Rugăciunea pentru ceilalți ne ajută mai întâi pe noi Părintele Gheorghe Calciu

 Să ne rugăm și să-I cerem lui Dumnezeu ajutorul pentru semenii noștri, dar nu pentru că noi am fi niște sfinți care au dreptul de-a cere ceva. Rugăciunea noastră să vină din smerenie, și-atunci Dumnezeu va revărsa milostivirea Sa peste noi și peste cei pentru care ne rugăm.ă ne rugăm și să-I cerem lui Dumnezeu ajutorul pentru semenii noștri, dar nu pentru că noi am fi niște sfinți care au dreptul de-a cere ceva. Rugăciunea noastră să vină din smerenie, și-atunci Dumnezeu va revărsa milostivirea Sa peste noi și peste cei pentru care ne rugăm.

Și voi, toți ceilalți, să vă rugați nu pentru că ați fi nu știu ce sfinți și Dumnezeu ascultă rugăciunea voastră și face ce doriți voi, ci pentru că această rugăciune cu care vă rugați pentru alții, pentru vrăjmași, pentru prieteni, pentru cei ce vă iubesc și vă urăsc, vă zidește pe voi înșivă – și acesta este un lucru mare! Din cauza asta Dumnezeu îngăduie păcătoșilor să se roage pentru cei drepți.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, p. 32)

Dacă avem un şir de nume, le putem citi o dată, după care să ne rugăm: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi!ugăciunea pentru ceilalţi trebuie să se facă corect, nu în mod închi­puit. Să nu încercăm cu mintea noastră să ne închipuim pe toţi şi să ne rugăm pentru ei. Când inima unui om este lovită de durere, atunci acel om este lipsit de rugăciune şi trebuie să ne rugăm noi pentru el. Dacă avem un şir de nume, le putem citi o dată, după care să ne rugăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi!” Astfel, nu suntem răpiţi de închipuiri.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 261)

“De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?”

Rugaciunea pentru ceilalti

Rugaciunea pentru lume cu simtirea pacatoseniei noastre

– Gheronda, uneori, cand vad cat de mult sufera lumea, nu pot face rugaciune pentru mine insami.

– Rugaciunea pentru noi insine nu o facem numai pentru noi insine, ci este absolut necesara ca o pre­gatire, pentru a putea sta inaintea lui Dumnezeu cu imbracaminte cuviincioasa. Pentru a putea vedea du­rerea celorlalti, este nevoie sa fii oarecum in regula tu insati. Iar cand te rogi pentru tine cu multa simtire a pacatoseniei tale, atunci si un „Doamne miluieste” sa rostesti pentru ceilalti, acest «Doamne miluieste” are mare putere, pentru ca are multa smerenie. Iar sme­renia atrage marea mila a lui Dumnezeu.

– Gheronda, eu simt nevoia sa fac multa rugaciune pentru mine insami, dar ii uit pe ceilalti.

– Asculta, ca sa ne dezbracam de omul cel vechi, trebuie sa facem rugaciune pentru noi insine. Insa cand se inmulteste dumnezeiasca dragoste, atunci omul uita de sine si se roaga pentru ceilalti. Tu, dupa ce faci mai intai putina rugaciune pentru tine, sa-ti aduci aminte apoi de lumea cea chinuita, in general, de cei care s-au departat de Dumnezeu si de cei adormiti care nu au valorificat anii daruiti lor de Dumnezeu, ca sa se apropie de El, iar acum se caiesc – fara folos -, si sa rostesti rugaciunea „Doamne Iisuse Hrisioase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Astfel te cuprinzi in rugaciune si pe tine insati si pe toti cei care ti-au cerut sa te rogi pentru ei, dar si pe toata lumea.

– Gheronda, ma preocupa durerea oamenilor, dar nu am indraznire ca sa cer de la Dumnezeu sa-i aju­te. Iar gandul imi spune: „Cum sa te auda Dumnezeu, cand tu esti asa de ticaloasa?”

– Nu-l asculta pe tangalachi care te prinde cu ispita de-a dreapta si te arunca in deznadejde. Ci sa spui: „Dumnezeul meu, sunt o ticaloasa, dar auzi-ma, pentru ca din pricina mea sunt nedreptatiti ceilalti”.

Odata, pe cand era mare seceta, un monah^[18] din Sfantul Munte se ruga astfel:

„Dumnezeul meu, Te rog, trimite putina ploaie! Nu pentru noi, caci noi suntem calugari si am fagaduit sa facem asceza, Fie-Ti mila de sarmana lume care sufera si care, cu toata suferinta ei, ne da si noua din putinul ei. Daca as fi intr-o stare duhovni­ceasca buna, m-ai asculta si lumea nu ar suferi. Stiu, sunt foarte pacatos, dar nu este o nedreptate sa sufe­re lumea din pricina mea? Ajuta-i! Ei nu au vreme sa faca rugaciune, ci fac eu putina rugaciune pentru ei”.

Intr-un ceas, un ceas si jumatate ploaia a cuprins toata Macedonia, Thesalia si Sfantul Munte.

– Gheronda, cand fac rugaciune pentru lume, gandul imi spune ca Dumnezeu se scarbeste de mine, pentru ca am lasat mortul meu si merg sa-i ingrop pe mortii altora^[19].

– Pe mortul tau nu l-ai ingropat atunci cand ai devenit monahie? Sa spui:

„Dumnezeul meu, cum sa ma asculti pe mine, nevrednica roaba Ta? Dar nu este pacat ca lumea are atatea probleme si sufera? Te rog, ajut-o!”

Cand omul se roaga pentru aproapele sau cu dragoste si cu smerenie si se nevoieste, avand simtirea pacatoseniei sale, Dumnezeu nu se scarbeste de el, ci il ajuta si pe el si pe ceilalti. Dumnezeu se scarbeste de cel care se considera pe sine sfant si se roaga pentru ceilalti, pe care ii considera pacatosi.

Sa faci din durerea celorlalti durerea ta

– Gheronda, ati spus ca vom face un atelier de ru­gaciune. Cand va fi aceasta?

– De voi depinde… Voi vedea data viitoare la ce stare duhovniceasca ati ajuns si, in functie de aceasta, vom face un atelier duhovnicesc de rugaciune. Daca rugaciunea se va face cu durere, stiti ce putere va avea? Va veti ruga pentru problemele lumii si toti oamenii care in acea vreme vor cere ajutor de la Dumnezeu si se vor afla pe aceeasi frecventa, vor primi ajutorul Sau. Eu simt sufletele care se roaga; simt rugaciunea lor ca niste valuri-valuri de putere. De multe ori imi dau sea­ma si de ceasul in care un bolnav a facut rugaciune si s-a folosit.

– Gheronda, sufletele pentru care va rugati simt aceasta?

– Da, simt ca le „pricinuiesc cutremur”, sunt miscate sufleteste. Cand se face rugaciune cu durere, chiar si oamenii necunoscuti sunt instiintati launtric.

– Gheronda, cand este mai bine-primita de Dum­nezeu rugaciunea noastra facuta pentru ceilalti?

– Cand o simtim. Si o simtim atunci cand ne punem pe noi insine in locul celorlalti. Daca ne punem in locul bolnavilor sau al celor adormiti, asta ne va ajuta sa ne rugam cu durere. Durerea coboara in inima si atunci rugaciunea noastra se face din inima.

– Gheronda, nu ma pot ruga atunci cand ma coplesesc gandurile.

– De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Stii cate familii s-au distrus, cati copii nenorociti sunt, fara nici o mila, parasiti pe drumuri sau in asezaminte sociale? Cati nu striga in aceasta clipa: „Ajutor! Ajutor!” si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute? Cati nu se ineaca in largul marii, cati nu se sinucid, cati nu sufera? Atatia oameni au nevoie de rugaciunile monahilor, iar noi sa ne pierdem timpul, care este atat de pretios, cu ganduri bandajate sau cu mofturi copilaresti si sa nu ne facem nici macar indatoririle duhovnicesti asa cum trebuie? Cauta sa iesi din sine si sa faci din durerea celorlalti durerea ta. In felul acesta vei afla si pacea, vei primi si plata de la Dumnezeu, si ii vei putea ajuta si pe altii.

Intr-o noapte, pe cand eram la Manastirea Filotheu, care pe atunci era idioritmica, in timp ce faceam priveghere in chilia mea, mi-am dat seama ca cineva, care avea nevoie de ajutor, a venit la poarta manastirii. Era un om chinuit, care avea si demon. Poarta manastiri se inchidea odata cu apusul soarelui si se deschidea a doua zi dimineata.

„Ce sa fac acum?”, mi-am spus.

„Daca as putea sa-i dau ceva sa manan­ce… Cum sa astepte flamand pana dimineata?”

Atunci mi-a venit un gand. M-am dus si am luat cateva alimente^[20], le-am pus intr-un cosulet, pe care l-am legat cu o franghie, si l-am coborat pe fereastra de la chilia mea, care dadea inspre exteriorul manastirii. Starea lui era atat de grava, incat nu ma puteam linisti. Toata noaptea m-am rugat cu durere, spunand:

„Dumnezeul meu, eu atat am putut face. Nu sunt vrednic sa Te rog sa ajuti faptura Ta, dar oare nu este pacat sa se chi­nuiasca din pricina mea?”.

Dimineata, cand s-a des­chis poarta si acel om a intrat inauntru, am vazut ca se facuse bine. S-a inchinat in biserica si a slavit pe Dumnezeu. Bunului Dumnezeu I S-a facut mila de el si l-a slobozit de diavol.

– Gheronda, cand se roaga cineva pentru un om indurerat, mintea merge la Hristos sau la durerea omului?

– Nu cere ajutor de la Hristos? Porneste de la du­rerea omului, dar se intoarce la Hristos.

– Cand inima mi se impietreste, Gheronda, imi aduc aminte de diferitele greutati prin care am trecut si cer de la Dumnezeu sa-i ajute pe toti cei ce trec prin probleme asemanatoare.

– Este bine aceasta. Asa sa faci, de vreme ce astfel il intelegi mai bine pe celalalt si suferi impreuna cu el. Sa spui:

„Dumnezeul meu, asa cum mie mi-ai facut atat de mult bine, tot astfel ajuta-l si pe fratele meu, care este mai bun decat mine”.

– Gheronda, este bine ca, atunci cand ma rog pen­tru mantuirea unui suflet, sa Il rog pe Dumnezeu sa nu ingaduie sa i se intample ceva rau?

– Ba da, binecuvantata, si aceasta vine tot din du­rere. Dumnezeu este miscat cand, cel care se roaga, are inlauntrul lui dragoste pentru aproapele, insa in cele din urma Dumnezeu face ceea ce este de folos sufletului.

[va urma]

---

[18] Este vorba de insusi Staretul Paisie.

[19] Cf. Matei 8,22 si Luca 9,60. „Lasa-i pe morti sa-si ingroape pe mortii lor”.

[20] In Sfanta Manastire Filotheu Staretul, pentru o vreme, a fost dohiar, adica responsabil cu primirea, depozitarea si impartirea alimentelor.

 

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne…”

 

Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea!

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sunt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe.

Mă rog, însă, Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea.

Întăreşte-mă, o, Doamne, ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele.

Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta, ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir ce stăteau lângă Crucea Ta.

Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta şi mai vârtos, cum te-a cunoscut tâlharul cel credincios şi pocăit şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai.

Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşază împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti.

Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa:

Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea!

Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului.

Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului.

Bucură-te, cheie împărătească, ce ai deschis uşa raiului.

O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi!

Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia!

Și fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă.

De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc că neputincios sunt de nu mă vei întări, orb de nu mă vei lumina, legat de nu mă vei dezlega, fricos de nu mă vei face îndrăzneţ, pierdut de nu mă vei cerca, sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Ghid de navigare emoţională în siguranţă a Sărbătorilor:

 1. Nu îţi creşte un stomac în plus în zilele de Paşte sau Crăciun, iar de ficatul tău ai nevoie şi după ce trece perioada festivă. Păstrează echilibrul în tot ce mănânci şi bei, ca să poţi gusta cu bucurie din fiecare moment şi să nu îţi distrugi corpul cu alegeri neinspirate. Sărbătorile vin şi pleacă, tu rămâi cu felul în care ţi-ai tratat corpul.

2. Sărbătorile sunt despre celebrarea binelui, luminii şi bucuriei. Nu poţi trăi asta lângă suflete care nu sunt pe frecvenţa ta, şi care nu au fost lângă tine în restul anului. Nu, de Sărbători nu o să devenim brusc prieteni pentru că suntem rude sau avem musafiri. Nu avem ce să celebrăm dacă oamenii lângă care stăm ne-au demoralizat tot anul. Păstrarea limitelor emoţionale este cea mai bună opţiune: interacționăm exact atât cât nu ne rănim reciproc. Dacă "hai să ne vedem cu toată familia" înseamnă retrăirea traumei nevindecate, atunci cu blândețe față de sine, ne retragem.

3. Tradiţia este bună cât nu îţi face rău, ţie şi oamenilor iubiţi. Reintreprezi, adaptezi, primeşti ceea ce rezonează cu fiinţa ta. Ce nu, înseamnă abuz faţă de sine.

4. Sărbătorile au semnificaţia pe care tu le-o dai: lumina pe care o primeşti de aici este lumina pe care o pui tu în sufletele celorlalţi, în toate acele zile nemarcate cu roşu în calendar.

5. Să ai o familie iubitoare de Sărbători este minunat, dar şi dacă nu e aşa tot ai dreptul la bucurie. Dacă eşti singur, despărţit, văduv, bolnav sau ai în familie oameni care te-au abuzat cât de mult au putut, nu înseamnă că nu ai ce sărbători. Înseamnă doar că trebuie să ai răbdare cu tine, să celebrezi puterea ta de recuperare, să îţi ocroteşti sufletul cum ştii tu mai bine. Nu te simţi vinovat pentru că eşti aşa cum simţi, acceptă totul aşa cum este şi lasă fiecare zi să te învețe cine ai devenit după toate astea.

6. Sărbătorile nu sunt despre câte feluri de mâncare ai gătit: la fel de bine poţi să nu găteşti. Nu sunt nici despre validare, demonstraţie sau conformare cu realitatea celorlalţi, ci despre pacea sufletului. Această pace înseamnă iertarea ta şi a celorlalţi, acceptarea sinelui tău, ajutorarea celor care sunt în suferinţă şi binele efectiv pe care tu îl poţi face de la nivelul tău. Dacă din ce ai tu poţi să împarṭi cu altcineva, deja sărbătoreşti reînvierea sufletului tău.

7. Curăţenia din casă sau curte se face după ce ai făcut curat în simţirea şi gândirea ta. Elimină cu grație toate gândurile negative, neiertările, furia şi frica. Fă curat şi în emoţiile reprimate, exprimă-le prin scris, comunicare, artă, sport, rugăciune. Acum, poţi şterge în tihnă geamurile.

8. Fă o pauză. Sărbătoreşte acest moment unic în care eşti sub această formă umană, un amestec de astral şi teluric. O stea mişcătoare într-o materie muritoare. O stea care ştie să renască mereu, din orice durere, când iartă şi iubeşte. O stea pe care nu o poate stinge nimic şi nimeni. Sărbătoreşte-ţi existenţa prin starea de recunoştinţă faţă de viața în sine. Apoi, fă din fiecare zi o sărbătoare şi uită-te cum totul se transformă...

Coloana despicată de Sfânta Lumină (1579).

 

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cronicilor bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis Patriarhului grec şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană.

Şi deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor.

În câteva minute sfânta flacără s-a întins la toţi cei care se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, păzitorii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul împreună cu mulţimea ortodocşilor s-au îndreptat spre Sfântul Mormântul.

 

Focul Ceresc a venit ca pe vremea Sfântului Ilie. Cu răbdare și credință mare.

După ce i-a lăsat pe aceia să se roage întâi.

La urmă a venit și adevărul.

Așa și aici, i-a lăsat să se tot roage în sâmbătă Mare la Mormântul lui Hristos, dar pentru că erau eretici nu a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor, ci a patriarhului ortodox al Ierusalimului și a credincioșilor împreună cu el, ținuți la poarta mare a bisericii celei mari.

Coloana aceasta chiar se numește "stâlp al ortodoxiei".

Este dovada clară și palpabilă că minunea anuală a venirii Sfintei Lumini la Ierusalim la Mormântul lui Iisus Hristos este reală și chiar este trimisă de la Dumnezeu.

Mii și milioane de oameni au atins această coloană de la intrarea în Biserica cea mare a Învierii din Ierusalim.

Niciun om nu ar fi putut despica în felul acela coloana aceea.

Este pur și simplu o fisură ce s-a crepat singură când Lumina Sfântă a ieșit din ea atunci.

Așa a vrut Bunul Dumnezeu să o lase ca mărturie palpabilă pentru toți.

https://vocearomanului.ro/minunea-din-1326-si-miracolul.../

https://m.crestinortodox.ro/.../minunea-la-sfantul...

 

 

Iată ce mărturie despre Sfânta Lumină, a dat Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, Diodor, cu câțiva ani înainte de a trece din lumea aceasta :

<< După ce se sting luminile, mă plec și întru în prima încăpere a Mormântului sfânt al lui Iisus Hristos.

De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost așezat TRUPUL lui HRISTOS .

Acolo îngenunchez, cu sfântă frică și rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor, după aceea aștept.

Uneori se întâmplă să aștept câteva minute, dar, de obicei, Minunea se săvârșește îndată ce rostesc rugăciunile.

Din miezul pietrei pe care a stat TRUPUL lui HRISTOS, o LUMINĂ ne definită iese afară .

De obicei are o culoare albastru - deschis, dar culoarea se poate schimba și ia multe nuanțe diferite. Nu se poate spune în cuvinte omenești.

Lumina iese din piatră ca și cum ar ieși dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca și cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este LUMINĂ.

Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau afară și privesc înăuntru, văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim și am primit Sfânta Lumină.

Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obișnuite, care arde într-o candelă.

Într-un anume loc, Lumina se ridică și alcătuiește un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putință să-mi aprind lumânările de la Ea.

După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică.

Trăim multe minuni în bisericile noastre, și minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea și simbolul Sfintei Lumini de la Mormântul lui Hristos.

Minunea este o taină dumnezeiască.

Preschimbă ÎNVIEREA LUI HRISTOS în ceva atât de viu pentru noi, ca și cum s-ar fi petrecut cu câțiva ani în urmă.

Mă aflu la Ierusalim din 1939 și am venit aici la vârsta de 15 ani.

Am urmărit Slujba de venire a Sfintei Lumini în toți acești ani, așa că, sunt martor ocular al minunii de 61 de ori.

Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu.

ȘTIU CĂ ESTE ADEVĂRATĂ !!! >>

( PATRIARHUL DIODOR AL IERUSALIMULUI)

 

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cronicilor bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis Patriarhului grec şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini.

Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană.

    Şi deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

    Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor.

    În câteva minute sfânta flacără s-a întins la toţi cei care se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat.

   Uimiţi, păzitorii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul împreună cu mulţimea ortodocşilor s-au îndreptat spre Sfântul Mormânt.

  Mulți creștini au  fost  la Ierusalim în pelerinaj și  au văzut această coloana și  au pus mâna pe ea.
.....
 
   Când Hristos a  deschis larg braţele
   spre a-i îmbrăţişa,
   oamenii L-au răstignit. !
   
    Când Hristos  ne trimite Lumina Învierii Lui
   noi dorim să o răstignim în
    întuneric  încă odată !
    
   Învierea lui Hristos  o vedem   în fiecare Duminică în Euharistie !

    Exista oare o mustrare mai cutremurătoare prin blândețea ei
    decât cea prin care Iubirea tocmai trădată îți spune că te iubește încă?
   

 

 

RUGĂCIUNE

   "Doamne, Dumnezeul nostru și al tuturor puterilor, dăruiește sănătate și vindecă-i pe cei bolnavi, dă-le hrană celor înfometați, haine și adăpost celor care nu au, libertate celor care sunt lipsiți de ea, iertare de păcate tuturor.
        Luminează-le Doamne mintea celor care sunt în examene.
        Dă Doamne liniște și pace în lume și ne iartă pe noi păcătoșii! Luminează-le mințile Doamne la toți mai-marii vremii din Acel Guvern Mondial, care vor să distrugă întreaga omenire pentru ca să rămână ei stăpânii acestui sfânt pământ al Tău Doamne!
       Întărește-ne în dreapta Ta credință, alungă de la noi pe toți vrăjmașii, cei văzuți și nevăzuți.
       Dăruiește-mi și mie Doamne, tot ceea ce doar Tu crezi că-mi este de folos; fie Doamne așa cum voiești Tu și nu după voia mea. Binecuvântat fie Numele Tau Cel Sfânt în vecii vecilor, Amin.
       Doamne, noi ne rugăm pentru cei care nu au timp să se roage, pentru cei care nu au credință, care nu au nădejde în Dumnezeu; ne mai rugăm pentru săracii pentru care nimeni nu se roagă.
        Și mai pomenește Doamne pe cei săraci adormiți întru Domnul și care nu au pe nimeni care să-i pomenească. Amin!"
 PREOT ILARION ARGATU" (1913 -1999)
 

DE CE SE VOPSESC OUĂLE ÎN JOIA MARE, DE FAPT? ADEVĂRUL CARE STĂ ÎN SPATELE UNEI TRADIȚII MILENARE

 

Gospodinele se află pe ultima sută de metri cu pregătirile, fiind integrată și o tradiție care este respectată îndeaproape încă din bătrâni. Mai cu seamă, vopsitul ouălor. Totuși, cum a luat naștere acest obicei milenar? Află mai jos, în articol, de ce se vopsesc ouăle în Joia Mare.

În Joia Mare, există o tradiție milenară care se pătrează, în continuare. Mai cu seamă, în această zi, oamenii înroșesc ouăle. Acestea trebuie să fie fierbe bine, apoi li se aplică vopseaua sau tehnica de colorare care este utilizată în funcție de regiune. De exemplu, în Moldova, ouăle se vopsesc în culoarea roșie de la sfeclă, cu oțet alb.

Această tradiție are loc în Joia Mare, pentru că în această zi sunt rememorate patru evenimente foarte importante din viața Mântuitorului, și anume:

– Spălarea picioarelor ucenilor (pilda smereniei);

– Cina cea de Taină la care a fost instituită Taina Sfintei Împărtășanii;

– Rugăciunea din Grădina Ghetsimani;

– Prinderea Domnului de farisei.

Vinerea Patimilor, zi aliturgică. Semnificaţie, tradiţii şi obiceiuri. Ce nu ai voie să faci în Vinerea Mare

 Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătați pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Acesta este de fapt un mesaj de Paște pentru întreaga Creștinătate.
Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului.
Vinerea Mare – moartea și îngroparea Domnului
În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului. Răstignirea nu era practicată de evrei.
Cu excepția crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., în Palestina această pedeapsa era aplicată doar de către romani.
Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbrăcat de haine, biciuit și obligat sa parcurgă drumul până la locul execuției, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentința era pronunțată de către conducătorul provinciei într-un loc public.
Din Scriptură aflam că, după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rostește sentința.
Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Și crucea.
Din Sfintele Evanghelii cunoaștem ca Iosif din Arimateea l-a coborât pe Domnul de pe Cruce și l-a ingropat împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii.
Moartea biruită prin moartea lui Hristos
Moartea suportată de Hristos naște în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă, de încetare a alipirii egoiste și pătimașe la cele ale lumii și de dăruirea voinței Lui de a ne iubi unii pe alții. Iar aceasta ne dă puterea de a birui și noi moartea.
Spre deosebire de noi, care înduram moartea în mod pasiv, ca pe o consecință a păcatului, Hristos a întampinat-o în stare de maximă concentrare spre a o birui. În canonul pascal compus de Sfântul Ioan Damaschin se cântă: „Prăznuim omorârea morții”.
Din Sfintele Evanghelii aflăm ca în momentul în care Hristos Și-a dat duhul, s-a arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și multe trupuri ale celor adormiți au înviat.
Punerea în mormânt a Domnului
De teamă că trupurile celor osândiți să nu rămână pe cruce și a doua zi, când se prăznuiau Paștile, iudeii cer permisiunea lui Pilat să se zdrobească fluierele picioarelor osândiților și apoi să fie coborâți de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grăbi moartea celor răstigniți.
După ce primesc acordul de la Pilat, ostașii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece aceștia încă nu muriseră.
Când au venit la Hristos, au constatat că El murise și atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaș i-a împuns coasta cu sulița și indata au tâșnit sânge și apî.
Iosif din Arimateea și cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, îl ung cu aromate și îl înfașoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel, întru totul datina iudaică a înmormântării.
Evanghelistul Matei spune că mormantul în care Hristos a fost pus aparținea lui Iosif, iar de la Ioan aflăm că era „un mormant nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormântului în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo.
Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad și nici învierea lui lisus, urmată de răspândirea noii credințe.
Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este cum spunem noi „locaș de veci”. Acest mormânt ne vestește ca și mormintele noastre vor rămâne goale.
Slujba Prohodului
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârsește nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii.
Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar și așezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos și pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.
Seara se cânta Prohodul și se înconjoară biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de înmormantare. Epitaful pe care îl poartă preoții ajutați de credincioși simbolizează trupul Mântuitorului.
Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masa din altar, unde rămâne până la Inălțare.
Punerea pe Sfânta Masă reprezintă punerea Domnului în mormânt, potrivit crestinortodox.ro.
Obiceiuri din Vinerea Mare
În seara de Vineri se oficiază denia Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfantul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă.
În zorii zilei de Înviere este dus din nou în Sfântul altar și este așezat pe sfânta masă, unde rămâne pana în miercurea dinaintea Inălțării Domnului.
Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul și șalele în cursul anului, iar dacă își șterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserică.
După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este așezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări si-și jelesc mortii. La sfârșitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac.
Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereți sau doar la grindă de la intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
În popor se crede că dacă ploua în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor.
Unii cred că, dacă se scufunda în apa rece de trei ori în această zi vor fi sănătoși tot anul. Femeile nu umplu borș în această zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afuma casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru că gângăniile și dihaniile să nu se apropie de casa și de pomi. Copiii adună flori de pe câmp și le duc la biserică.
”Înălțătoare zi de doliu, tăcere și meditație, Vinerea Mare este cinstită mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Așa rămâne ea în conștiința românilor contemporani”.Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

  

Rugaciunea din Vinerea Mare.

Cea mai puternică rugăciune care se citește în Vinerea Patimilor

„Doamne Iisuse Hristoase Mântuitorul cel dulce al sufletului meu în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sunt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe.

Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţă, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea.

Întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta.

Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vârtos, cum te-a cunoscut tălharul cel credincios şi pocăit, şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai.

Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi, şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşează împreună cu el în rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti.

Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa; Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul a mântuit lumea!

Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului.

Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului.

O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi! Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia!

Şi fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă.

De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca, la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc, că neputincios sunt de nu mă vei întări, orb de nu mă vei lumina, legat de nu mă vei dezlega, fricos de nu mă vei face îndrăzneţ, pierdut de nu mă vei cerca, sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Semnificaţia celor 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce – Prohodul Domnului

În Vinerea Mare este şi ultima denie din Săptămâna Patimilor, când în toate bisericile se săvârşeşte Prohodul Domnului, cuprinzând cântări de o frumuseţe şi profunzime deosebite, care evocă durerea sfâşietoare pe care ne-o provoacă vederea Mântuitorului pe Cruce, dar şi nădejdea în Înviere Domnului şi în învierea noastră prin patimile Lui mântuitoare.

Este şi o perioadă de reflecţie, în care gândurile noastre se îndreaptă, de la grijile lumeşti, către Cel care a pătimit biciuiri, batjocură din partea celor nelegiuiţi, suferinţă cumplită şi moartea pe cruce pentru mântuirea noastră.

„Prima: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a aratat în primul rând mila Sa fata de ucigasi, a caror rautate nu L-a lasat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevar dovedit, dar niciodata bagat la cap – si anume: ca facatorii de rele nu stiu niciodata ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoara în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslavesc. Calcând legea lui Dumnezeu, ei nu vad piatra de moara ce se pogoara nevazut asupra lor ca sa îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu vad cum îsi preschimba propria fata în bot de animal. Îmbatati de rau, ei niciodata nu stiu ce fac.

A doua: „Adevarat zic tie: astazi vei fi cu Mine în Rai”. Aceasta spusa a fost îndreptata catre tâlharul care s-a pocait pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru pacatosii care se pocaiesc fie si în ultima clipa. Milostivirea lui Dumnezeu e negrait de mare. Domnul îsi savârseste misiunea si pe Cruce. Pâna la ultima suflare, El mântuieste pe cei care arata fie si cea mai mica vointa de a se mântui.

A treia: „Femeie, iata fiul tau”. Asa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care statea sub Crucea iubitului ei Fiu rastignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iata mama ta. Cuvintele acestea arata grija de fiu, pe care oricine o datoreaza parintilor. Iata, Cel ce a dat porunca: „sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta” împlineste El însusi porunca Sa pâna în ultima clipa.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”. Cuvintele acestea arata pe câta neputinta a firii omenesti, pe atâta clarviziune – fiindca omul este cel care patimeste. Aici, însa, sub suferinta omeneasca se ascunde o taina. Iata, fie si doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea sa cutremure mai târziu Biserica si care învata gresit ca Dumnezeirea a patimit pe Cruce. Însa Vesnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul si cu sufletul, în clipa rânduita sa patimeasca pentru om si sa moara pentru om; caci daca în Hristos a patimit Dumnezeirea, înseamna ca Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciti-va cât mai mult în aceste mari si înfricosatoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”

A cincea: „Mi-e sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi batea în fata, si una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireste ca Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ti-e sete de apa sau esti, cumva, însetat de dragoste? Esti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau si una si alta? Iata, legionarul roman Îti da buretele înmuiat în otet. O singura picatura de mila pe care ai simtit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micsoreaza pacatul lui Pilat – pacatul împaratiei romane – fata de Tine, fie si cu otet. De aceea, Tu vei strica împaratia Romei, însa în locul ei vei zidi o împaratie noua.

A sasea: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îsi da duhul în mâinile Tatalui Sau. Ca sa se stie ca de la Tatal a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însa, si ca sa auda si sa priceapa budistii, pitagoreii, ocultistii si toti acei filosofi care basmuiesc despre salasluirea sufletelor celor morti în alti oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele si minerale. Lepadati toate aceste fantezii si priviti încotro se îndreapta duhul Dreptului mort: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A saptea: „Savârsitu-s-a”. Aceasta nu înseamna: „S-a savârsit viata”. Nu; ci înseamna: „S-a savârsit misiunea rascumpararii si mântuirii neamului omenesc”. Savârsitu-s-a, si s-a pecetluit cu sânge si moarte pe pamânt, lucrarea cea dumnezeiasca a singurului Mesia adevarat al oamenilor. Savârsitu-s-a chinul, dar viata de-abia apare. Savârsitu-s-a tragedia, însa nu drama. Urmeaza ultimul, maretul act: biruinta asupra mortii, învierea, slava!” (Sfântul Nicolae Velimirovici

Golgota – locul Răstignirii Mântuitorului

Crucificarea. După ce au ajuns pe Dealul Golgota, L-au pironit la mâini și la picioare, fiind răstignit pe o cruce(pe care era scris I.N.R.I. = Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum ceea ce se traduce prin Isus Nazarineanul Regele Iudeilor) și fiind înălțată în fața tuturor oamenilor, alături de cei 2 condamnați.

 „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.” (Ioan 19, 17-18)

La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt se găseşte locul răstignirii Mântuitorului, ce se numeşte în aramaică Golgota, în traducere Craniu sau Căpăţână (Matei 27, 33; Marcu 15, 22; Luca 23, 33).

În ceea ce priveşte originea numelui de Golgota, se presupune că vine de la craniile celor răstigniţi aici, fiind vorba de locul unde se petreceau execuţiile publice, sau de la craniul lui Adam înmormântat aici, sau de la forma terenului care amintea de craniul unui om.

Golgota nu are astăzi mai mult de 5 metri înălţime de la nivelul pardoselii bazilicii. Ultimele săpături arheologice făcute în perimetrul bazilicii Sfântului Mormânt, între 1960-1970, au dus la concluzia că zona a fost o imensă carieră de piatră, exploatată timp de mai multe secole atunci când la Ierusalim se construiau noi cartiere.

După ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt de către Sfânta Împărăteasă Elena, pe Golgota s-au construit un altar şi o cruce în care s-a încastrat un fragment din Crucea pe care a fost răstignit Hristos, dăruit de împăratul Teodosie al II-lea în anul 428.

După aproape 100 de ani, nobila matroană romană, Melania cea Tânără, a ctitorit o mică biserică deasupra Golgotei.

Astăzi, paraclisul Răstignirii Domnului se află la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, în dreapta. Un disc de argint aflat sub altar indică locul unde a fost înfiptă Crucea Mântuitorului. Impresionant de multe candele şi icoane străjuiesc acest loc sfânt.

 

Rugăciunea pentru lume a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

 

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei care călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

Putem vedea Învierea Domnului fără pască în Biserici, la mormintele celor dragi sau în casele noastre?

 

Dacă la Biserică timpul ia altă valenţă în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, acasă bucuria Învierii se resimte cu multe zile înainte ca ea să fie pe buzele noastre. La slujbele de Denie trăim, atât cât putem, drama Dragostei Răstignite – cu gândul că Hristos va învia. Avem această garanţie, pentru că a înviat şi anul trecut…

Acasă, gustul Învierii îşi face cunoscută prezenţa prin miresmele din bucătărie, ale cuptorului aburind şi ale bucatelor mult râvnite. Râvnite, tocmai pentru faptul că nu ne putem înfrupta pe loc din ele. Este jertfa noastră personală, pentru că este o jertfă să nu te apropii de coaja unui cozonac rumen, dat cu apă şi zahăr.

În copilărie, în Sâmbăta Mare, când ne dădeam jos din pat, mirosea deja de la cuptor. Era trează de pe la ora 4.00 ea, mama… În acea dimineaţă, ne îndemna să ne luăm păturica şi să mergeam pe deal, măcar până se risipeşte mirosul. Apoi, aveam de măturat curtea şi de făcut mormintele la cimitir, iar spre seară ne pregăteam pentru sfânta slujbă.

Tocmai aici începe taina Învierii, o picătură fiind renunţarea la bunătăţi – taina bucătăresei care face bucate alese, fără să le guste. Pregustăm bucuria Învierii încă din Vinerea sau din Sâmbăta cea Mare, inclusiv prin bunătăţile pregătite. Faptul că le avem pe masă, dar renunţăm de bunăvoie să mâncăm din ele este o mărturisire a credinţei noastre în Învierea Domnului!

O istorie a păştii de Înviere

Cu brânză sau cu smântână, cu ciocolată sau, mai nou, fără pic de făină, pasca este, după oul roşu, icoana alimentară a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. O prăjitură cu dedicaţie tradiţională. De unde şi-a luat numele? Este specifică doar creştinilor sau este o reminiscenţă a cultului ebraic? Putem trăi şi fără pască de Paşti? Când şi cum mâncăm pasca? Acestea sunt doar câteva întrebări la care vom încerca să găsim răspuns.

Deşi mulţi autori încearcă să lege existenţa prăjiturii de Paşti de tradiţia iudaică, putem vorbi despre acest aspect doar la nivel simbolic. Într-adevăr, vechii evreii, în amintirea trecerii  minunate prin Marea Roşie, mâncau miel și pâine nedospită. În datina ebraică, mielul se mănâncă cu azimă și cu ierburi amare (maror), pentru a aduce aminte de greutățile îndurate în robia egipteană. La Cina cea de Taină, Iisus Hristos și Apostolii au mâncat miel, după ritualul evreiesc şi azimă, aşa cum ne relatează şi Evangheliile. Însă pentru creștini, mielul, pâinea și vinul sunt simboluri cu noi semnificații mântuitoare. Pâinea şi vinul au devenit, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, prin venirea Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin care ne unim cu Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, nu găsim pasca în ritualul ebraic, ci doar simbolic – prin prezenţa pâinii nedospite cu care se mânca mielul de Paşti.

În credinţa creştină, „pesah-ul” ebraic a luat o altă conotaţie. Aceeaşi „trecere”, dar nu prin valurile despărţite ale Mării Roşii, ci „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, aşa cum cântăm la Înviere. Continuând legătura cu marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, creştinii au simţit nevoia de a materializa marea bucurie şi în alimentaţia de zi cu zi. Până astăzi, pentru a marca o sărbătoare sau un eveniment important în viaţa noastră, ne îmbrăcăm cu hainele cele bune sau schimbăm ceva în meniu. Acest lucru l-au căutat şi creştinii. Au încercat să exprime culinar bucuria Învierii – şi ce gust mai potrivit decât dulcele să găsească?

Aşa a apărut în spaţiul balcanic, cu precădere în ţările dunărene şi ale arcului carpatic, pasca. Simplu spus, o plăcintă cu brânză, arome şi miere de albine sau, mai târziu, zahăr. Sârbii, bulgarii, muntenegrenii, albanezii creştini, o parte din Croaţia, grecii din Pind, toţi fac de Învierea Domnului pască.

Pasca – un element cu precădere românesc şi mioritic

Aducerea grâului în secolul al III-lea pe tărâmuri balcanice, Imperiul Bizantin fiind „grânarul” Europei, a făcut ca folosirea pâinii să aibă o utilizare mai largă decât aceea de a prepara prescura euharistică. Astfel, civilizaţia grâului a făcut ca pâinea să fie mâncată în viaţa de zi cu zi. Prelungire a Trupului Mântuitorului Iisus Hristos, pâinea a luat chip sacru. Ne amintim de povăţuirile bunicilor, care chiverniseau pâinea ca pe un element sfânt, după ritualuri de veacuri. Dacă pentru prescură regulile liturgice sunt stricte şi clare, strămoşii noştri au adăugat prăjiturii de Paşti un alt element care le era la îndemână – brânza oilor.

Timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat cu turmele lor din munţii Tatra până în Pindul Greciei, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi şi Caucaz, asigurând astfel unitatea de limbă, cuget şi simţire românească. Aşa s-a născut Mioriţa. Din caşul dulce pus la păstrarea putinii de brad, românul a făcut al doilea element al păştii.

Pâine, brânză, mirodenii, dulcele mierii sau al zahărului, de cel puţin 1600 de ani se cheamă la noi, la români, pască. Cercetătorul Constantin Tomescu, fiu de mocan din Mărginimea Sibiului a concluzionat în câteva rânduri faptul că pe unde au trecut păstorii români au lăsat în urma lor practica de a face pască şi plăcinte. Aşadar, putem afirma că pasca de Învierea Domnului a fost plămădită din credinţa poporului român. O au şi alte popoare, dar sub alte forme – care duc mai mult spre colac sau spre simpla turtă. Doar la noi, la români, pasca este bogată şi cu dărnicie boierească făcută, chiar dacă este frământată în cel mai umil bordei.

Pregătită în ajun de Înviere, pasca și-a găsit loc la Biserică. În coşuri sau prosoape înflorate, fiecare familie îşi aduce ofranda de pască la Liturghia din noaptea sfântă. La sfârşit, părintele citeşte „Rugăciunea la binecuvântarea brânzei şi a ouălor, în Sfânta şi Luminata Duminică a Paştilor”. aşa cum ne-o prezintă Liturghierul. „Păzeşte-ne întru bunătatea Ta, ca gustând să ne umplem de darurile Tale, cele date nouă cu prisosinţă”, sunt o parte dintre cuvintele ce binecuvântează pasca.

De multe ori, credincioşii o împart celor prezenţi la slujba Învierii, acestea fiind primele bucate gustate după anaforă, înainte de a ne înfrupta din celelalte bunătăţi pregătite. În toată Moldova, în Maramureş şi în zona de nord a Munteniei nu se gustă din bucatele de Paşti, până ce nu se aduce pasca binecuvântată de la Biserică.

Importanţa pe care strămoşii noştri au acordat-o păştii a făcut ca ea să intre şi în cultul celor adormiţi. Regulile liturgice au stabilit faptul că, în perioada dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, locul colivei de grâu şi al colacului este luat de pască şi de ouă roşii. Astfel, răspundem şi la întrebarea legată de perioada în care putem mânca pască – 40 de zile de la Înviere, adică inclusiv ziua Înălţării o sărbătorim cu pască.

Dulcele Învierii sau prăjitura de Paşti. Pe scurt, pasca. Mai mult decât o plăcintă sau o altă bunătate pregătită de soţiile, mamele sau bunicile noastre, pasca este o mărturisire a credinţei noastre în Înviere. Nu este un moft sau doar o tradiţie între alte multe tradiţii, este un dar al poporului român, care a ştiut să unească cele două mari preocupări: pământul şi creşterea animalelor. De fapt, pasca este un prinos de mulţumire adus lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru soare, pentru mâinile sănătoase, pentru sufletele celor adormiţi. De aceea are şi semnul Sfintei Cruci.

Pasca nu trebuie să dispară din meniul mesei pascale. Mai mult, nu trebuie să dispară din sufletul românului, din Bisericile noastre, din preocupările gospodinelor noastre, deşi există cofetării şi magazine specializate. Este bună şi cea cumpărată. Dar este altceva când îţi jertfeşti timpul, priceperea, odihna, unghiile, pentru a frământa pasca. Este mai mult decât o tradiţie. A devenit binecuvântată, pentru că ne leagă de Dumnezeu şi de istoria poporului nostru. Putem vedea Învierea Domnului fără pască în Biserici, la mormintele celor dragi sau în casele noastre?