stă întru pomenire până în ziua de azi, cu candela neadormită.
După ce Dumnezeu a preaslăvit moaștele sale cu mireasma dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase din mormânt și puse în raclă și așezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, așa ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistrița. După trecere de mulți ani, un domn al țării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim, să le ducă în București, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaștele sale din locașul său. Și cu minune s-a făcut de a părăsit domnul acela gândul său și lucrul cel neplăcut sfântului. Că îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări și i-a poruncit să spună starețului să-i ascundă moaștele și numai un deget să ia de la mâna lui și să-l oprească pentru evlavia credincioșilor. Sfântul Nicodim s-a arătat în același chip și starețului; i-a dat ca și fratelui aceeași poruncă. Încredințându-se dar starețul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale.
Degetul și sfântul mir, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovnicești cinstite și de mult preț. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul și se umplu toți de nespusă mireasmă duhovnicească. Ascunzându-se dar în acest chip moaștele sfântului, de care se știa numai din stareț în stareț și unul din frații mănăstirii. Iar mai pe urma, din întâmplările vremilor celor cu multe robii, au rămas moaștele sfântului de tot tăinuite și neștiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că așa a fost voia sfântului. Cele mai sus numite sfinte și cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini. Ele fac și acum multe și nenumărate minuni.Duhurile necurate din oameni se alungă cu chemarea numelui sfântului; vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul sfântului; pământul și țara aceasta se păzește cu rugăciunile și ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi; iar sfânta și dumnezeiasca Mănăstire Tismana, care ține și are comoară de mult preț sfintele sale moaște, este păzită și apărată totdeauna, cu grabnica lui folosință, de multe bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași.
În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 28 octombrie 1955, în catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova s-a oficiat sfânta slujbă a Sfântului Nicodim, ca început al săvârșirii de atunci înainte, a slujbei Sfântului Nicodim în toate bisericile din Biserica Ortodoxă Română.

✝) Soborul Maicii Domnului (26 decembrie)

 

Biserica a rânduit ca astăzi, a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea.

Cinstirea deosebită pe care o aducem Macii Domnului este foarte importantă, deoarece Maica Domnului reprezintă iubirea milostivă, smerită, ocrotitoare şi a devenit icoană vie a Bisericii.

Fecioara Maria este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ocrotitoarea tuturor creştinilor, precum şi a familiei creştine.

Sarbatoarea Soborul Maicii Domnului este praznuita pe 26 decembrie. Sfântul Iosif era de neam împărătesc din casa lui David şi a lui Solomon, nepot al lui Matat şi strănepot al lui Eleazar, fecior lui Iacov după fire, iar lui Ili după lege; pentru că Matat, moşul lui, născând pe Iosif, tatăl său, a murit. Pe femeia lui Matat, mama lui Iacov, a luat-o Melhie, din neamul lui Natan fiul lui David şi a născut pe Ili; deci Ili a luat femeie şi a murit fără fii. După dânsul, Iacov, care era frate al lui dintr-o maică, nu şi dintr-un tată, a luat pe femeia lui, - de vreme ce legea poruncea aşa: de va muri cineva neavând feciori, să ia fratele lui pe femeia lui, ca să continuie sămânţa fratelui său. Deci, după acea lege, Iacov a luat pe femeia fratelui său şi a născut pe Sfântul Iosif logodnicul.

Astfel Iosif era, după cum s-a zis, fiu al amândorura, al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru care pricină Sfântul Evanghelist Luca, scriind neamul Domnului nostru Iisus Hristos, a pus pe Ili, tatăl lui Iosif, grăind despre Hristos aşa: Care este, precum se pare, fiul lui Iosif, al lui Ili şi al lui Matat. Pe Ili zice în loc de Iacov. Şi este neunire la înţelegere despre acest Iosif, între apuseni şi între cei din răsărit. Apusenii zic că a fost feciorelnic până la sfârşitul vieţii sale, necunoscând nicidecum însoţire, iar răsăritenii zic că a avut o femeie şi a avut fii. Nichifor, istoricul cel vechi, grec luând acestea de la Sfântul Ipolit, povesteşte că a luat femeie cu numele de Salomi. Însă să nu înţelegeţi că este acea Salomi, care era în Betleem şi care s-a numit moaşă Domnului, ci alta. Aceea era rudenie cu Elisabeta şi cu Născătoarea de Dumnezeu, iar aceasta era faţa lui Agheu, fratele lui Zaharia, tatăl înainte-Mergătorului. Agheu şi Zaharia au fost feciorii preotului Varahie.

Sfântul Iosif, cu această Salomi, fiica lui Agheu, vieţuind întru însoţire cinstită, a născut patru fii: pe Iacob, pe Simon, pe Iuda şi pe Iosie şi două fete: pe Estir şi pe Tamar, sau, precum zic alţii, pe Marta. Sinaxarul din Duminica sfintelor mironosiţe adaugă şi a treia fată, cu numele Salomi, care a fost dată după Zevedei. Gheorghe Chedrin, pomenind două fete ale lui Iosif, pe una dintr-însele, cu numele de Maria, zice că ar fi fost dată după Cleopa, fratele lui Iosif, după întoarcerea acestuia din Egipt. Însă Maria aceasta se pare că este Marta sau Tamar. Dar oricare şi oricâte ar fi fost fetele, aceasta este adevărat că Sfântul Iosif a fost însurat şi a născut fii şi fete.

După răposarea femeii sale, Salomi, Sfântul Iosif a văduvit, petrecându-şi zilele sale întru curăţie; căci se mărturiseşte de viaţa lui cea sfântă şi fără de prihană în Sfânta Evanghelie, deşi în scurte cuvinte, însă foarte lăudătoare: iar Iosif bărbat, drept fiind. Ce poate fi mai mare decât această mărturie? Atât a fost de drept, încât a covârşit cu sfinţenia sa pe ceilalţi drepţi strămoşi şi patriarhi. Căci cine s-a aflat vrednic a fi logodnic şi cu părerea soţ al Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu? Cui i s-a dat o cinste ca aceasta, să fie numit tatăl lui Hristos? Cu adevărat pe acest bărbat l-a aflat Domnul după voia Sa, căruia cele ascunse şi cele tăinuite ale înţelepciunii Sale i-a arătat, făcându-l slujitor Tainei mântuirii noastre. Cu adevărat era vrednic de cinste şi de o slujbă ca aceasta, pentru desăvârşită să viaţă plină de fapte bune.

Deci, fiind el bătrân de optzeci de ani, a fost logodită cu dânsul Preacurata Fecioară Maria şi dată lui pentru păzirea fecioriei ei, iar nu spre însoţire trupească, căci îi slujea ei ca Maicii Domnului şi că Doamnei şi Stăpânei Sale şi a toată lumea, încredinţându-se de la îngerul care i se arătase lui în somn. Asemenea slujea şi lui Dumnezeu, Pruncului celui întâi născut dintr-însa, cu toată buna cucernicie şi cu frică, fugind în Egipt şi de acolo întorcându-se şi petrecând în Nazaret. Apoi le câştigă hrană din osteneala mâinilor lui, căci era lucrător de lemn şi sărac, deşi era de neam împărătesc, pentru că Domnul a voit a se naşte în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu şi slava împărătească, bogăţie şi stăpânire. Deci săracă a voit a fi Maică Să, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea şi pe cel cu părere de tată, dând chip de smerenie.

Vieţuind Sfântul Iosif toţi anii vieţii sale, o sută zece ani, s-a sfârşit în pace şi s-a dus la părinţii săi, care erau în iad, ducându-le veste de bucurie şi de încredinţare, că a venit Mesia cel dorit, Cel ce are să elibereze şi să mântuiască neamul omenesc, Hristos Domnul, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.      https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/soborul-maicii-domnului/soborul-maicii-domnului-147543.html

 

 

De acest Crăciun o să-ți fac un alt fel de dar:

 

Sărbătoarea Crăciunului este asociată cu ideea de a face daruri. Dar nu există un dar mai mare decât să te dăruiești pe tine însuți.
Când spun „tu însuți” mă refer la tine, cel autentic, nu la acel aspect al tău care încearcă să pară cel mai tare din parcare.

Imaginați-vă cum ar fi să ai un partener de cuplu și în perioada sărbătorilor de iarnă, când se fac daruri, să vă spuneți unul altuia „De acest Crăciun o să-ți fac un alt fel de dar: o să mă dăruiesc pe mine însumi, cel autentic. În această zi, de dimineață până seara, voi face tot ce depinde de mine să mă manifest la modul autentic, să-ți spun ce simt cu adevărat, să-ți spun ce gândesc cu adevărat, să-ți spun de ce mă tem, să fac ceea ce simt să fac. O să îți arăt cine sunt la modul autentic, o să mă arăt vulnerabil în fața ta.
Și îți cer să faci și tu același lucru, să-mi permiți să te văd în toată autenticitatea ta”!

Și să nu stai la pândă ca să vezi ce face partenerul tău și ce nu-ți convine, să nu fii cu ochii-n patru la ce spune/ face și să-l judeci pentru ce-ți împărtășește, ci să accepți să vezi ce simte/ gândește/ experimentează el cu adevărat și să-l tratezi cu compasiune, așa cum vrei să fii tratat și tu.
Nu ar fi o experiență extraordinară?
Ăsta da dar de Crăciun! (Michael Mirdad)

Cupa lui Pitagora:

 ”Orice picătură în plus peste
echilibrul vieţii duce la pierderea a tot ce avem”

Cupa lui Pitagora. De ce a trebuit să-l inventeze ? Fiindcă atunci când în insula Samos au început lucrările de alimentare cu apă, undeva în jurul anului 530 î.e.n., cei care aveau în grijă aceste lucrări s-au confruntat cu o problemă…se pare că veche de când lumea….sau de când se construieşte pe acest pământ: vinul nu era băut cu aceeaşi măsură de către toţi constructorii !
Mai precis, unii aveau mâini îndemânatice şi rapide, dar şi gâtlejuri largi şi însetate, şi astfel goleau pahar după pahar, privându-i pe cei mai cumpătaţi de răcoarea licorii dăruită pământenilor de rotunjimile strugurilor.

Dar paguba nu era doar…bahică ! Cei mereu „însetaţi” trebuiau să se şi…odihnească mai des şi, astfel, lucrările lâncezeau. Se pare că aşa s-a născut ideea lui Pitagora de a realiza un altfel de pahar sau o altfel de cupă, care să ofere tuturor aceeaşi cantitate de vin, în interiorul vasului fiind marcat nivelul maxim până la care acesta poate fi umplut.

Aţi putea spune că oricine poate să creeze o asemenea cupă ! Vă înşelaţi !

Imediat vă dezvălui frumuseţea spiritului lui Pitagora, regăsită în originalitatea acestui vas inventat de el: în mijlocul cupei se află o coloană, cu un orificiu în partea inferioară, prin care lichidul din cupă NU curge, dacă se respectă…măsura, adică nivelul marcat în interior. Dar dacă cineva încearcă să toarne chiar şi o picătură peste acel nivel, cupa se goleşte, lichidul scurgându-se prin orificiul coloanei.
Poate de aceea cupa lui Pitagora se mai numeşte şi cupa echităţii sau egalităţii (Δίκαια Κούπα).

Mesajul lui Pitagora, însă, este unul mult mai profund, mai subtil: fii cumpătat !

Orice picătură în plus peste echilibrul vieţii va conduce la pierderea a tot ce avem !

Unii poate toarnă mai multe picături de muncă în paharul vieţii…şi îşi pierd familia, prietenii, minunatele clipe de relaxare, poate şi sănătatea. În „paharul vieţii” altora, mâncarea şi băutura joacă rolul primordial.
Rezultatul ? Obezitate, alcoolism, deces…
Dacă ne gândim la planeta noastră, cupa lui Pitagora ar trebui să fie măsura tuturor acţiunilor antropice cu potenţiale efecte asupra mediului şi naturii.

Mare atenţie la numărul de arbori tăiaţi, la speciile vânate, la apele utilizate, la terenurile construite…şi exemplele pot continua…
Mare atenţie fiindcă „suflul” acestei planete se poate scurge, rapid, prin cupa lui Pitagora umplută fără a respecta măsura!…

Aceasta este iubirea.

 Lumea se va sfîrși nu de la înmulțirea păcatelor, ci de la incapacitatea de a ierta. Semnul creștinismului este iertarea. Printre cei adunați să o ucidă cu pietre pe femeia prinsă în păcat erau mulți păcătoși, dar Hristos nu îi mustră pentru păcatele lor, ci pentru că nu pot ierta. Nu a dat pe nimeni în vileag, nu a descoperit păcatele nimănui atotvăzătorul Hristos.

Cel care vede toate păcatele, nu a descoperit nici unul, iar noi, care nu vedem nimic, vorbim de păcatele altora cu atîta îndulcire. Piatra aceea ce ni se cere să o aruncăm este chiar inima noastră. Împietrirea este păcatul cel mai mare și cel mai greu de înfrînt, căci inima împietrită nu poate ierta.

Hristos Se naște ca să ne învețe să simțim. Ia trupul nostru ca să trezească în el simțurile cu care El însuși a simțit această lume: frigul, oboseală, străinătatea, teama de moarte. S-a făcut străin pentru noi, flămînd, bolnav și chiar în temniță a fost cu trupul nostru ca să ne învețe să simțim. Să simțim dincolo de împietrirea de care suferim cu toții. Să simțim pe ceilalți ca pe noi înșine, să tresăltăm cînd se bucură, să plîngem cînd ei plîng. Aceasta este iubirea. Acesta este sensul nașterii lui Dumnezeu în trupurile noastre. Hristos Dumnezeu și Om, bunul nostru Mîntuitor să fie cu noi cu toți!

Sărbători binecuvântate cu pace și bucurie duhovnicească!

 

Așa cum magii de la răsărit au fost călăuziți de stea și L-au aflat pe Hristos în smerenia Betleemului, să căutăm și noi cu stăruință Lumina Lui în viețile noastre.

Darurile lor – aur, tămâie și smirnă – să ne fie pildă pentru a aduce înaintea Domnului
darul credinței curate, al rugăciunii stăruitoare și al iubirii jertfelnice.

Să privim acest praznic ca o chemare
la împăcare, la dragoste față de aproapele și
la lucrarea faptelor bune.

Sărbători binecuvântate
cu pace și bucurie duhovnicească!

Cu binecuvântări!

Lumina sfântă din Ajun să vă aducă în suflet un Crăciun veșnic. Sărbători fericite!
Cete de îngeri să coboare în casa voastră și să vă aducă vestea cea mare. Iar cel ce s-a născut, să vă umple casa cu pacea și binecuvântarea sa!
Ȋn seara asta, ȋngerii coboară cu vestea bună  și te ȋnconjoară, amintindu-ți de Iisus, pruncul iubit nespus. Doresc ca cel născut ȋn ieslea cea săracă, loc ȋn inima ta să-și facă. Sărători fericite și numai bucurii!
Fie ca spiritul blând al Crăciunului să coboare asupra voastră doar bucurie și senin, prosperitate, veselie și sănătate. Sărbători Fericite!
Pe vremuri oamenii aveau cruce de lemn și inimă de aur. Acum au cruce de aur și inimă de lemn. Fie ca sfântă sărbătoare să readucă aurul în sufletele noastre. Să aveți parte numai de lumină în inimă și gând. Sărbători fericite!
E sărbătoare. Bucură-te de pace, lumină si căldură alături de cei dragi tie. Dăruiește din toata inima si deschide-ți sufletul pentru a primi dragoste si fericire. Lasă-ti sufletul să renască si trăiește fiecare zi ca pe un dar neprețuit.
Din lumina sărbătoririi nașterii Domnului și din speranța ce însoțește Noul An, gânduri bune și urări de sănătate, împliniri și bucurii tuturor!
Farmecul zilelor de Crăciun să te însuflețească și să-ți lumineze toată ființa! Bucură-te de adevărata semnificație a acestei sărbători alături de toți cei pe care îi iubești!
Lumina Nașterii Lui Iisus se întinde de la o casă la alta, de la o inimă la alta, iar căldura și bucuria Crăciunului ne aduce pe toți mai aproape! Crăciun Fericit și un An Nou plin de satisfacții!
Cu colinde de Crăciun, vă doresc un an mai bun și cu dragostea creștină, să primiti în dar lumină, zurgălăi de flori de gheață, mult noroc s-aveti în viață. La Multi Ani cu Sănătate!
Cu prilejul Sărbătorii Nașterii Domnului, vă trimit toate gândurile mele bune și urări de fericire alături de cei dragi. Crăciun fericit!

E atât de uimitor!...

  „Când o femeie este însărcinată, celulele bebelușului migrează în sângele mamei și apoi se întorc înapoi în bebeluș, se numește microchimerism fetal-maternal”.

Timp de 41 de săptămâni, celulele circulă și fuzionează înainte și înapoi, iar după nașterea bebelușului, multe dintre aceste celule rămân în corpul mamei, lăsând o amprentă permanentă în țesuturile, oasele, creierul și pielea mamei, și rămân adesea acolo câteva zeci de ani. Fiecare copil pe care îl are o mamă după aceea își va lăsa o amprentă similară în corpul ei.

Chiar dacă o sarcină nu ajunge la termen complet, sau dacă faci avort, aceste celule încă migrează în sângele tău.

Cercetările au arătat că dacă inima unei mame este rănită, celulele fetale se vor grăbi să ajungă la locul rănirii și se vor transforma în diferite tipuri de celule specializate în repararea inimii.

Bebelușul ajută la repararea mamei, în timp ce mama construiește copilul.

Cât de uimitor este asta, nu-i așa?

Acesta este adesea motivul pentru care anumite boli dispar în timpul sarcinii.

Este incredibil cum corpurile mamelor protejează bebelușul cu orice preț, iar bebelușul protejează și reconstruiește mama înapoi - pentru ca bebelușul să se dezvolte în siguranță și să supraviețuiască.

Gândește-te la poftele nebune din timpul sarcinii pentru o clipă. Ce deficit de nutrienți avea mama, de bebelușul i-a făcut poftă de acel aliment care îi conține?

Studiile au arătat, de asemenea, prezența celulelor de la un făt în creierul unei mame la 18 ani după ce a născut. Cât de uimitor este asta?

Dacă ești mamă știi cum îți poți simți intuitiv copilul chiar și atunci când nu este acolo.... Ei bine, acum există dovada științifică că mamele își poartă copiii ani și ani chiar și după ce i-au născut.

E atât de uimitor!...

..si singurul remediu de Sf. Dumitru Stăniloae, sfântul preot mărturisitor

 CUM SE RĂSPÂNȘTE RĂUL ÎNTRE BĂRBAȚI...
 
...si singurul remediu
de Sf. Dumitru Stăniloae, sfântul preot mărturisitor
 
 
 
 „Supunând spiritul ființei noastre impulsurilor inferioare, fără a reuși totuși să-l reducem complet la tăcere, pasiunile provoacă o lacrimă și dezordine în ființa noastră și, în consecință, o slăbire. Dar efectele lor nu se limitează la subiectul în sine. Pasiunile generează și dezordine în relațiile dintre subiectul lor și semenii săi. Adesea, o pasiune se răspândește de la primul subiect în viața altora. Lăcomia unei persoane stârnește lăcomia altuia, care caută să se protejeze de lăcomia primului. Aproape fiecare pasiune tinde să-i reducă pe ceilalți la rangul de obiecte. Aceștia din urmă caută apoi să se apere, ceea ce generează un conflict, care de multe ori depășește simpla apărare pentru a trata la rândul său primul subiect al pasiunilor ca pe un obiect.
 Egoismul și reducerea de sine la limitele patimilor trezesc, prin apărare sau revoltă, egoismul, restrângerea și sărăcirea celorlalți. O persoană pasionată nu numai că își face rău pe sine, ci și pe ceilalți. Pasiunile nu au ca victime doar propriul subiect, ci și pe cei asemănători acestui subiect. Pasiunea nu își manifestă doar efectul distructiv și dezordonat în cei care sunt animați de ea, ci și în cei din jur. Îi afectează, iar reacția lor este adesea similară.
 Astfel, desfrânatul folosește alți oameni ca obiecte ale plăcerii, dar prin comportamentul său îi face pe acești oameni înșiși să fie desfrânați, care la rândul lor caută să trateze alți indivizi ca pe niște obiecte. Cel care este mândru trezește, prin imitație sau reacție, mândrie în ceilalți oameni. Relațiile de mândrie astfel create între indivizi se opune relațiilor normale de armonie și fragmentează comunitatea umană. Membrii se devorează unul pe altul ca reptilele, după cum spune Sfântul Maxim.
 Toate pasiunile se opun iubirii adevărate, singura capabilă să restabilească armonia normală între oameni. Astfel, pasiunile produc și întrețin haosul în rândul oamenilor. De aceea, prin întemeierea Bisericii, Hristos caută să restabilească unitatea sau sinergia umană. Dar această restaurare nu este posibilă fără slăbirea pasiunilor.”

Fii recunoscător pentru că ești în viață!

 Fii recunoscător astăzi pentru muzica ta preferată, pentru filmele care te fac să te simți bine, pentru telefonul care îți permite să intri în legătură cu oamenii pe care îi iubești, pentru calculatorul la care lucrezi și pentru electricitatea care îți luminează casa.

Fii recunoscător pentru avioanele care îți permit să ajungi în scurt timp oriunde dorești, pentru drumuri și pentru luminile semafoarelor care permit siguranța în trafic, pentru cei care construiesc poduri, pentru cei dragi, pentru copiii tăi, pentru animalul de casă și pentru ochii care îți permit să vezi.

Fii recunoscător pentru imaginația ta, pentru faptul că poți gândi și vorbi, zâmbi, râde și respira.

Fii recunoscător pentru că ești în viață!

Fii recunoscător pentru că ești tu!

Fii recunoscător pentru existența cuvântului care îți poate schimba viața și rostește la infinit acest cuvânt:
Mulțumesc!

Mulțumesc!

Mulțumesc!

„Hristos se naște”.

 Crăciunul

Taina Nașterii pământești a Creatorului Universului. Venirea Lui în lumea noastră pe calea cea mai firească: nașterea ca prunc. Atotputernicul devine ființa plăpândă prin excelență. Prima gură de aer pământesc, primul scâncet, prima privire uimită aruncată în jur.

Lumină din lumină.
Așa s-a aprins în întunericul istoriei omenirii asaltate de Rău „Lumina lumii” și a cunoștinței, a cunoașterii Adevărului.

O taină îmbibată de sens și dragoste. A Celui care „atât de mult a iubit lumea, încât…” a venit ca Om în ea pentru a aprinde un foc. În inima fiecăruia dintre noi.
„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”
Focul adevărului și al dragostei.
O iubire care copleșește până la lacrimi, când, în momente de rară luciditate, realizăm că nu o merităm.
Pentru că noi, fără contenire, trădăm. Atât adevărul, cât și dragostea.

Dar iubirea nu ține cont de asta. Ea (se) dăruiește.
Mângâind, vindecând, mântuind.

„Hristos se naște”. Nu doar s-a născut cândva. În inimile care-i fac loc Celui ce ne-a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”. Cuvânt la care refuzăm să ne gândim, pentru că, în lăcomia noastră nebunească, ne stingherește cumplit.

Oaspetele nevăzut, Oaspetele tăcerii, stă la ușă și bate. Ușor.
A-i deschide înseamnă a ne lăsa ajutați, a ne lăsa pe „mâna Celui care ține orice cădere-a noastră… nesfârșit de blând”.
E doar „Tatăl nostru” care ne caută, cerșind-ne atenția și iubirea. Nu Satrapul din ceruri care ne spionează încruntat și răzbunător, așa cum smintitor mai e încă imaginat și chiar predicat uneori.

Crăciun.
Avem iar șansa de a deschide ochii, de a întoarce capul, de a alege Calea. De a nu rata iar Bucuria întremătoare care nu ia sfârșit odată cu trezirea din beția petrecerii. Aceasta nu se confundă cu Sărbătoarea.
Ce bine-ar fi să n-o ratăm. Încă o dată.

Se-apropie Crăciunul

 ,,Se-apropie Crăciunul, și mie mi se pare
că adunăm în suflet și Milă și Iertare!
Că încercăm să fim mai blânzi și mai copii...
De ce nu facem asta... în fiecare zi?

De ce lăsăm ranchiuna, invidia și teama,
să ne-amărască viața, chiar fără-a ne da seama,
când e așa ușor, să-ntâmpini cu un zâmbet,
al zilei început, al nopții dulce scâncet?

Se-apropie Crăciunul și aerul vibrează,
și pacea-n jur se simte, aeru-mprospătează!
Suflarea ne e caldă și inima fierbinte,
Crăciunul așteptăm, cu gândul bun, cuminte!"

Zenovia Priboi

După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face ....

 

În murmur de colinde și-n arome tainice de brad Îl așteptăm pe Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Ce tainic vine nu doar în peștera Betleemului, preschimbând-o în palat, ci și duhovnicește, în ființa celor pregătiți a-L primi. Postul Crăciunului a fost rânduit înaintea slăvitului praznic tocmai ca să ne curățim sufletele pentru emoționanta întâlnire dintre Creator și creatură.

Învățătura Bisericii ne spune că ajunarea de 40 de zile înaintea Nașterii Domnului închipuie postirea proorocului Moise înainte de a primi tablele cu cele zece porunci, dar și postul drepților Vechiului Testament, care așteptau venirea lui Mesia pe pământ. Rânduiala postului Nașterii Domnului nu se arată la fel de aspră precum cea din Postul Paștilor. Dezlegările la pește, vin și untdelemn din zilele prevăzute de tipic i-au determinat pe mulți să considere întreaga perioadă de ajunare drept post al bucuriei. Și, la drept vorbind, cum să nu ne bucurăm dacă, la finele celor 40 de zile, ne vom întâlni cu Dumnezeu copilul, făcut Om pentru ca noi să putem urca la Cer?

După cum bine se știe, rânduiala tipiconală a stabilit o săptămână specială înaintea Învierii Domnului, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Slujbele urmează un anumit program: apar așa-zisele denii, oficiate seara. De luni până miercuri inclusiv, se postește aspru, doar în Joia Mare se dezleagă la untdelemn și vin, iar apoi în Vinerea Mare se ține post negru sau aspru, regulă aplicată și pentru ziua Sâmbetei celei Mari.

Ei bine, la Crăciun lucrurile nu se petrec tot așa! În afară de rânduiala Ceasurilor Împărătești, citite în ajunul sărbătorii, și de slujba Sfintei Liturghii, combinată în unele situații cu slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului, nu se prevăd alte rânduieli specifice, precum la Paști. Totuși, la noi, la români, credincioșii au „rânduit” o perioadă mai lungă de pregătire în vederea întâlnirii cu Fiul Fecioarei Maria. Ne referim la intervalul dintre sărbătoarea Sfântului Nicolae şi Crăciun, când colindăm și primim colindători. Din răstimpul pregătirii mai face parte și proslăvirea celor doi „moși” (Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon) care, în viața lor pământească, și-au făcut din milostenie cale către Cer, iar mai recent, o tradiție occidentală adoptată și la noi care se referă la așteptarea Moșului Crăciun, aducător de multe cadouri tuturor. Prin toate acestea suntem îndemnați să întâmpinăm sărbătoarea Născutului – cum se numea odinioară Crăciunul – săvârșind numeroase fapte de milostenie, oferind daruri copiilor și celor nevoiași, ca să învățăm să ne trăim propria existență ca dar al Preamilostivului Părinte, dar mai ales să conștientizăm Darul neprețuit primit de noi toți la Crăciun: Însuși Mântuitorul nostru, oferit nouă de Dumnezeu Tatăl, pentru a noastră mântuire.

Apare, totuși, o nedumerire: unora dintre credincioșii cuprinși de entuziasmul sărbătorii, ocupaţi cu prepararea mesei de Crăciun, așteptând venirea preotului cu Icoana în casele păstoriților, spre a propovădui Nașterea Domnului, sau cetele de colindători ce aduc vestea negrăitei minuni a înnomeririi Celui veșnic de zile, toate acestea li se par suficiente motive ca să nu mai postească în ajun de Crăciun. Așadar, de ce se impune postire, și încă aspră, adică fără untdelemn, într-o astfel de zi plină de emoție și bucurie?

După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face în amintirea ajunării Prorocului Daniel și a celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16), dar și a postului ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată cu Sfintele Taine. Însă un alt motiv întemeiat este apropierea ceasului când Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al Mariei, Fecioara: atunci vom trăi cu nespusă bucurie, amestecată cu emoție, uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându-Și din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu-Și sălaș într-o iesle, că El, care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic s-a făcut  prunc la Betleem. Cel care nu avea trup, s-a întrupat, Cel nevăzut se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului. A coborât din ceruri, a venit să ne caute; și știind că noi n-am fi găsit calea să mergem la El, s-a făcut El însuși calea noastră și ne-a dat pilda viețuirii Sale, ca să mergem pe urmele Lui.

Și cum l-am putea întâmpina mai bine pe Sfântul Prunc dumnezeiesc, dacă nu prin post și rugăciune? Bucuria de dinaintea luminatului praznic al Nașterii Domnului nu trebuie să fie generată de o somptuozitate găunoasă, ci de prezența lui Hristos-Pruncul în viața noastră. De aceea Dumnezeu-Copilul Se află în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim chezășia părtășiei cu lumina cea neînserată.

Potrivit tipicului, în ajun de Crăciun nu se consumă mâncăruri gătite cu untdelemn, ci doar fructe și legume uscate sau fierte. În aceste condiții, vă închipuiți că le venea foarte greu româncelor să se arate la fel de ospitaliere cu preotul, musafirii ori colindătorii, vestitori ai Nașterii Domnului. De aceea, cred, au inventat o prăjitură pregătită fără nici un gram de untdelemn ori margarină, numită turta cu julfă. I-au mai spus și pelincuțele Domnului, din pricina asemănării cu niște scutece a acelor turte, preparate doar din făină și apă.

Nici obiceiul de a dezlega la bucate de dulce după miezul nopții, către sărbătoarea Nașterii Domnului, întâlnit din ce în ce mai des, nu este unul îngăduit. Ca să înțelegem de ce, trebuie să facem apel din nou la rânduiala pascală unde, numai după dumnezeiasca Liturghie săvârșită către dimineață, se citește rugăciunea de binecuvântare a cărnurilor, brânzei și ouălor. Cei ce dezlegă la bucate de dulce înaintea Sfintei Liturghii din ziua de praznic, sărbătoresc un Crăciun în absența lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-un searbăd și păgubos ospăț al consumismului, al bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat.

Arhim. Mihail Daniliuc

Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”

 Când Îl ai pe Hristos de partea ta, nu poți decât să-L întâmpini! Nu poți decât să te bucuri, să fii strălucitor!

Alexandru Rusu: Textul pe care vi-l propun este din Părintele Teofil Părăian și este predica din Duminica dinaintea Nașterii Domnului: „Înainte de Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, vreme de șase săptămâni, în zilele mai însemnate auzim chemarea:

Hristos Se naște, măriți-L!

Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!

Hristos pe pământ, înălțați-vă!

Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!

Cuvintele acestea, ca și toate cuvintele cuprinse în dumnezeieștile slujbe, n-au doar rostul ca să împlinească o rânduială, ca să zicem așa, să creeze o atmosferă, să se facă un fel de stare de gândire, ca să împlinească ceea ce înseamnă să săvârșească o slujbă. Ci ele au rostul să schimbe spre bine gândirea noastră, simțirea noastră și toată viața noastră sufletească.”

Și mai încolo spune: „Noi când răspundem Amin la aceste cuvinte, mărturisim că suntem la un gând cu cel care dorește ca Numele lui Dumnezeu să fie preamărit în toată vremea. Deci, Hristos Se naște, măriți-L! este ceea ce trebuie să facem, și-L mărim în toată vremea, pentru că S-a născut pentru noi și pentru a noastră mântuire. Vă rog, Părinte!

Părintele Constantin Necula: Trebuie să subliniem că e un text din Sfântul Grigorie și o omilie, celebră, la vremea ei, la Nașterea Mântuitorului Hristos, care, în gura unui Părinte sfințit și sfânt, cum este Părintele Teofil, sigur că suna și mai bine decât în gura noastră, a păcătoșilor.

Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că e parola de aur a Bisericii în vremurile acestea absolut nebunești; că în cele din urmă, Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! înseamnă că, în sine, Crăciunul nu-i doar o zonă de așteptare, nu-i o zonă gri, ci este o zonă de interferență, de întâlnire cu Hristos; că Acest Hristos – Bebelușul din Betleem, Care Se naște de dragul nostru – nu-i venit doar ca să ne schimbe, știu eu, hainele, alimentele, ci și rațiunea de a fi. Când Îl ai pe Hristos de partea ta, nu poți decât să-L întâmpini! Nu poți decât să te bucuri, să fii strălucitor!

(Părintele Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 206-207)

Unui băiețel care vrea o poveste de Crăciun
Demult, demult, departe, departe, înainte de nașterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz și al lui Rut. Și acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, și păștea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăvește pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu și fața frumoasă.

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din stâncă de lângă Betleem.

Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură. Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială, vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?

Deodată şi-a amintit David de vechiul său Ajutător în restrişti, de Domnul său, şi a strigat din inimă plină de durere şi plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbeşte în ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” Îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că a răsărit o lumină neobişnuită într-unul din colturile peşterii. Era o lumină în chipul unui glob mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă şi serioasă în acelaşi timp. Fecioara şedea cu capul aplecat în faţă şi ţinea în braţe un prunc atât de minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala maicii sale şi a privit cu asprime la şarpe cu ochii ca două fulgere. Şi a întins pruncul degetul către intrarea peşterii, ca şi cum i-ar fi poruncit şarpelui să iasă. David a sărit şi s-a întins la pământ înaintea fecioarei şi a pruncului. A vrut să îşi arate în cuvinte recunoştinţa pentru mântuirea neaşteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se mai vedea nimic. Şi toată peştera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie şi smirnă de mult preţ.Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumuseţea decât fiii oamenilor, iar a doua: Împărătesei în haină aurită. Şi aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din Ierusalim.

Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 194-196)

«Ușa se deschide și te afli într'o bibliotecă veche de 1300 de ani...»

 

O pildă care te va pune serios pe gânduri...

Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu. Pentru cine S-a născut Hristos?

Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut Prunc. Ţie.
     Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte...; că strădania ta nu va fi zadarnică...; că ruga ta s-a auzit la cer...; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut...

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, cu tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte..., ci numai Înviere..., Bucurie..., Strălucire... şi Viaţă fără de sfârşit...!
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie...“În aceste zile sfinte, când majoritatea dintre noi se bucură de daruri sufletești și trupești, să ne gândim și la cei care sigur suferă, la cei în nevoi, la cei bolnavi, la toți sărmanii de pe pământ. Și, chiar dacă nu putem face binele în mod practic, deși nimeni nu poate spune ca nu îl poate face - chiar și într-o măsură mai mică, să facem măcar o rugăciune cu durere pentru toți acești oameni chinuiți, ca Domnul să îi acopere și pe ei și să îi miluiască precum știe...

Bradul se numea pom.

 

Bradul nu era așa bogat, nu schimbam culoarea decorațiunilor în fiecare an.

Îl împodobeam cu bomboane de pom și până în ziua de Crăciun nu mai rămânea nici una. Simțeam cu adevărat că e Crăciun și eram fericiți! Bradul se numea pom. Nu degeaba oamenii îi spuneau pom de Crăciun. Era jumulit și vai de capul lui. Nu știu pe nimeni să schimbe decorațiunile în fiecare an, eventual mai adaugă sau mai scot din ele.

Crăciun magic !

 ️Arde coji de portocale pentru a atrage bucuria
️ Arde cimbru pentru a atrage bani
️Arde coriandru pentru a atrage loialitatea
️ Arde salvie albă pentru a purifica și reînnoi energia
️ Arde semințe de floarea-soarelui și zahăr pentru a aduce abundență.
️Arde boabe de cafea pentru a speria spiritele rele.
️Ardeți rozmarin pentru a elimina bolile cauzate de viruși și bacterii
️Arde lavandă pentru a aduce calm și liniște
️Arde mușețel pentru a elimina vrăjile și pentru a aduce noroc
️Arde mentă pentru a calma gândurile
️ Arde laur pentru a pune capăt anxietății și a te proteja de vrăji
️Arde cuișoare pentru a evita bârfele, atrage norocul, banii și prietenii buni
️Ardeți bețișoare de scorțișoară pentru a provoca relația și a atrage abundența
️ Arde coaja de usturoi pentru a evita și a îndepărta invidia și dacă o faci vineri, atragi bani
️ Arde trandafir alb pentru a aduce armonie și dulceață
️ Arde tutun pentru a alunga spiritele releCand inspiram, lasam aerul sa intre pentru a ne sustine viata. Asta inseamna sa permitem.
Momentul dintre inspiratie si expiratie este cel in care lasam toate lucrurile asa cum sunt. Asta inseamna pur si simplu sa fii.

Apoi expiram si ne eliberam. Este ca si cum mai intai renuntam la viata (ii dam drumul), apoi facem o pauza si lasam viata sa revina.

Urmatorul ciclu este din nou pauza dintre inspiratie si expiratie. Aceasta pauza mica este un gol.
La fel facem si cand mergem, invatam, ne asumam riscuri sau incercam lucruri noi, dam drumul la ceea ce stim, la lucrurile in care credem si asteptam, permitand astfel unor lucruri noi sa patrunda in vietile noastre.

A lasa totul sa plece, a lasa totul sa fie, a lasa totul sa vina, acesta este secretul unei vieti bogate si inspirate.Fiecare dintre noi poartă în sine un adevăr adânc și o poveste nescrisă. O lume interioară care așteaptă să fie descoperită, ascultată, eliberată. A ne trezi cu toate aspectele vieții noastre este o invitație universală, dar răspunsul este atât de personal, atât de intim. E un dans între a vedea realitatea așa cum este și a simți tot ceea ce ne locuiește sufletul.

Cum putem face asta?
Începem prin a ne opri. Oprirea este primul pas al conștientizării. În liniștea dintre gânduri, ne putem auzi bătăile inimii. Ne putem simți respirația și, odată cu ea, fluxul vieții. Ne îngăduim să fim aici și acum, fără mască, fără fugă. Ne așezăm față în față cu noi înșine și privim tot ceea ce am devenit: luminile, umbrele, răspunsurile și întrebările încă fără răspuns.

Ne informăm, ne educăm mintea, dar o lăsăm să fie doar o busolă, nu întregul drum. Citim, ascultăm, învățăm, dar, la final, ne întoarcem spre interior, acolo unde adevărul capătă sens și formă. Echilibrul vine din a nu lăsa mintea să sufoce sufletul și nici sufletul să înece rațiunea.

Ne ascultăm sufletul. Cu toate cicatricile sale, cu toate visurile neîmplinite și speranțele fragile. Îi dăm voie să simtă fără judecată, fără rușine. Ne permitem să fim vulnerabili, să plângem, să râdem, să iubim fără rezerve. În această vulnerabilitate sinceră, găsim puterea adevărată: aceea de a fi autentici.

Învățăm să spunem ceea ce gândim și simțim. Uneori e dificil, dar adevărul rostit din inimă are o greutate delicată, dar transformatoare. Nu trebuie să fim duri sau vehemenți pentru a ne face înțeleși. Putem vorbi cu blândețea apei care modelează stânca. Putem oferi lumina noastră fără să stingem lumina altora.

Fiecare poate face asta.
Fiecare poate să-și întoarcă privirea spre sine. Fiecare poate să găsească echilibrul dintre informație și emoție, dintre rațiune și iubire, dintre tăcere și cuvânt. Pașii sunt mici, dar intenția este totul. Începe cu un moment de liniște, continuă cu un moment de curaj și se transformă într-o viață trăită cu sens.

Sufletul tău știe deja calea. Tu trebuie doar să ai încredere să mergi pe ea. Iar echilibrul va veni, firesc, ca respirația, ca ritmul inimii care bate atât de constant și totuși atât de unic pentru fiecare dintre noi.

Fiecare dintre noi are dreptul la această trezire.
Fiecare dintre noi este o poveste care merită spusă.
O poveste scrisă în echilibru, iubire și adevăr.Atunci când ești singur cu gândurile tale și simți liniște, când te cuprinde o mulțumire profundă știind că ai dat tot ce ai avut mai bun, că ai făcut ceea ce ai putut, așa cum ai știut mai bine în acel moment, fără să porți povara regretelor, descoperi acea pace interioară care îți zâmbește chiar și în mijlocul dificultăților.
Este acel moment în care frica se estompează, când începi să te alegi pe tine însuți, să te accepți fără să te judeci pentru ceea ce „ai fi putut face sau fi altfel ".
Am învățat că fiecare acțiune pe care o fac vine dintr-o nevoie autentică a momentului respectiv. Și chiar dacă data viitoare voi proceda diferit sau poate mai bine, nu-mi voi reproșa nimic. Aleg să nu mă condamn, nici măcar în tăcere, pentru că fiecare pas este o lecție.

Este exact ceea ce îmi trebuie pentru a crește, pentru a învăța să devin mai mult cu fiecare zi.

Așa să fie și pentru voi. Să vă fie cum aveți nevoie.Să aveți încredere în voi și să vă oferiți blândețea de care sufletul vostru are nevoie.

Crăciun magic !️️️

Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa.

 Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.Planurile vieții

Când noaptea încă-i trează
În zorii dimineții
Inima-i veghează
La rosturile vieții

Orice-ar veni s-ăl scape
Deșertu-i tot pustiu
Când crezi că mergi spre ape
Te îndrepți doar la un mort viu

Dar nu-i pe spate
El stă pe verticală
Constată doar din fapte
Că viață e banală

Nici cerul ce-i arată
Fiind mândru plin de stele
Că dragostea-i o artă
El nu mai crede-n ele

Din nouri negrii bate
O rază de speranță
Iubirii ce-l străbate
Dar nu-i da importanță

Se îneacă în nisipuri
Ce-s veșnic mișcătoare
Și hrană-i sunt nimicuri
Ce le simte amare

Tu vino doar și-l unge
Pe sufletul pustiu
Iar trupul lui va plânge
După trupul tău viu

Inima-i veghează
În zorii dimineții
Dar noaptea nu-i mai trează
Nici rosturile vieții.

Iulie 2012Unii oameni au impresia că te cunosc. Este fascinant cum o privire aruncată pe furiș, o conversație scurtă sau câteva postări pe rețelele sociale îi transformă pe acești "detectivi amatori" în experți ai personalității tale. Ei îți știu dorințele, intențiile și trecutul mai bine decât o faci tu însuți. Ironic, nu-i așa? Pentru că, de multe ori, nici noi nu ne cunoaștem complet.

Acești oameni, însă, își permit să te reducă la câteva fragmente pe care le-au selectat arbitrar: „Știu eu cum ești tu...” sau „Tu mereu faci așa!” – fraze care poartă sigiliul aroganței. Este ca și cum ai încerca să înțelegi un ocean doar privind o picătură de apă.

Dar ironia supremă e că, uneori, acești "cunoscători" nu sunt interesați cu adevărat de tine, ci de propria lor reflecție. Te definesc prin prisma a ceea ce cred ei că ar fi fost în locul tău. Profund, nu? Practic, nu te văd pe tine, ci doar umbrele proiecțiilor lor.

Și în timp ce ei cred că te cunosc, tu continui să te descoperi, să evoluezi, să devii altcineva. Adevărul e că unii oameni nu vor înțelege niciodată că noi, ca ființe umane, suntem povești în continuă scriere, nu o carte cu coperți rigide pe care o pot citi și închide la final.

Așadar, ce rămâne de făcut? Poate să le zâmbești și să-i lași să creadă ce vor. Este povestea lor despre tine, nu povestea ta.

Dați drumul la cer – Colind

 

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger tânăr și frumos,
Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă
Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,
Pentru osândiții flămânziți și goi,

Aburul din pâinea pe care-o visăm,
Care ne-ncălzește când toți o gustăm.
Pâinea sfântă-n care, Doamne, tu te frângi,
Și aghiasma-n care lacrimile-ți plângi.

Un amnar s-aducă dintr-o stea mai mare,
Să ne încălzeasca lanțuri la picioare.
Și din scutecelu-n care-ai stat legat
Să ne-aducă, Doamne, bundă de iernat.

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Tu mă iartă doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.

de Ovidiu Vasilescu

În 1956, când a fost arestat, Ovidiu Vasilescu era, la cei 17 ani ai săi, unul dintre cei mai tineri deținuți politici din țară. Ceea ce l-a susțint în toți cei opt ani petrecuți în subterane lumi nepământene a fost credința că ei, deținuții politici, erau simbolul prin care națiunea dovedea că nu vrea să se lase învinsă de un sistem social-politic impus. Convingerea că dreptatea e de partea lui l-a ajutat să nu renunțe la principiile în care credea. În anul 1958, Ovidiu Vasilescu a luat parte la așa-numita Revoltă de la Gherla, un episod foarte puțin cunoscut dar care a fost un moment important în istoria închisorilor politice din România acelor ani. Deținuții aflați într-una dintre celulele închisorii de la Gherla au îndrâznit să protesteze față de tratamentul bestial la care îi supuneau gardienii. Urmările acestei revolte au fost dramatice. Toți cei implicați au fost torturați cumplit, în anchete care s-au prelungit luni de zile iar apoi condamnați încă o data. În anul 1977, Ovidiu Vasilescu s-a solidarizat cu Mișcarea Goma, părăsind ulterior țara și stabilindu-se în SUA.

Știai că există o rugăciune care se numește: "Nu știu"?

 Eu o găsesc extrem de profundă. Te retragi undeva, într-un loc în care să fie numai inima ta și cu Dumnezeu, te așezi și spui doar atât: "Nu știu". Faci o mică pauză și continui:
"Nu știu cum să merg mai departe. Nu știu de ce se întâmplă asta. Nu știu ce să fac cu atâtea griji. Nu știu cum să-mi ușurez povara. Nu știu cum să fac față acestei situații".
Vezi, sunt multe "Nu știu" pe care le poți acoperi.
Și, după ce termini, îți deschizi palmele și privești la acel mărunt și prăfuit bob de credință pe care îl mai ai, te ridici și spui:
"Dar TU știi!"
Și lași cuvântul ăsta acolo să prindă aripi și să zboare.
Dumnezeu are o slăbiciune pentru păsările cerului.
Dar rugăciunile smerite le iubește ca pe lumina ochilor.
Fiindcă acestea îi fac văzduhul mai frumos decât orice stol de rândunele.
Tu nu știi încă.
Dar El știe.
Te știe.

Preot Ioan Bădiliță

Colind rodnic !

 Cozonac de Crăciun

  De mult, în ajunul Crăciunului, Dumnezeu a coborât pe pământ împreună cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregătesc oamenii să întâmpine Sărbătoarea Naşterii Domnului.

Prima dată au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat în curte începuse să se simtă miros de cozonac, friptură, sarmale şi alte bunătăţi care sunt pregătite de Crăciun.

   Au bătut la uşă şi, când a ieşit bogatul i-au spus:

– Omule bun, suntem doi călători obosiţi şi îngheţaţi !

   Te rugăm, lasă-ne să înnoptăm la tine şi, dacă s-ar putea, să ne dai si nouă o coajă de pâine ţi-am fi foarte recunoscători, că n-am mâncat nimic toată ziua.

  Auzind bogatul ce au avut de spus călătorii, le-a răspuns:

    -Îmi pare rău, dar aştept nişte invitaţi în seara aceasta. Nu am nici unde să vă culc, nici ce să vă dau de mâncare.

   Mergeţi la casa de alături, acolo o să găsiţi de toate. Şi spunând acestea, a închis uşa râzând satisfacut.
 
   Alături locuia o femeie văduvă împreună cu cei doi copilaşi ai săi. Dumnezeu şi Sântul Petru, deşi ştiau, s-au dus să o încerce şi pe femeie.
 
   I-au bătut în uşă şi i-au spus ce îi spusese şi bogatului.

    Spre surprinderea lor, femeia le-a răspuns că îi lasă să înnopteze la ea:

– Puteţi rămâne peste noapte aici dar, de mâncare nici pentru copilaşii mei nu am nimic !

Când au intrat cei doi călători, au văzut copiii plângând de foame, căci nu mâncaseră nimic toată ziua.
   
   După câtva timp, femeia s-a hotărât să meargă la vecinul cel bogat pentru a-i cere puţină mâncare pentru copilaşi.
   Evident, şi ea a primit acelaşi răspuns.
    
   La întoarcere, a trecut pe lângă grajdurile bogatului şi a adunat de pe jos câteva baligi, le-a pus în sort si a plecat spre casă.

   Când a intrat copiii au sărit bucuroşi din pat strigând:

– Mami, mami, ne-ai adus de mâncare?
Plângând în suflet, femeia le-a răspuns:

– Culcaţi-vă liniştiţi, că v-am adus mâncare.
    Mâine, de Nașterea lui Hristos , o să aveţi ce să mâncaţi.

Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiţi, dar flămânzi , însă mama şi cei doi călători ştiau adevărul.
   
  Pentru a nu-şi da seama copilaşii, femeia a pus baligile în cuptor.

După puţin timp, nu mică i-a fost mirarea când Dumnezeu i-a zis:

– Haide femeie, deschide cuptorul şi scoate mâncarea, că de acum s-o fi făcut !

– De ce vă bateţi joc de mine?
   Parcă domniile voastre nu ştiţi ce am pus în cuptor… spuse femeia plângând !
 
-Nu auzi ce ţi-am spus? Deschide! insistă Dumnezeu.

De gura străinului, femeia a deschis cuptorul, şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut tot felul de bunătăţi înăuntru, la fel ca pe vremea când trăia bărbatul ei.
      Doi cozonaci proaspeți rumeniți împrăștiau miros de sărbătoare.

În acel moment şi-a dat seama cine sunt străinii, şi a căzut la picioarele lor mulţumindu-le !
   
   Dar Dumnezeu a oprit-o spunându-i:
– Scoală-i pe copii şi dă-le să mănânce.
     De astazi veți avea pace și spor în casa voastră !

   Şi în acel moment, cei doi s-au făcut nevăzuţi.

    În acest timp, la casa bogatului începuseră să sosească invitaţii. Când au ajuns toţi, s-au aşezat la masă pentru a începe ospăţul.

   Dar ce să vezi, când să scoată slugile mâncarea din cuptoare pentru a o servi, în toate era numai baligă de animale.

     Din fericire, povestirea noastră are un final fericit.

   După ce au plecat invitaţii, bogatul şi-a pus slugile să pregătească din nou din toate bunătăţile, iar apoi a chemat-o pe vecina văduvă cu copilaşii ei să petreacă împreună Sărbătoarea Crăciunului.
 
  Și după sărbători, pentru a se asigura că are din ce să trăiască, a angajat-o la conacul său.
 
  Însă știm bine că e taman pe dos!
  ......
   
   Slavă Ție, Treime Sfânta, Slavă Ție!

"Să-I fie cald Lui Hristos în inimile noastre ! "
 

 
    Colind rodnic !
.....
     Adaug un gând :

    Dumnezeu , Mântuitorul nostru ,
   să Vă dăruiască tuturor  puterea de a iubi ,
   de a  Vă bucura de fiecare clipă a vietii,
    de a Vă minuna de fiecare răsarit al luminii,
   de fiecare pas divin din viață ,
   de armonia unui petec de cer sau a unui pâlc de verdeată ,
   de o îmbrățișare curată.

   "Uneori" fie desigur întodeauna acasă și veșnic prezent.

   Mulți ani buni , prieteni dragi!

Colind

  " Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără   rezultat.

   Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu' murise.

   Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte.

    Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule.

   Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn.

    Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat.

     Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua.

    Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă.

    Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud.

   Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.

Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce.

   Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor.

   Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri.

 Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor.

    Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

- Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile.

   După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune.
    Și cântau în șoaptă colinde.

    Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om.

   Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor."

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim - 2002, pp. 385-386)
   
    Seară cu colind de flori de măr!
 

Colind cu bucurie!

 Familia lui Hristos                                 
            
    "Nu o să uit niciodată Crăciunul anului 1980.

    Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama.
 
     Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
 
    A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
 
     Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi.
 
    Astfel, puteam economisi 300 lei.
    De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.

Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.

     Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe.
    Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.
    
    Am venit acasă cu 800 lei.
    O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani.
   
   Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă.
    
    Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie.

     Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi.
     
     Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.
    
    Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză.

    Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
    
   Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână.

   Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.
     
    Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare.

    Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii - că aveam cartofi.

   Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel.
    
    Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.
Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-a mai fost niciodată ca înainte.
    
    În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.
N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie.
 
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii.

80 de oameni au strâns 1.200 lei din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică."
   ( text preluat de la un prieten)

Crăciunul este aici – un moment de sărbătoare, conexiune și poate puțină odihnă.

 Crăciunul este aici – un moment de sărbătoare, conexiune și poate puțină odihnă.

Pentru unii dintre noi, este vorba despre a lua o pauză binemeritată, de a petrece timp cu cei dragi și de a absorbi magia sărbătorilor. Pentru alții, este o vacanță de lucru, care ține roțile în mișcare în timp ce lumea încetinește.

Fie că suntem în uniforme, birouri sau pijamale confortabile, acest sezon ne reamintește ceea ce contează cu adevărat: bunătate, conexiune și recunoștință.

Recunoștința este cel mai bun cadou pe care îl putem oferi – nu doar altora, ci și nouă înșine.

Să ne luăm un moment pentru a aprecia lucrurile mărunte: căldura unui zâmbet, bucuria râsului și momentele de liniște care fac ca totul să pară perfect.

Deci, iată-ne pe toți – cei care muncesc, se odihnesc, dăruiesc și pur și simplu suntem. Fie ca noi să găsim bucurie în prezent, speranță în anul care vine și recunoștință în fiecare moment.

🎄✨ Crăciun fericit și sărbători fericite! ✨🎄

E vremea urărilor.

 E vremea urărilor.
A gândurilor bune către ceilalţi.
A regăsirii cu noi.
E vreme de bilanţ şi de dorinţă.
În cuvinte pe care ne silim să le alegem cât mai potrivite, facem celorlalţi urări de bine, doriri de bucurie, pace, lumină.
Le-am şi putea dărui aievea, cu uşurinţă, dacă ar fi parte din noi, dacă le-am trăi cu-adevărat, dacă n-ar rămâne doar alcătuiri frumoase, emoţionante, pe felicitările de sfârşit de an.
Frământ în minte câteva gânduri care se joacă de-a cuvintele şi de-a-ntrebările...
Mă gândesc că binele în Hristos înseamnă suferinţă:
"Fericiţi cei săraci cu duhul... fericiţi cei ce plâng... fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate... fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează.... fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră... "
Oare aş putea să primesc un astfel de bine?
Dar Dumnezeu este dragoste...
Şi iarăşi zic: "Bucuraţi-vă!"
E uşor să fii credincios în vreme de pace.
De pace sufletească.
E uşor să fii bucuros, să simţi liniştea, să priveşti Lumina.
În lume e vreme de frământare.
Dacă Domnul va pune vreodată la-ncercare pacea mea, atunci cum va fi statul meu în picioare?
Dar mărturisirea mea?
Dar urarea mea cum va fi?
Copleşită mereu de purtarea de grijă a Domnului, de dragostea Lui, de neostenita Lui căutare spre mine, nu mă pot gândi la mâine, la poimâine, la 2023, decât ca la un timp întreg al Domnului, în care am fost chemată, preţ de-o clipă, de-o respiraţie a Duhului.
Închei cu o rostire a Sfântului Ioan de Kronstadt pe care aş vrea să v-o dăruiesc cu drag, ca pe un început de gând călăuzitor în noul an: gând de mulţumire lui Dumnezeu!
"Doamne, nesfârşit, nemăsurat Îţi sunt dator pentru fiece adiere de văzduh de tine revărsată pentru suflarea noastră, pentru fiecare înghiţitură de băutură şi pentru fiecare fărâmitură de pâine, pentru fiecare fruct şi pentru toate celelalte nenumărate roade ale pământului, pentru fiecare gând bun, curat, sfânt care se înalţă de pe pământ la cer, pentru fiecare simţământ, pentru fiecare năzuinţă bună a voii mele, pentru fiece faptă bună - şi pentru toate, pentru toate Îţi mulţumesc!"
Sa avem parte de un sfarsit de an binecuvantat de Dumnezeu cu inţelegere intre oameni, in pace, armonie si iubire!
Bucurie sfanta!
Sarbatori fericite!
La multi, buni si frumosi ani, lume draga! Final de an

Bilanţ îmi fac – ca un contabil! –
În acest nou sfârşit de an…
Cu mine-ncerc să fiu amabil,
Să nu mă judec aspru-n van:
Sub ochi am strâns bogate riduri,
Nişte speranţe mi-au murit;
Iar capul meu, de alte ziduri
Ivite-n cale, s-a izbit.
Sunt mai bogat în sărăcie –
În nostalgii sunt mai bogat…
Senine depărtări mă-mbie
Să fug spre-un trai descătuşat.
În schimb, aceleaşi vechi mizerii
Mă-nconjură, netulburat’ –
Des mă surprind, în faptul serii,
La fel de trist şi-ngândurat.
Nu mai găsesc nici o ieşire
Din traiul meu, de rele nins -
Căci păcătoasa fericire,
Mă ocoleşte, dinadins.
În rest, pe-a timpului urzeală,
Sterpe iluzii tot mai ţes –
Deşi, o crâncenă răceală
Îmi suflă-n ceafă, tot mai des.
Iubito, eşti mai optimistă,
Gândind la anul ce trecu?
Sau cu priviri pierdute, tristă –
Bilanţuri faci, acum, şi tu?!
…Bilanţuri fac – vieţii, contabil! –
În acest nou sfârşit de an;
Am socotit: nimic durabil,
N-am săvârşit – doar vise-n van…
 

Imi doresc mai multa rabdare si iubire

 

Sunt recunoscatoare pentru tot ce am,  ce am invatat .........

Aleg să fiu fericit, pentru că merit să fiu fericit. Aleg să fiu liniştit, pentru că sufletul meu merită linişte. Aleg să mă iubesc pentru că inima mea merită iubirea adevărată.

 Aleg in 2022 sa  învăț să comunic mai eficient cu cei din jur pentru că mi-am dat seama că uneori gândurile tale nu ajung în mod corect la ei. Trebuie să îți dai seama care este problema, dacă tu greșești în exprimare sau dacă ceilalți interpretează greșit cuvintele tale. Gândește-te cum ai vrea să perceapă ei mesajul tău și cum ar trebui să faci să îl transmiți exact sub acea formă.

ALEG  să devin un om mai bun, cu mai multe calități și cu mai mulți prieteni aproape.