Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie

 Noi să trăim duhovnicește, astfel încât diavolul să nu aibă nicio stăpânire asupra noastră.
*
Adevărata bucurie se naște din durere. Credința noastră se întărește cu încercările.
*
 Dacă omul nu se renaște (duhovnicește), este pentru iad.
*
Când ni se face observație, fie de greșim, fie nu, să cerem iertare și în felul acesta ne smerim și primim Har.
*
Astăzi Evanghelia o dau deoparte, fărădelegea o fac lege, păcatul îl fac modă. Lumea se îndreaptă spre distrugere totală, dar ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
*
Când omul are Harul lui Dumnezeu, nu se teme de nimic, de vreme ce Însuși Hristos ne-a dat stăpânire. Chiar și otravă să bea cineva, nu-l vatămă; de va păși peste șerpi și scorpii, nu-l vor vătăma.
*
Nu trebuie să încurcăm mijlocul (pe care-l folosim) cu energia lui Dumnezeu. Uite, era un stareț la Provata și avea război trupesc. Făcea asceză și, ca să se izbăvească, a luat o piatră și își lovea capul cu ea, ca să-l miluiască Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu văzând multa lui osteneală, l-a miluit, dar acesta a ajuns la concluzia că lovirea cu piatra în cap îl izbăvește pe om de gândurile viclene. Iar atunci când ucenicii lui aveau gânduri, lua o piatră și îi lovea în cap. Dar deoarece capetele lor erau fragile, din pricina multei loviri, ajungeau niște imbecili. De aceea nu trebuie să confundăm mijlocul pe care-l folosim cu mila lui Dumnezeu.
*
Ceea ce ajută pe ceilalți eficient este pilda vieții noastre creștinești.
*
Din clipa în care omul crede că nu a greșit, face o mare greșeală.
*
Fiecare vede lucrurile potrivit stării sale duhovnicești.
*
Din clipa în care cineva se pune în situația celuilalt (înțelege greutatea prin care trece), atunci să presupunem că îl iubește cu adevărat. Atunci se scoate pe sine (iubirea de sine) din dragostea sa și le rabdă pe toate.
*
Când spunem că ne punem în situația celuilalt, nu înseamnă că îi vom lua locul. Ca să-l înțeleg pe un meșter cât de mult se ostenește, trebuie, oare, să fiu 4-5 ani meșter? Dacă suferi împreună cu cel îndurerat, cu cel bolnav, te pui în locul celuilalt, la slujire, fără să o faci. Văd un copil mic. Trebuie să devin copil mic ca să-l înțeleg? Să te pui în locul lui, să te gândești că este înfășat, strâns legat, și vrea să se scarpine, să se miște, îl doare, plânge, nu poate vorbi. Nu va intra bătrânul în leagăn (și leagăne unde să găsim?), ca să-l înțeleagă pe sărmanul copil.
*
Unii vorbesc, fiindcă au din fire acest dar. Alții au darul de a tăcea. Scopul este ca fiecare să-și sfințească darul său.
 
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016