Sfântul Pangratie mulți diavoli a izgonit din oameni cu nebiruitul dar și cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Părinții acestui de trei ori fericit au fost din hotarele Antiohiei. Ei au trăit pe vremea în care Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la neamul omenesc și Iubitorul de oameni S-a făcut om pentru oameni. Și auzind ei de minunile cele prealuminate care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor, Pangratie, și auzind învățătura preadulce a Mântuitorului, au crezut în El și s-au botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Și au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu și apoi s-au săvârșit, iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înțelepciune și pricepere, în cugetarea și citirea dumnezeieștilor Scripturi.
Iar după Inălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăți și în laturi, a venit și în părțile Pontului. Și aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, și l-a odihnit de-ajuns cu toți ai casei lui. Și spunându-le Petru cuvânt de învățătură, mulți au crezut și i-a botezat împreună cu toți robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînțelept și ucenic, cu numele Maximin. Iar Pangratie și-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor și ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate și toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine și toate averile mele nemișcătoare, vii și țarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.
Acestea așezându-le bine preaînțeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu și sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învățat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credință curată, Sfântul Botez neîntinat și să sufere toată reaua pătimire pentru credință și chiar moartea, pentru împărăția cerului. Și întărindu-i pe ei cu acestea și cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare și, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulți la adevărata credință. Iar Petru i-a botezat pe aceia și i-a întărit cu învățătura, și a făcut multe minuni, tămăduind bolile și gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian și către Pangratie: „Fiii mei, luați și voi soarta episcopiei, și duceți-vă în părțile Apusului, ca să propovăduiți pe Hristos, după cum știți”. Deci, ducându-se la țărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Și au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcați cu slava cea de sus, s-au cucernicit față de dânșii și, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânșii darul Preasfântului Duh și, crezând, s-au botezat cu toții.
Deci luând cuvenita binecuvântare cu sărutare sfântă de la Petru, Marchian a intrat în corabia lui Romii, iar Pangratie, în a lui Licaonid. Și după câteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei care se numea Falcon, unde era de demult o grădină a unei femei cu numele Falconila, care a născut un fiu foarte frumos și l-a numit Falcon. Și plimbându-se copilul prin grădină, deodată a murit și, îngropându-l acolo, i-au zidit o capiște mare și frumoasă, iar deasupra mormântului său au pus un idol mare cioplit în piatră, pe care l-au numit zeul Falcon, și i-au jertfit trei tineri și 73 de viței aleși. Și, de atunci, rătăciții făceau în toți anii astfel de jertfă necuraților diavoli. Deci, după ce Sfințitul Pangratie a ieșit din corabie și a stat pe pământ, ținând în mână o cruce ca un toiag, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l pe el tare, au strigat plângând: „O, zeule Falcon, foc a venit să te topească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger, care a luminat locul acesta, iar pe noi ne-a înfricoșat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici și n-a ars corabia ta!”.
Atunci Pangratie a făcut semnul crucii, jurând pe diavoli să înceteze glasurile și sunetele, iar ei au tăcut. Deci Licaonid a zis către Pangratie: „Să nu te apropii de necuratul Falcon, că pe mulți a omorât”. Dar el a răspuns: „Noi avem darul Sfântului Duh și nu ne temem de diavoli. Dar vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu și pierzarea lui Falcon”. Deci a luat crucea, Sfânta Evanghelie și icoana Domnului Hristos și, apropiindu-se de necurata capiște, a făcut mai întâi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înțelepciune și putere, să întoarcă pe cei de acolo la adevărata credință și să gonească pe diavoli. Apoi, după rugăciune, a strigat, zicând: „O, necuraților diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicați pe nesimțitorul Falcon și toată capiștea, așa cum se află, și să-i aruncați departe în mare, ca la 30 de stadii, și acolo să vă afundați și voi”.
Deci, deodată cu cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare și s-au arătat mulțime de diavoli în formă de corbi și vulturi, care au răpit capiștea și idolul și i-au aruncat în mare. Iar Licaonid văzând aceasta s-a minunat. După aceasta a cerut voie sfântului să aducă dar, după cum avea obicei, ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea și lui Avrilian, mai marele cetății. Iar sfântul i-a zis: „Du-te cu pace și vezi să nu te despartă cineva de dragostea lui Hristos”.
Deci plecând el, a dus ighemonului daruri scumpe. Iar ighemonul l-a întrebat despre părțile Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: „Toate eparhiile sunt în liniște, că pacea marelui și adevăratului Dumnezeu i-a umbrit pe ei și păzește pe cei ce cred întru Dânsul”. Atunci i-a povestit lui minunea cea mare pe care o săvârșise sfântul și i-a propovăduit pe Hristos, spunându-i toate câte a văzut și a auzit de la Pangratie.
Și pe când vorbeau ei, au venit acolo tânguindu-se toți necurații slujitori de idoli și au strigat fără de rânduială, zicând: „O, preaputernice ighemoane, mare necaz ni s-a întâmplat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu toată capiștea lui cea slăvită, încât nici locul jertfelnicului nu se mai cunoaște”. Atunci Bonifatie ie-a zis lor: „Slujitori ai marilor zei ai Tavromeniei, mergeți și cercetați, dacă nu cumva a voit mai multă jertfă, și pentru aceasta ne-a defăimat pe noi și s-a dus în alt loc. Și voi cerceta și eu, ca să știu cum a fost pricina”.
Acestea zicându-le, i-a liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăși despre Hristos, căci multă veselie primea sufletul său auzind mântuitoarea Evanghelie. Atunci Licaonid i-a povestit lui cu de-amănuntul câte a auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru și despre Pangratie pe larg, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiștea și idolul în mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat și i-a zis lui: „Rogu-te pe tine, prietenul meu, mergi și te închină Sfântului Pangratie din partea mea și roagă-l pe el să vină la mine, ca să văd și eu pe un bărbat cinstit ca acesta”. Atunci el i-a răspuns: „Ascultă-mă, domnul meu. De iubești pe Hristos, poruncește propovăduitorilor să dea de știre în toată cetatea și în părțile de primprejur, că vrei să faci alergare de cai și să iei în scris pe toți călăreții, deci să se adune toți. Și atunci, cu prilejul acesta, vei face praznic, și astfel va veni acolo și marele Pangratie”.
Cuvântul acesta a plăcut dregătorului și îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci s-au adunat ca la 200.000 de bărbați, și i-a ospătat pe mai marii peste mii și peste sute cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineața, au mers toți la câmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie și i-a spus lui despre multa evlavie a ighemonului și cum a poftit să-l vadă și să vorbească împreună.
Iar Pangratie n-a mers, ca să nu se tulbure poporul, dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon la el seara, după ce va sfârși praznicul. Așa a și făcut. Deci când ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veșminte, șezând pe scaun și având înaintea lui icoana Domnului Hristos și Sfânta Cruce. Deci văzându-l pe el cu atâta slavă, a căzut înaintea sa și i s-a închinat, pentru că a văzut lumina dumnezeiască, care îl înconjura pe el. Iar sfântul l-a ridicat și l-a sărutat. Și sculându-se cutremurat, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!”.
Atunci sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii și i-a poruncit să șadă aproape de dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?”. Deci cunoscând sfântul că era darul Duhului Sfânt pentru veșmintele lui cele preoțești cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toți puțin afară, și apoi iarăși să vină. Deci s-a dezbrăcat de sfintele veșminte, și atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, și astfel a stat lângă dânsul și a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare.
După aceea au cinat cu măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, apoi sfântul le-a zis: „Fiii mei, ne-am ospătat trupește, acum să ne ospătăm și duhovnicește”. Deci, mergând în mijlocul casei, a luat sfintele veșminte și cânta slujba Utreniei. Și când a ajuns la cântarea „Sfinte Dumnezeule...”, o minune! Acoperământul casei s-a deschis și a venit un fulger la noi, iar noi de frică am căzut cu fețele la pământ, însă sfântul ne-a ridicat, zicând: „Nu vă temeți, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre, ca să-L cunoașteți pe El”. Atunci a luat o Evanghelie evreiască, în care erau scrise patimile și tainele Mântuitorului Iisus Hristos, adică Nașterea, Răstignirea, învierea și celelalte, și citind cuvintele Sfințitului Matei, a învățat îndeajuns pe dregător până la miezul nopții. Atunci acela mulțumind sfântului, a mărturisit că din toată inima crede în Domnul Hristos.
Și închinându-se sfântului și luând iertare, s-a dus. Deci Licaonid a zis către sfânt: „Dregătorul a zis să mergem în cetate, ca să-i binecuvintezi palatul”. Iar el a răspuns: „Bine, fiule; dar necurații diavoli își plâng pierzarea lor și vor să se lupte cu noi. Deci ia scrisoarea aceasta și după ce o vei citi prin toate capiștile, las-o în capiștea necuratului Lison și fugi”. In scrisoarea aceea zicea: „Pangratie, robul lui Iisus Hristos, către Lison, necuratul zeu al tavromeniților. Primind scrisoarea mea, să o citești și celorlalți necurați zei, și să nu faceți tulburare, ci să fiți ca niște surzi și muți”.
Deci luând Licaonid scrisoarea, s-a dus și a aruncat-o la idol. Iar în ceasul al treilea din noapte a venit un glas către sfântul, zicând: „Robul lui Dumnezeu, am făcut după cum ai rânduit, deci suie-te la cetatea ta”. Atunci sfântul și-a luat oamenii și a mers la ighemon, care i-a întâmpinat cu multă cinste și i-a ținut 40 de zile în palat. Iar slujitorii idolilor s-au adunat în divan, zicând: „O, ighemoane, s-a apropiat praznicul marelui zeu Lison, deci poruncește poporului să-i facă jertfă de-ajuns, ca să nu se mânie și să fugă și el ca și Falcon”. Iar el a zis: „Mergeți de pregătiți cum voiți”.
După aceea a întrebat în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: „Păzește-te de astăzi să nu mai jertfești zidirilor, ci să fii tare în credință, dacă dorești să iei Sfântul Botez. Și zidește-mi o biserică unde să fac jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne va izbăvi de nevăzuții vrăjmași”. Bonifatie i-a zis: „Cinstite părinte, sunt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul și locul, și eu voi face cu bucurie”. Atunci au mers împreună la marginea cetății dinspre răsărit, și i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile.
Și pe când Pangratie săvârșea Sfânta Liturghie, toți câți erau în biserică, au văzut un foc înfricoșat, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prea minunat. Deci când sfântul a isprăvit Sfânta Liturghie, au căzut toți zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Iar slujitorii idolești nu au fost atunci acolo, de aceea n-au știut pricina pierii zeilor. Deci sfântul a împărtășit cu Sfintele Taine pe cei botezați, iar pe ighemon nu l-a împărtășit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină din ce pricină a făcut așa sfântul, iar acela i-a spus că deoarece nu era creștin desăvârșit, nu era vrednic de sfințita împărtășire. Iar după Liturghie, dregătorul i-a luat pe toți ca să-i ospăteze în palatul său. Iar sfântul, șezând la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la stânga pe ighemon, după cum a făcut și în alte dați. Și binecuvântând pâinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat tuturor de au mâncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toți.
Iar necurații slujitori, mergând în capiști să tămâieze pe idoli și negăsindu-i, au plâns pentru pieirea zeilor lor. Deci în toată cetatea s-a făcut tulburare mare, iar cei mai mulți s-au adunat în palatul ighe-monului, strigând unele ca acestea: „Ce faci, Bonifatie, nevrednicule de ighemonie? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule? Oare nu sunt ei care te-au îmbogățit și te-au cinstit atât de mult pe tine? Atunci pentru ce nu-i cinstești și nu te mâhnești împreună cu noi, ci tu te bucuri și prăznuiești întru necazul nostru, mândrule?”.
Auzind ighemonul ocările poporului, s-a înfricoșat. Deci, suindu-se în locul cel mai înalt al divanului, împreună cu 60 de soldați îmbrăcați în aur, a zis acestea către popor cu vorbă smerită și blândă: „Preaînțelepți bărbați tavromeniți, nu ocărâți ighemonia cu nedreptate și nu vă mâniați fără de socoteală asupra mea, care nu v-am greșit cât de puțin, ci faceți ceea ce v-am zis și altădată, când a pierit Falcon, adică căutați pe cei mai înțelepți la sfat și cărturari, ca să cerceteze în cărțile voastre, până ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noștri. Care pricină va fi una din acestea două: sau că le facem puțină jertfă și ne-au urât; sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare și mai puternic decât ei, Căruia neputând să I se împotrivească, au căzut de frică. Și după ce vom afla adevărul, vom face ce este mai de folos, adică, dacă au fugit pentru puținele jertfe ce li se aduc, să le înmulțim cât voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, și să nu mai avem trebuință de ei. Deci duceți-vă în capiște voi cei mai cucernici și cu rugăciune întrebați pe zei, să vă arate pricina”.
Acest sfat al dregătorului l-au lăudat toți. Deci au ales pe unii ce știau vrăji și farmece și au pus 32 la fiecare jertfelnic. Și strigând și întrebând mult timp, le-a răspuns un drac, pe care îl numeau Lison, zicând: „Ce ați venit la mine și mă lăudați în zadar? Ce am făcut până acum, am făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa și Dumnezeu a trimis Cuvântul Său și a tămăduit pe toți”. Iar ei au răspuns: „Ce zici, Lisone, preacuratule? Care zeu este mai puternic decât tine?”. Iar diavolul a răspuns iarăși: „Acela Care a făcut cerul, pământul, marea și toată lumea și a zidit pe om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die și pe ceilalți zei și pe mine m-a făcut nelucrător de azi înainte, căci Licaonid l-a adus aici pe ucenicul lui Hristos”.
Auzind rătăciții acestea, se tânguiau că și-au pierdut nădejdea și se rugau iarăși neputinciosului lor zeu, ca să le dea ajutor. Deci, aruncând vrăji, au scris numele celor de neam bun ai cetății, ca pe care va cădea vraja, să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Și numele pe care l-au scos întâi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat și înjunghiind tauri și țapi, a umplut pahare de sânge, și luând ramuri de mirt și de dafin, au alergat toți la palat, strigând: „O, preabunule ighemoane, marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, și toți te fericesc, că și în lumea aceasta ai fost toată viața ta cinstit și slăvit, iar acum cu jertfa aceasta te faci nemuritor după moarte, ca un Lison și Zeus”. Zicând acestea, au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. Iar Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, și căzând la picioarele sfântului, i-a povestit primejdia cu lacrimi preaamare, că voiesc să-l aducă spre jertfă diavolului. Iar Pangratie i-a zis: „Fiule, du-te și să nu te temi de nimic, că mâine voi veni la jertfă împreună cu tine și atunci toți veți vedea puterea lui Hristos”.
Și la al nouălea ceas din noapte, sfântul s-a sculat să-și facă pravila sa după rânduială. Iar păgânii erau în capiștea cea mare a lui Lison și își ridicaseră iarăși pe zei la locurile lor, ca să zică că s-au ridicat singuri. Dar când sfântul a început trâmbița cea duhovnicească, făcându-și pravila sa în biserică, au căzut iar la pământ toți idolii cei ridicați și s-au sfărâmat. Atunci poporul fugind de acolo, alerga minunându-se. Iar când au trecut pe lângă biserică și au auzit pe sfântul cântând, au rămas uimiți de acea cântare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci glasul sfântului era foarte dulce și melodios, iar biserica nu se vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei.
Și după ce sfântul și-a săvârșit pravila, a ieșit și a stat la ușă; și gonind întunericul cu semnul Sfintei Cruci, s-au deschis ochii păgânilor. Deci văzând ei biserica și sfântul arătându-li-se ca un înger cu adevărat al lui Dumnezeu, s-au înfricoșat și l-au întrebat, zicând: „Te jurăm pe puterea marilor zei, să ne spui dacă ești Dumnezeu sau om?”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nici nu sunt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi necuraților diavoli, ci sunt zidirea lui Dumnezeu precum sunteți și voi, și sunt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc cuvântul vieții și al adevărului și, de mă veți asculta, veți afla viața cea veșnică, pentru că vă voi vesti despre marele și neurmatul Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească și a rezidit-o, și dăruiește îndulcirea veșnică celor ce-L iubesc. Iar aceia pe care voi îi numiți zei, sunt diavoli și cei ce cred într-înșii se duc împreună cu ei în munca cea veșnică”.
Auzind acestea oamenii, s-au umilit, zicând: „Noi vedem la tine darul cu adevărat dumnezeiesc și credem că vrednicia ta este mai puternică decât a zeilor, dar să nu-i pedepsești, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori”. Sfântul le-a zis: „Duceți-vă și pregătiți pe ighemon spre jertfa lui Lison, după cum ați cugetat, și acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului meu”.
Deci plecând ei de la sfântul, ziceau unul către altul: „Omul acesta se pare că grăiește adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit pe zeii noștri”. Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis către ceilalți: „Ascultați, bărbați preaînțelepți: Voi m-ați ales și m-ați rânduit la meșteșugul doctoricesc de care m-am îngrijit după putere. Acum câteva zile a venit la mine un om cu chip minunat și vrednic, și mi-a dat o carte, zicând: «Xantipe, ia această carte doctoricească de la puterea cea de sus». Zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Deci socotesc că și acest om a venit să-L propovăduiască pe Dânsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea, toată s-a luminat de o lumină cerească și câți neputincioși zăceau acolo, munciți de felurite boli, toți s-au tămăduit în acel ceas”.
Deci auzind poporul acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfânt, dar diavolul nu i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit nevăzut să se ducă la palat. Și luând pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, și dezbrăcându-l, l-au legat cu mâinile înapoi, mulțumind pe necuratul diavol. Iar Bonifatie căuta într-o parte și în alta să vadă pe Pangratie, și zicea cu plângere amară: „O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sunt dat eu, ticălosul! Unde ești, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la jertfa să pierzi pe nesimțitorul Lison și acum nu te arăți, ci mă lași pe mine singur? Domnul Iisus Hristoase să mă miluiască ca un milostiv!”.
Iar Lison acesta, fraților, avea un șarpe foarte mare și prea înfricoșat, care bea sângele jertfelor. Și îmbrăcându-se marele Pangratie cu sfințitele veșminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc și, ajungând cu cinstita Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toți au căzut la pământ, nesuferind strălucirea sfințitelor veșminte. Apoi el i-a binecuvântat și s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pângăritul Lison, a zis acestea: „Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh - să fugi din locul acesta și să te afunzi în mare împreună cu Falcon!”. Și îndată a făcut diavolul un zgomot mare, încât toți s-au cutremurat; apoi s-a dezrădăcinat idolul acela înfricoșat și neclintit, împreună cu diavolul care era sălășluit într-însul, și a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel șarpe mare, a rămas în groapă. Atunci sfântul l-a legat pe el de grumaji și l-a tras afară. Iar șarpele a făcut mai întâi o șuierătură groaznică, apoi s-a despicat de sus până jos. Și văzând poporul niște minuni prea-slăvite ca acestea, a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Pangratie!”.
Apoi îndată au sfărâmat paharele, taurii și țapii care îi înjunghiaseră și i-au aruncat să-i mănânce câinii și, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Iar sfântul a poruncit să lege pe șarpe cu funii și să-l târască până la mare. Deci, pe când tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea și i se vedeau oasele. Și cu multă osteneală au scos unul din acelea cu securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii; și punându-l în cântar, a tras 60 de litre.
Iar fericitul Pangratie a dat tuturor arvuna Sfântului Botez, pecetluindu-i cu cinstita Cruce. Iar ei au intrat în capiștile idolilor, și aruncând la pământ pe idolii cei mici, i-au sfărâmat pe toți, scuipân-du-i și călcându-i în picioare. Apoi sfântul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l audă toți și a propovăduit pe Hristos. Și au crezut toți câți erau acolo, ca la 100.000 și mai mulți. După aceea, făcând rugăciune pentru dânșii, i-a binecuvântat, zicându-le: „Acum duceți-vă la casele voastre și vă curățiți, postind trei zile, și rugați-vă Domnului, să vă învrednicească să primiți Sfântul Botez”. Și după trei zile mulțimea a venit, aducând fiecare lumânări și îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez.
Astfel Sfântul Pangratie a botezat în acea zi 24.000, și s-a făcut în toată cetatea bucurie mare și veselie. Veneau încă și cei ce locuiau aproape de muntele Etna și se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului, căci el tămăduia șchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciți și alți neputincioși. Iar Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie și i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfântul a citit-o poporului și toți au primit-o cu bucurie și cu mare evlavie.
După două ceasuri, a venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, și i-a zis cu vicleșug că dacă Hristos îi va da tămăduire, se va boteza. Iar sfântul, cu toate că știa bine gândul ei cel viclean, totuși a tămăduit-o cu un cuvânt; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci, a căzut lepra de pe dânsa. Iar ea, în loc să dea mulțumire lui Dumnezeu și sfântului, grăia cuvinte grele către el. Pentru aceasta, Sfântul a zis către dânsa: „O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispitești pe Dumnezeu, Care ți-a dat sănătate, să știi că El poate să întoarcă iarăși lepra asupra ta”.
Zicând acestea, a luat de pe pământ cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, și i le-a aruncat cu tină în fața ei, zicând: „Fiindcă nu mărturisești darul tămăduirii, Dumnezeu este binecuvântat să-ți dea pedeapsa îndoită”. Zicând aceasta, îndată s-a aprins ca o văpaie în tot trupul ei, din creștet până în picioare. Și a făcut bășici care s-au spart și curgea de pe dânsa apă fierbinte, dându-i atâta durere, încât ticăloasa chinuindu-se, striga și zicea: „Miluiește-mă, robul adevăratului Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necurații zei, ci numai în tine; deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!”.
Deci milostivindu-se sfântul, a făcut rugăciune pentru dânsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci și astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi, învățând-o dreapta credință, într-a opta zi a botezat-o și a făcut-o diaconiță, punându-i numele Benedicta. Iar ea și-a sfărâmat toți idolii, apoi a dus pe sfântul într-o grădină a ei și i-a arătat o mulțime de aur, pe care sfântul i-a zis să-l împartă la săraci. Iar ea spunea că în țara aceea nu se găsesc săraci. Dar sfântul i-a zis: „Dacă vrei să te mântuiești, urăște aurul, că iubirea de avuții este rădăcina tuturor relelor. Deci fugi de dânsa, căci vei câștiga bogăție în cer”. De atunci ea și-a lăsat toată bogăția și slujea în biserica Domnului cu sârguință.
Sfântul a mai tămăduit și pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea și pe mulți bărbați care aveau multe feluri de boli. Și a botezat în ziua aceea 8000 de bărbați, afară de femei și de copii, apoi a slujit Sfânta Liturghie ca să-i împărtășească. Atunci a sosit și ighemonul Bonifatie, cu mulțime de popor, iar când sfântul a înălțat Sfintele Taine, biserica s-a deschis deasupra și a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat. Iar cei ce vedeau aceea, s-au înfricoșat și nimeni nu îndrăznea să se apropie să se împărtășească, pentru că vedeau fața lui ca o făclie de foc. Iar sfântul le-a zis: „Fiii mei, apropiați-vă și nu vă temeți, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se împărtășesc”. Atunci a împărtășit pe toți credincioșii care erau botezați, iar pe cei necredincioși i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez și a treia zi a botezat 5000.
După aceasta, Bonifatie a spus sfântului că va face război cu potrivnicii eparhiei lui, deci să-l binecuvinteze, ca să biruiască pe vrăjmași, și să-l sfătuiască în ce câmp să facă războiul. Iar sfântul i-a poruncit să adune acolo în Tavromenia ostașii din toată eparhia sa, adică ai săi, ca să se roage pentru dânșii. Deci a trimis vestitori în toată eparhia sa și în 20 de zile s-au adunat toți, care erau 540.000. Și să nu fie cineva neîncrezător de mulțimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului și a Meniei era mai bogată și mai cinstită decât toate cetățile Siciliei și Calabriei. Deci după ce s-a adunat la câmp tot poporul, avea dorință să vadă pe sfânt. Iar el și-a luat sfintele veșminte, a ieșit în câmp cu dregătorul și s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toți. Deci ostașii, văzând fața lui luminând ca un fulger, credeau că este Dumnezeu și se întrebau unii pe alții: „De unde a venit un astfel de Dumnezeu minunat?”. Iar credincioșii ziceau: „Oamenii nu sunt dumnezei, ci robi ai adevăratului și Atotputernicului Dumnezeu”. Atunci cei mai mulți au crezut în Hristos, cerând Sfântul Botez.
Iar sfântul s-a pregătit să slujească Sfânta Liturghie acolo, înaintea mulțimii, ca să-i întărească mai bine. Deci credincioșii au venit să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine, iar cei nebotezați, având dorință să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de înainte-stătătorii lor și aruncând armele la pământ, priveau cu mare cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai înainte cu Moise, când a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a pogorât și a acoperit pe marele Pangratie, și poporul, văzând aceasta, a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălțat Sfânta Pâine, norul s-a suit la cer. Și mulți păgâni crezând că Sfântul era Dumnezeu, îi ziceau: „Dumnezeule, miluiește-ne și ne învrednicește și pe noi de darul Tău”. Iar sfântul s-a suit pe piatră, ca mai înainte, și le-a povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toți au crezut din tot sufletul, cerând Sfântul Botez, mai înainte de a se duce la război. Deci, făcându-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi i-a botezat pe toți.
Atunci s-a făcut în toată tabăra mare praznic și le-a hirotonisit preot în locul său pe un ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viața aceasta cu iubire de adevăr și încredințare. Pe acela l-a trimis să-i mărturisească și să-i împărtășească în război. Și a pus pe un argintar de a făcut la steaguri, la cel dintâi, chipul Domnului Hristos, iar la celelalte, Sfânta Cruce, ca să le poarte în război înaintea tuturor. Deci când a voit să meargă mi-a poruncit să slujesc Sfânta Liturghie - zice Evagrie cel mai sus numit -, ca să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine. Deci, săvârșind eu cu frică dumnezeiasca Liturghie, s-a împărtășit Sfântul Pangratie și înainte-stătătorii cetății, apoi am mers în cortul dregătorului și am ospătat. După aceea sfântul ne-a binecuvântat pe toți, și făcând semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea, m-a sărutat și m-a liberat. Și mergând la mare, a pecetluit-o cu crucea de trei ori și așa am plecat, iar sfântul s-a întors la biserica sa.
Și erau acolo în cetate două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le muriseră părinții. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfânt, zicând: „Părinte cuvioase, la sfinția ta alergăm, rânduiește-ne împreună cu preoteasa Hrisina, și dă-ne dregătoria diaconească, pentru că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Deși ne-au cerut cei mai de frunte dregători ai cetății, noi dorim să ne păzim fecioria noastră neîntinată”. Sfântul le-a zis lor: „Fiicele mele, cu adevărat ați ales partea cea bună, ca Maria”. Deci, chemând pe diaconița Benedicta, i-a zis: „Iată, Domnul ți-a trimis însoțitoare”. Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconița, a lăsat pe cea mai tânără nehirotesită. Și zidindu-și chilii aproape de biserică, au rămas acolo și ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetății, pe care ighemonul Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul avea dragoste către idoli. Și nu-i ajungea a avea țiitoare numai din fiicele păgânilor, dar nesățiosul a poftit și pe una din fecioarele mai sus zise, pe cea mai tânără, ca pe una ce era mai frumoasă.
Deci a trimis de a luat pe sora ei mai mare, diaconița, și i-a spus că are o dorință nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar ea i-a zis că sunt făgăduite lui Dumnezeu și nu se mărită. Și văzând necinstitul, că nu face nimic cu binele, a înfricoșat-o, că Elid o va lua cu sila, căci astfel se numea prea răul și înverșunatul. Iar diaconița, ducându-se la mănăstire, a spus aceasta plângând Benedictei și surorii sale. După aceea s-au dus și i-au spus sfântului, care le-a sfătuit, zicându-le: „Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de dragostea Lui, nici necazul, nici strâmtorarea și nici chiar moartea. Chiar în temniță de vă vor băga, sârguiți-vă să păziți nestinsă făclia fecioriei voastre”.
Auzind de la sfânt acestea și altele încă, s-au întărit mai bine, și ducându-se la chiliile lor, se rugau. Iar Elid cel fără de lege s-a silit să facă ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu mondanii vrăjitori, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci i-a dat unul dintre ei o carte de vrăjitorie și după ce a citit-o a chemat diavoli, care s-au adunat nenumărați, negri ca arapii, ținând în mâini curse și săgeți. Și i-a trimis pe ei la sfintele fecioare, ca să-și facă meșteșugul, dar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cât de puțin să se apropie de ele necurații diavoli. Deci, întorcându-se ei la Elid, mincinoșii au mărturisit adevărul, zicând: „Am văzut la acele femei un mare ajutor și, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci fă ce voiești, că noi fugim de locul acela, precum Falcon, Lison și Zeus, fiind goniți de dumnezeiasca putere”.
Iar înverșunatul Elid făcând ospăț și sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostași de au adus la divan amândouă fecioarele legate. Și s-a sârguit prin multe măguliri și momiri să aducă pe copilă la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea le-a închis pe ele în temniță, poruncindu-i în taină fecioarei celei mari, ca să sfătuiască pe cea tânără să i se supună lui, că îi va da ei mari daruri. Insă aceea i-a spus ei toate cele plăcute lui Dumnezeu, zicându-i: „Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Impăratul Hristos și să moștenim nemurire veșnică. Vezi cum trece viața aceasta, ca o umbră și ca un vis. Adu-ți aminte câți ne-au cerut să ne mărităm, pe când ne închinam idolilor și n-am primit; și acum când ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele și trupurile? Să nu fie! Iată, îți spun cele ce vor să fie, ca să te gătești spre vremelnica moarte și să împărătești în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor omorî mâine, iar pe tine te vor ține încă puțină vreme, ca să încerce gândul tău. Deci păzește-te să nu te amăgești de făgăduințele lor cele deșarte și de cuvintele lor cele viclene. Rabdă până la sfârșit, ca să iei cununa cea nestricăcioasă”.
Auzind copila acestea de la diaconiță, a suspinat zicând: „Cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că nici momelile, nici înfricoșările și nici muncile lui nu mă vor despărți de iubitul meu Mire”. A doua zi, le-au adus pe ele la Elid și diaconița i-a spus aceluia că n-a putut să o aducă pe cea tânără la voia lui. Iar el mâniindu-se, a poruncit să o bată fără milă înaintea copilei. Și după ce a bătut-o mult timp, încât s-a umplut pământul de sânge, i-a tăiat fericitul ei cap într-o peșteră . pustie, iar pe cea mai tânără a închis-o într-o casă și ei au stat la masă. Atunci marele Pangratie a adunat pe cei credincioși și, luând din peșteră sfintele moaște ale diaconiței, le-a îngropat cu evlavie și cu cinste, după cum se cade.
Iar când elinii s-au sculat de la îmbuibarea pântecelui, au scos afară în mijlocul lor pe copilă și Elid i-a zis: „Jertfește marelui zeu Scamandru și mă ia pe mine de bărbat, ca să te cinstești, să ai toată bogăția și toată îndulcirea, iar de nu, îți voi tăia capul”. Dar ea i-a zis lui: „Eu mă închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul meu, cu care m-am logodit, și nici lui Scamandru nu-i voi jertfi și nici pe tine, pângăritule, nu te voi lua de bărbat”.
Auzind acestea urătorul de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca și pe cealaltă, apoi să-i taie capul în peștera mai sus zisă. După ce s-a făcut aceasta, sfântul s-a dus cu toți credincioșii, cu făclii aprinse și cu tămâieri, și au luat sfintele moaște de le-au îngropat aproape de ale diaconiței. Și auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-a pornit a-l arde cu toți idolii lui, dar sfântul nu i-a lăsat, ca să nu se facă ucideri și tulburare, până nu va veni Bonifatie ca să-l pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniștit și au zidit o biserică în numele sfintelor fecioare și mucenițe ale lui Hristos.
După aceea, iudeii și mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare. Iar el cunoscând acel gând rău și viclean, a adunat poporul și le-a arătat cele cugetate de ei. Și pe când le spunea pricina, au sosit două străji de iudei și de mondani, care apropiin-du-se au zis creștinilor: „O, oameni, pentru ce lăsați cinstea cea dintâi și credința voastră și v-ați lipit de acest înșelător și vrăjitor?”. Deci sfântul a tăcut, iar poporul a răspuns: „Voi vă amăgiți și vă închinați la idoli surzi și muți, iar noi am aflat adevărul, crezând în Stăpânul Hristos”. După aceea, a zis și sfântul către ei: „Dacă voiți să lăsați rătăcirea cinstirilor voastre deșarte și să vă apropiați de adevăratul Dumnezeu, vă vom spune cuvânt de mântuire, iar dacă ați venit cu vicleșug, arătați-ne viclenia voastră”. Ei au răspuns: „Noi nu vom crede cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi”. Sfântul iar a zis: „Fraților, vă rog să fugiți de vicleșugul idolilor și să cunoașteți pe Ziditorul zidirii. Și mai ales voi, evreii, poporul lui Israel, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea și, cunoscând-o și citind-o, ați lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe voi și v-a hrănit, și v-ați amestecat cu celelalte neamuri de la care ați învățat obiceiurile lor”.
Acestea și altele încă zicând cuviosul, creștinii au voit să-i închidă în temniță pe păgâni, până va veni ighemonul ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au făcut-o. Iar ei au fugit îngroziți și în ziua următoare și-au luat toate averile, femeile și copiii, și au pornit cu luntrile, ca să se ducă în Siracusa. Iar sfântul le-a vestit prin Xantip să se întoarcă înapoi și să nu se teamă de nici un rău din partea creștinilor, însă ei nu s-au întors decât numai un mondan vrăjitor - acela care a dat cartea cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a mărturisit la sfânt și s-a făcut bun creștin. El a scris și pătimirile sfintelor, după ce s-a botezat.
Iar ceilalți elini au intrat în luntrii și au pornit cu vânt bun. Dar sfântul s-a suit într-un loc înalt și s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună și să se afunde în mare pângăriții aceia”. Deci cuvântul lui s-a împlinit întocmai, căci toți s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vânt mare și s-au afundat caicele lor. Iar sfântul învățând puține zile pe popor, le-a zis: „Bonifatie a biruit pe vrăjmașii lui și va veni după două zile cu multă bogăție, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneți lui Elid, să pregătească luminățiile cetății”.
Iar credincioșii se minunau că știa cele ce se întâmplau departe, ca și cum ar fi de față, și le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după proorocia lui, și alergând tot poporul la mare, a salutat pe ighemon, căruia i s-a închinat și Elid. Apoi, în cealaltă dimineață, au venit toți cei mai mari peste mii împreună cu Bonifatie și, închinându-se sfântului, i-au mulțumit pentru biruința care au dobândit printr-însul. Iar sfântul i-a binecuvântat pe toți și mai ales pe dregătorul, către care a povestit uciderile pe care le-a săvârșit necuratul Elid. Și a poruncit ighemonul să-l lege cu lanț și să-l păzească bine, până ce va împărți la oaste bogăția pe care a adus-o, ca să rămână fără de grijă și atunci să cerceteze faptele lui.
El a adus încă și pe mulți robi avari de la război, care, văzând pe marele Pangratie slujind Sfânta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos, căci au văzut amândouă minunile, care le-am scris și mai sus, adică focul care ieșea din gura lui și norul care-l acoperea pe el. Deci și ei au cerut Sfântul Botez, prin tălmaci. Iar Sfântul Pangratie, văzând dorința lor, i-a botezat. Și după ce dregătorul a împărțit la ostași aurul, argintul și celelalte bogății, a împărțit și robii și le-a zis să aibă purtare de grijă, ca să-și mântuiască și ei sufletele lor. Apoi sfântul a hirotonisit în toată eparhia preoți și diaconi, pe cei mai înțelepți și mai cucernici, și le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici și să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar mie, adică lui Evagrie, și diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile și câte alte se cuvine să le știe credincioșii. Și venind înainte-stătătorii poporului, au luat fiecare din mâna sfântului câte un preot și un diacon și astfel s-au dus fiecare în patria sa. Iar eu am mers în toate eparhiile și i-am sfătuit cum să citească slujba Bisericii și celelalte de nevoie credinței. Și iarăși m-am întors la dascălul meu, adică la Sfântul Pangratie.
Iar Bonifatie a poruncit să-l aducă legat pe Elid și l-a întrebat pentru ce a ucis pe fecioare. El i-a răspuns: „Pentru că au batjocorit pe zei”. Bonifatie i-a zis: „Prea răule, voiești să te lepezi de acești zei nesimțitori și să te faci creștin, ori să te omor?”. El a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lăsa de rânduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viața și pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci junghiați-mă înaintea zeului meu, Scamandru”. Atunci ighemonul, luând apă, și-a spălat mâinile, zicând: „Sângele tău, asupra capului tău”. Apoi a poruncit unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc.
Apoi, după doi ani, au venit și preoții eparhiilor și au rugat pe sfântul, să se ostenească și să meargă să le sfințească bisericile. Iar Sfântul Pangratie i-a trimis mai întâi să binecuvinteze pe Bonifatie. Apoi a luat pe dregătorul însuși și pe mine, pe Epafrodit și pe Licaonid cu tot sfatul, și a sfințit bisericile. Și a pus hotare la fiecare biserică, ca să-și ție fiecare locul sau, să-l lucreze și să-și scoată hrana vieții lor. Iar Bonifatie și ceilalți bogați au împărțit în trei părți toate averile lor, aurul și argintul și celelalte mișcătoare și nemișcătoare. Și au dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoții și diaconii, și să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. Și au făcut vase de aur, de argint și veșminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie, și astfel ne-am întors toți în cetate.
Și a treia zi, în al șaptelea ceas, sfântul a venit în uimire, auzind un glas zicând așa: „Pangratie, hirotonisește preot pe Epafrodit și trimite-l singur singurel în părțile Taraconiei”. Iar sfântul se îndoia de glasul acela, ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Insă, auzind a doua oară același cuvânt, a așteptat să audă și a treia oară, ca să se încredințeze de adevăr. Deci a auzit și a treia oară același glas, zicând: „Ți-am zis să hirotonisești preot pe Epafrodit și să-l trimiți în partea Taraconiei”. Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a sărutat și l-a binecuvântat, l-a trimis. Iar acela a încălecat pe un măgar și, mergând trei zile, a ajuns la un loc pietros, și acolo dobitocul s-a oprit și nu voia să meargă mai înainte. Deci Epafrodit preotul s-a odihnit acolo.
Și a doua zi voia să încalece iarăși, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. Deci scoțând Epafrodit crucea, își citea Sfânta Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat secera acolo mai înainte și ea îi ducea în coșniță pâine, vin și bucate. Acea femeie, văzând pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme, minunându-se și socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun înger. Iar el i-a zis: „Ce stai, femeie, și nu te duci în drumul tău?”. Iar ea a răspuns: „Eu n-am văzut niciodată atâta slavă la alt om, și socotesc că ești vreun zeu și pentru aceea ai atâta strălucire!”. Epafrodit i-a zis: „Acestea pe care le vezi că le țin, sunt semne ale Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea și a zidit pe om”. Femeia i-a zis: „Dar tu cine ești, dacă nu ești zeu?”. El a răspuns: „Sunt om ca și ceilalți oameni și de nu crezi, dă-mi să mănânc și să beau”. Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de când nu mâncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mâncând, s-a întărit.
Și s-a dus femeia la bărbatul ei și i-a spus pricina întârzierii ei. Iar acela, lăsând-o pe dânsa să caute de secerători, a alergat la locul unde era Epafrodit. Și văzând de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu fața la pământ. Dar Epafrodit i-a zis: „Vino aproape de mine, omule”. Atunci acela s-a apropiat cu multă frică și i-a zis: „Oare nu cumva ești Dumnezeu, de te arăți în acest chip?”. El a răspuns: „Oare n-ai auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?”. Omul i-a zis: „Am auzit de El, că S-a născut din Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit și a înviat din morți, S-a înălțat la ceruri și a trimis pe ucenicii Săi în lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de ești și tu unul dintre aceia, învață-ne și pe noi, că avem dorință să te ascultăm”.
Atunci Epafrodit i-a propovăduit pe Hristos și acela a crezut îndată și a cerut Sfântul Botez. Dar Epafrodit i-a zis: „Du-te și adu-ți haine noi și atunci vei lua darul Preasfântului Duh”. Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorât la râu și l-a botezat, având acolo crucea pe care i-am zugrăvit-o eu, Evagrie, și avea pe ea pe Hristos răstignit. Și l-a întrebat pe el al cui este chipul acela, iar el a zis: „Al Stăpânului Hristos”. Iar cel nou luminat cu Sfântul Botez i-a spus lui: „Când eram în apă L-am văzut și și-a întins sfânta lui dreaptă peste capul meu”. Apoi, luând voie, s-a dus la țarina sa.
Iar secerătorii văzându-l pe el de departe, li s-a arătat că este tot foc și fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: „Nu fugiți, că este bărbatul meu. Să ne spună ce i s-a întâmplat”. Deci s-au oprit cu sila și îngroziți, apoi l-au întrebat pe el, iar el le-a spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos și s-a botezat și pentru aceasta a luat chipul acela frumos ca un înger. Iar ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit și apropiindu-se de dânsul, au căzut la pământ văzând strălucirea feței lui. Iar el îi îmbărbăta pe ei, zicând: „Nu vă temeți!”. Apoi, sculându-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că fața lui era luminată din darul Sfântului Duh.
Iar sfântul binecuvântându-i, ei au lăsat frica și, închinându-se lui, l-au întrebat cine și de unde este și cum a venit la ei. Deci el le-a povestit lor pricina, de la început până la sfârșit, adică cum mai înainte a fost închinător de idoli și îngerul i-a dat lui Sfânta Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în care crezând cu toții, au cerut Sfântul Botez. Iar el, chemându-i pe dânșii, le-a citit Sfânta Evanghelie, pe care auzind-o bărbații, se veseleau. Și au rămas acolo până în cealaltă zi, ca să-i boteze, după cum le-a poruncit.
Și în ceasul al doilea din noapte, au venit mulțime de diavoli în chip de oameni negri și grozavi și, stând cel dintâi dintre aceia înaintea bărbaților, striga: „O, câtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie și de la tine, nemulțumitorule Epafrodite, pe care te aveam bibliotecar și acum ai venit aici, ca să-mi pierzi stăpânirea mea! Rău am pătimit eu, neajutoratul, că în Tavromenia m-a robit Pangratie, în Siracuza bătrânul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai înainte mi-a făcut atâtea jertfe, iar acum voiește a-mi răpi robii mei, ca să-i facă robi ai lui Hristos”.
Atunci Epafrodit a făcut cruce anatematizând pe diavol, iar pe oameni i-a învățat, zicând: „Vedeți, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la împărăția Sa? Pentru aceasta se mânie diavolul și se nevoiește să răpească pe cei mai proști dintre voi. Dar voi, ca niște bărbați desăvârșiți, suflați asupra lui, zicând: «Ne lepădăm de tine, satano, și ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu»”. Făcând ei astfel, îndată s-a arătat de la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli. Iar a doua zi a venit și omul acela, care avea secerătorii, împreună cu femeia și cu copiii lui, aducând haine câte trebuia.
Deci, pogorându-se la râu, i-a botezat și i-a trimis în felurite locuri, ca să propovăduiască Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru și stăpânire ca să facă minuni. Deci, ducându-se prin sate și prin multe cetăți, tămăduiau toată neputința cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc, minunându-se, au întrebat pe bărbații aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. Iar ei le-au vestit lor pe Stăpânul Hristos și, crezând, mulți alergau în fiecare zi la înțeleptul Epafrodit și se botezau. Apoi, zidind acolo biserică, slujea Sfânta Liturghie, împărtășindu-i cu dumnezeieștile Taine. Și pe cât trecea vremea, pe atât credincioșii se înmulțeau.
Iar Sfântul Marchian, auzind acestea, a scris o epistolă către Sfântul Pangratie, zicând: „Mă minunez cum sfinția ta ai uitat atât de degrabă învățătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor, și ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit. însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire și pentru aceasta l-ai trimis, scrie-mi mie răspuns, ca să nu te osândesc pe nedrept”.
Văzând Pangratie această scrisoare, a scris înapoi Sfântului Marchian tot adevărul, adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe Epafrodit. Și mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Și ajungând acolo, Sfântul Marchian m-a întâmpinat și m-a primit cu dragoste, zicând: „Socotesc că am mâhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu știe cum m-am amărât. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a arătat lucrul, și m-am mâhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că te-am dobândit pe tine. Deci mergi de te veselește împreună cu Epafrodit și după aceea să vii pe aici, ca să mergem împreună la Pangratie”.
Deci eu ducându-mă, am stat opt zile cu Epafrodit și mi-a spus câte a săvârșit cu dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian și am plecat către Pangratie, care, cunoscând din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian, l-a întâmpinat și întâlnindu-se amândoi, au căzut la pământ, rugându-se unul pe altul ca să se binecuvinteze pentru smerenie. Deci, după un timp, Sfântul Marchian a zis: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Apoi, sărutându-se unul cu altul, au intrat în biserică, iar după ce Marchian a făcut rugăciune, au stat împreună de vorbă. Deci Pangratie a zis către Marchian: „Cinstite părinte, cum ai venit către noi, păcătoșii?”. El a răspuns: „Bolnavii vin la doctor ca să se tămăduiască”. Pangratie i-a zis lui: „O, cuvioase părinte, de am fi și noi în măsurile tale!”.
Însă ei erau la chip și la starea trupului asemenea. Și văzându-i frații pe ei, se bucurau și îi cinsteau ca pe un Moise și Aaron. Deci, ighemonul și toți boierii au venit și au luat binecuvântare de la Marchian. In cealaltă zi, care era Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie și, pogorându-se foc din cer, a înconjurat sfântul prestol, în timpul când se cânta cântarea cea întreit sfântă. După Liturghie, sfinții s-au împărtășit cu dumnezeieștile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Insă sfântul le-a zis lor: „Apropia-ți-vă, fiii mei, și nu vă temeți, căci focul ce-l vedeți este umbrirea Sfântului Duh, care face pe slujitorii lui văpaie de foc”. Atunci toți s-au împărtășit de la Sfântul Marchian cu multă frică.
Deci zăbovind marele Marchian 15 zile acolo și voind să se ducă în eparhia sa, a luat împreună cu el și pe Sfântul Pangratie, care s-a dus cu bucurie, voind să vadă bisericile. Și intrând noi în corabie și suflând vânt bun, într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Iar ucenicii lui Marchian, văzându-l, au plâns spunând că noaptea veneau diavolii și îi înfricoșau, zicându-le că l-au înecat în mare. Atunci fericitul i-a îmbărbătat să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După aceea a trimis vorbă la boierii Gordie și Selefc să adune tot poporul ca să-l binecuvinteze marele Pangratie.
Și adunându-se toți, au căzut la picioarele Sfântului Pangratie și i-a binecuvântat pe toți. Și a rămas acolo șase zile, vorbind amândoi prietenii lui Hristos duhovnicește și veselindu-se împreună. Atunci sfântul a văzut în vedenie, că împăratul Acvilin a luat 600.000 de ostași, ca să facă război Tavromeniei, dar n-a spus vedenia, doar a trimis vorbă de a venit acolo Epafrodit, și s-au veselit împreună. Apoi sfântul a scris lui Marchian scrisori de încredințare, după canoanele Sfinților Apostoli, ca să stăpânească și eparhiile pe care le-a adus la credință Epafrodit. Deci, sărutându-se unul cu altul, am plecat de acolo și, ajungând în Tavromenia, crainicul a strigat ca toată cetatea să se adune a doua zi, că avea să le vorbească marele Pangratie.
Și a slujit sfântul Sfânta Liturghie și i-a împărtășit pe toți. Apoi a zis către dregător și către tot sfatul lui: „Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război cu noi, dar puneți nădejdea spre Domnul și El va pierde vicleșugul lui”. Zicând acestea, a luat pe Bonifatie de o parte și i-a zis să aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru, care a făcut multe războaie cu Acvilin, împăratul Calabriei, care voia să ucidă pe domnul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locurile lui cu nedreptate. Acel Revint avea o soție preaînțeleaptă și frumoasă cu numele Menia. Și ucigând Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un viteaz ce era, cu 6000 de ostași și a ucis 50.000 de ostași de-ai lui Acvilin. Iar Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat, apoi și-a luat toată bogăția și-a fugit din cetatea lor, zidind alta, pe care a numit-o Tavromenia, în care era acum arhiereu Pangratie, iar ighemon Bonifatie. Iar Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria și a venit în Sicilia, unde erau Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă, ca să ia pe Menia cu bogăția ei. Iar Tavru a luptat singur cu Acvilin și, ucigându-l, a rămas biruitor. Și astfel stăpânea Calabria și Sicilia, locuind în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia.
Sfântul citind cartea aceea, a zis către Bonifatie: „Vezi, fiule, acest nou Acvilin vrea să răzbune acel război vechi. Dar să nu ți se tulbure inima, că dacă Tavru a biruit pe aceia, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci du-te în palat și să nu spui poporului tău despre război, ci numai roagă-te Atotputernicului Dumnezeu și să ai nădejde într-Însul”.
Deci Acvilin a adunat poporul său, zicând: „Fraților, să mergem să răzbunăm sângele fraților noștri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puțin popor și-i vom omorî pe ei”. Deci adunând 600.000 de bărbați, au trecut noaptea marea și au înconjurat deodată toată cetatea. Și au oprit apele, sunând din trâmbițe atât de tare încât s-au cutremurat cei din cetate, care erau bărbați de război în număr de 40.000, pe care Bonifatie i-a pus pe ziduri împrejurul cetății, după rânduială. Și când s-a făcut ziuă, s-a dat prima luptă. Iar Domnul a îngăduit ca în ziua întâi să biruiască vrăjmașii lor, ca să nu se mândrească cetățenii pe urmă că au biruit cu puterea lor. Deci tavromeniții, fiind strâmtorați, ocarau pe ighemon și pe Pangratie, zicând: „Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău, că a prăpădit pe zei și ne-a robit pe toți”.
Acestea zicând, nebunii au cugetat să ucidă pe ighemon și pe sfânt și să predea cetatea vrăjmașilor. Insă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde cu necunoștință, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea biruință ca un Atotputernic. Așa zicându-le, i-a împăcat puțin. Apoi, ducându-se la sfânt, i-a zis: „Cinstite părinte, ajută turmei tale și izbăvește cetatea ta din mâinile vrăjmașilor, că poporul se mânie și cârtește împotriva noastră. Oamenii cheamă pe necurații zei și vor să mă ucidă cu nedreptate”. Fericitul i-a zis: „Fiule, du-te și zi către dânșii: Acestea zice Pangratie: «Fii ai lui Hristos Dumnezeu, nu vă temeți de vrăjmașii voștri, că voi sunteți ostași ai Marelui Impărat. Iar dacă ați obosit de osteneala războiului, duceti-vă de vă odihniți în casele voastre, și Stăpânul Hristos, Marele împărat și Dumnezeu cel Atotputernic, va lupta în război pentru voi. Deci să nu se încingă cineva cu paloș, nici să ia săgeată, arc sau sabie»”.
Poporul auzind acestea de la dregător, s-a mâniat, zicând: „O ce sfat nebunesc, noi toți am luptat în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile cetății, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi și să nu râdă, zicând că Bonifatie, pe care îl aveam de om înțelept, cu vrăjitorul Pangratie, au voit să vândă cetatea noastră vrăjmașilor”. Deci dregătorul a spus și acestea sfântului, zicând: „Părinte, n-au voit nici măcar să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mâniat, văzând pe vrăjmaș că s-a apropiat de zidurile cetății; și ticăloșii au voit să mă omoare”. Iar sfântul le-a spus și a doua oară și a treia oară aceleași cuvinte, și abia cu sila i-a făcut de s-au întors la casele lor. Atunci vrăjmașii au înconjurat cetatea, iar Sfântul Pangratie m-a luat pe mine și pe un diacon cu numele Tațian, zicând: „Să mergem, fiilor, să luptăm și noi cu armele noastre împotriva vrăjmașilor”.
Deci, îmbrăcându-se cu sfințitele veșminte, el a luat în mână Cinstita Cruce și eu, icoana Domnului Hristos, iar Tațian, icoana Apostolului Petru și, ieșind afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmasului. Și suindu-se sfântul pe un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutând spre cetate, și a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părți - dinspre răsărit, dinspre apus, dinspre miazănoapte și dinspre mare. Apoi, înălțându-și mâinile spre răsărit, se ruga astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deșteaptă-ți puterea Ta și vino ca să ne mântuiești pe noi, ca să nu răpească vrăjmașul cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viață și prin prea curata Ta icoană”. Și după rugăciune, el a înălțat Cinstita Cruce, iar noi icoanele. Și atunci toți vrăjmașii s-au întunecat și, întorcându-se înapoi, se ucideau unul pe altul, socotind că îi ucideau pe cei din cetate.
Iar sfântul, văzând pe vrăjmași că se ucideau unii pe alții, a făcut iarăși rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilință în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta și să se întoarcă spre cinstirea dreptei credințe”. Atunci vrăjmașii au cunoscut că se ucideau unii pe alții și îndată au fugit din fața cetății, tânguindu-se. Iar cetățenii, văzând o astfel de minune înfricoșată, slăveau pe Domnul, mulțumind lui Pangratie.
Iar dintre acei vrăjmași, 4000 s-au despărțit și s-au apropiat de cetate, strigând: „Miluiți-ne pe noi, bărbați mari Dumnezei”. Atunci sfântul a poruncit să deschidă porțile cetății și, intrând înăuntru, cum au văzut pe sfânt, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluiește-ne pe noi, mare Dumnezeu!”. Iar el le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, ci rob al Atotputernicului meu Dumnezeu!”. Și învățându-i pe ei, au crezut în Hristos. Deci, alegând pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit preoți și diaconi, și i-a trimis în Calabria să propovăduiască Evanghelia.
Unii din aceștia ne povesteau nouă că au văzut trei sori pe zidurile cetății, strălucind mai mult decât soarele zilei, și a căror strălucire nesuferind-o, se întunecau. Atunci se ucideau unii pe alții, iar alții cădeau în prăpastie și se zdrobeau. Iar sfântul le-a arătat Crucea făcătoare de viață și amândouă icoanele, zicând: „Aceștia sunt cei trei sori, pe care îi vedeați strălucind mai mult decât soarele”. Atunci acei bărbați au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luând de la sfânt iertare și binecuvântarea cea cuviincioasă, s-au dus. Și ajungând în Calabria, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și au adus pe mulți la dreapta credință.
Iar Sfântul Pangratie m-a trimis la marele Marchian, ca să-i dau de știre pentru lucrurile minunate cele zise și să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mâhnească, nu i-a arătat pricina aceea, când a cunoscut-o din dumnezeiasca descoperire. Apoi, când m-am întors în Tavromenia, sfântul mi-a zis: „Fiule Evagrie, să știi că după puțină vreme mă voi duce către Stăpânul meu și voiesc să rămâi urmaș în scaunul meu! Deci ia pe Bonifatie și pe alți cucernici părinți, și duceți-vă la Roma, ca să găsești pe fericitul Petru și să te hirotonisească pe tine episcop al acestei cetăți. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie”. Sfântul zicând acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un râu. Atunci sfântul a zis iarăși: „Fiule, ia pe Tațian însoțitor și duceți-vă la cutare eparhie, în care am hirotonisit preot pe cutare, care a murit de trei zile, ca să pui în bună rânduială cele pentru poporul acela”. Deci, lăsând spre slujirea sfântului un copilaș, ne-am dus cu diaconul Tațian la această slujbă.
În acel timp a ieșit din cetate și ighemonul, ca să meargă în altă latură și să facă război cu un tiran. Și a lăsat în palat ca epitrop pe un moș al necuratului Elid, cu numele Artagar, care s-a arătat al doilea Iuda și avea nemărginită ură către sfânt, căutând vreme îndemânatecă ca să-l omoare. Deci când a văzut că am ieșit din cetate, a chemat pe cei împreună robi ai lui și le-a spus lor socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat și s-au îmbătat. Iar aceia s-au unit cu dânsul ca să-l ucidă cu nedreptate pe cel drept. Și în al nouălea ceas, pe când fericitul se ruga, a auzit un glas, zicând acestea: „Pangratie, vino credinciosule și înțeleptule iconom, de te îndulcește de bunătățile care ți le-am pregătit”. Deci sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfântul la divan. Iar acela s-a dus și i-a zis: „Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar, să binecuvintezi masa”.
Atunci sfântul s-a dus mai întâi de s-a împărtășit cu dumneze-ieștile Taine și, punând pe sine omoforul, s-a suit în palat și a șezut la masă, dar n-a mâncat nimic. Iar aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara și jucau, strigând fără de rânduială. Și aducând în mijloc pe idolul lui Scamandru, l-au pus înaintea sfântului și toți i se închinau în ciuda lui. Iar el le-a zis: „Incetați, fiilor, de a face rău și nu vă închinați nesimțitorului idol!”.
Dar ei n-au băgat în seamă cât de puțin cuvintele lui. De aceea, sfântul a făcut cruce, iar idolul a căzut la pământ. Deci acei oameni prearăi, văzând pe zeul lor sfărâmat, au lovit pe Sfântul Pangratie peste cap și peste fața lui cea îngerească, zicând: „Vrăjitorule și pierzătorule al marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos și se îngrețoșează de zeii noștri!”. Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ și l-au bătut fără milă. Și unul îl lovea cu piatră, altul cu lemn, iar altul îl tăia cu sabia, până ce fericitul și-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!”. Iar ucigașii au luat cinstitul lui trup și l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat.
În acel ceas, s-a întâmplat de i-a văzut copilul unui creștin, care stătea în preajmă când l-au aruncat. De aceea a strigat, zicând: „De ce ați ucis cu nedreptate pe cel drept?”. Atunci ucigașii au alergat să-l ucidă și pe prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutând să scape, a sărit într-o prăpastie. Și atunci s-a întâmplat o minune, căci îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea și l-a pus nevătămat într-un alt loc, departe de ucigași, ca să nu-l ucidă. Și era atunci ceasul al cincilea din zi și într-al zecelea ceas am venit noi cu Tațian. Iar după puțină trecere de vreme a venit și ighemonul cu oastea, care a trimis să-l cheme pe Sfântul Pangratie la palat. Iar noi îl căutam prin toate locurile pe unde avea obicei să umble, dar nu-l găseam.
Și după ce a înnoptat, m-am dus pândind pe la fiecare loc osebit și depărtat, să văd dacă nu cumva se roagă. Și căutând în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca un fulger și, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sângerat și fără de chip. Deci, strigând cât puteam, mă loveam peste față, plângând, și din mare durere și necaz ziceam acestea: „Vai mie, ticălosul, cine a ucis pe păstorul și dascălul nostru? Ce om fără de lege a îndrăznit să-și pună mâna pe dumnezeiasca ta față? Vai mie, ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel prea dulce, care să-mi zică mie: «Fiule Evagrie»! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu văd moartea ta cea nedreaptă și grozavă. De ce n-am fost de față, să fi murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!”.
Acestea și multe altele asemenea zicând, mulți au auzit strigarea și s-au adunat. Dar mai ales Tațian, Licaonid și Bonifatie, către care am strigat, zicând: „Ighemoane, vezi pe dascălul și luminătorul nostru cum zace însângerat și ucis ca un tâlhar fără de lege?”. Iar dregătorul, văzându-l pe el, a plâns cu mare glas, sfâșiindu-și de durere hainele sale. Deci, pe când plângeam, a venit și Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, și căzând la sfintele moaște, bocea peste măsură. Și a vărsat atâtea lacrimi, încât era mare minune. Și nu voia să se mângâie, ci zicea: „Să vină aceia care au ucis pe stăpânul meu, să mă omoare și pe mine ticăloasa, ca să fiu îngropată împreună cu domnul meu”.
După aceasta, deoarece cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaște și le-am dus acolo, aproape de o temelie, și le-am pus pentru o vreme așa cum le-am găsit, sângerate. Iar a doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare în divan, ca să afle cine a ucis pe sfânt. Și pe când cerceta pe robii săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigași cu ajutorul lui Dumnezeu, și ne-a spus nouă toate cele întâmplate. Acestea auzindu-le voievodul, a legat îndată pe Artagar și pe ceilalți doi, și a poruncit ostașilor de i-a bătut cu atâta nemilos-tivire încât li se vedeau oasele lor pângărite; apoi bunul Bonifatie luându-și sabia, ca Finees, a ridicat păcatul, adică cu mâna sa a înjunghiat cu dreptate pe nedrepții aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar necuratele lor trupuri le-a aruncat în mare. Și după trei zile racla fiind gata, am pus într-însa sfintele moaște, și le-am lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul și să le împartă pentru evlavie. Deci numai s-a auzit vestea că sfântul a fost ucis și Bonifatie l-a răzbunat.
Iar după șapte zile, pe când stăteam în biserică, deodată am rămas uimit și am văzut 12 bărbați îmbrăcați în haine albe, stând în două cete, iar în mijlocul lor am văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: „Fiule Evagrie, pentru ce n-ai îngropat trupul meu în pământ și m-ați ascuns în racla cea diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată să iubesc câtuși de puțin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci să mă scoți din adâncul acela întunecos, și dă pământului ceea ce este al lui, după obiceiul cel de obște”. Acestea auzindu-le, m-am cutremurat și am spus ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfântul. Deci adunând tot poporul, am făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar dimineața m-am pogorât eu, Tațian, Licaonid și Bonifatie, și deschizând racla de aur, am văzut o minune preaslăvită, căci trupul nu era după cum îl pusesem -grozav de însângerat, rănit și fără de chip -, ci frumos și strălucind ca o lumină. Și era întreg și nevătămat, curat de sânge și nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puțin, nici pe trup, nici pe hainele lui.
Acestea văzându-le dregătorul, s-a spăimântat și a plâns mult timp; apoi, scoțându-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de bună mireasmă. De aceea s-au adunat mulțime nenumărată de bărbați și de femei, tineri și bătrâni, care, sărutând sfintele lui moaște, slăveau pe Cel ce slăvește pe cei care Il slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toții de acea negrăită și bună mireasmă veselitoare și minunată, minu-nându-ne și spăimântându-ne, fiindcă covârșea tot auzul și mintea. Deci, aducând pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut racla și o mică hăinișoară țesută, apoi am pus în acea raclă sfintele moaște. Iar din racla cea de aur am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea.
După aceea, trecând 40 de zile de la săvârșirea sfântului, am spus dregătorului câte mi-a poruncit mie sfântul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai sus. Deci îndată gătind corabia și luând bărbați cucernici și înțelepți, am plecat. Astfel, în câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Iar fericitul Petru știa de la Duhul Sfânt toate cele făcute și le-a proorocit către ucenicii săi, zicând: „Pangratie, episcopul Tavrome-niei, s-a săvârșit. Și iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi”.
Apoi, luând pe oarecare ucenici, ne-a întâmpinat afară la porțile cetății. Deci eu, văzând pe Sfântul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat. Și sărutându-ne unul cu altul, am plecat la locașul lui, bucurându-ne. Și începând eu să povestesc pătimirile lui Pangratie, el mi-a răspuns, zicând: „Fiule, cele ce vrei să ne spui, noi le știm din dumnezeiasca pronie. Deci ia episcopia și câte fapte bune ai văzut la dascălul tău, Pangratie, urmează-le”. Apoi a chemat toată preoțimea și toți credincioșii și, făcând cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei, zicând: „Du-te, fiule, și urmează după așezământul dascălului tău”.
Acestea zicându-le, a lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credința lui în Hristos. Apoi, mulțumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvântat și ne-a liberat. Și după ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, iar el, ca un evlavios către Hristos ce era, fiind iubitor fierbinte de cereasca împărăție, după ce a luat Sfântul Botez, a lăsat îndată vremelnica ighemonie și, chemând pe un om cucernic, credincios și puternic în război, l-a hotărât ighemon al cetății, iar el și-a tăiat părul și s-a îmbrăcat în haine sărace. Și, rămânând între noi, n-a lipsit niciodată de la slujba și pravila Bisericii. Iar după câteva zile, i-am zis lui: „Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava lui Dumnezeu și a Sfântului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe roduri ale dreptății și a mântuit atâta lume”. Iar el primind cu bucurie cuvântul, s-a dus în divan și mi-a adus o mulțime de aur. Din acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată și frumoasă, pe care am poleit-o cu aur și am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi și Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguință și icoana dascălului meu Pangratie, pe care, când o văd, mi se pare că îl privesc pe el și că vorbesc cu dânsul, și mă bucur.
Multe încă și nenumărate minuni și semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulți bolnavi care sufereau de multe boli și se chinuiau, i-a tămăduit. Mulți diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar și cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.
https://doxologia.ro/viata-sfantului-sfintit-mucenic-pangratie
24 decembrie 2024 - 04 ianuarie 2025 plantam intenții și ne conectăm cu resursele interioare. 
Cei
trei înțelepți l-au întâlnit pe Apostolul Toma. El călătorește prin
ținuturile lor în drum spre India, dar se oprește aici suficient timp
pentru a-i învăța Evanghelia și pentru a-i boteza pe cei trei înțelepți
în Sfânta Biserică a lui Hristos.
Lumina sfântă din Ajun să vă aducă în suflet un Crăciun veșnic. Sărbători fericite!
