Sfântul Ignatie Briancianinov, În ajutorul celor ce se pocăiesc

P ăcatele capitale sunt în număr de opt, și anume: lăcomia pântecelui, duhul curviei și al poftei trupești, iubirea de argint, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Toate aceste patimi capitale se împart și se ramnifică în multe alte păcate ce îndepărtează pe om de Dumnezeu. Să vedem în continuare care sunt ramnificațiile păcatelor capitale și care sunt virtuțile ce se opun acestor opt patimi.

Acestea sunt bolile, acestea sunt rănile care alcătuiesc rana cea mare, învechirea vechiului Adam, care a luat ființă din căderea lui. Despre această mare rană vorbește Sfântul Prooroc Isaia: „Din creștet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi și răni pline de puroi, necurățate, nemuiate cu untdelemn și nelegate” (Is. 1, 6). Asta înseamnă, potrivit tâlcuirii Părinților, că rana — păcatul — nu este doar în parte și nu pe un singur mădular al corpului, ci pe întreaga ființă: a cuprins trupul, a cuprins sufletul, a cuprins toate însușirile, toate puterile omului. Pe această mare rană, Dumnezeu a numit-o „moarte” atunci când, interzicându-i lui Adam și Evei să guste din pomul cunoștinței binelui și răului, a zis: Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit! (Fc. 2, 17). Îndată ce au gustat din pomul oprit, protopărinții noștri au simțit moartea veșnică: în privirile lor a apărut simțirea trupească; ei au văzut că sunt goi. În cunoașterea goliciunii trupului, se răsfrângea goliciunea sufletului care pierduse frumusețea neprihănirii, asupra căreia odihnea Duhul Sfânt. În priviri purtau simțirea trupească, iar în suflet — rușinea, în care se unesc toate simțirile păcătoase și rușinoase: trufia, necurăția, întristarea, trândăvia, deznădejdea! Mare rană este moartea sufletească; o decădere de neîndreptat ce a apărut după pierderea asemănării cu Dumnezeu! Pe această mare rană, Apostolul o numește „legea păcatului, trupul morții” (Rom. 7, 23-24), pentru că mintea și inima supuse morții s-au preschimbat pe de-a-ntregul în pământ, slujesc ca niște roabe poftelor stricăcioase ale trupului, s-au întunecat, s-au îngreunat, însele s-au făcut trup. Acest trup nu mai este în stare să aibă comuniune cu Dumnezeu (Fc. 6, 3)! Acest trup nu e în stare să moștenească fericirea veșnică, fericirea cerească (I Cor. 15, 50)! Această mare rană s-a revărsat asupra întregului neam omenesc, s-a făcut moștenire nefericită a fiecărui om.

Lăcomia pântecelui naște îmbuibarea, beția, nepăzirea și dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâncărurilor alese și, la modul general vorbind, încălcarea înfrânării. Iubirea necuvenită și exagerată a trupului, a vieții și odihnei lui, din care se naște iubirea de sine, care la rândul ei duce la nepăzirea credinței față de Dumnezeu, față de Biserică, față de faptele bune și față de oameni. Lăcomia pântecelui poate fi biruită prin înfrânare.

Înfrânarea de la mâncarea și băutura în exces și, mai ales, de la întrebuințarea peste măsură a vinului. Păzirea corectă a posturilor rânduite de către Biserică. Înfrânarea trupului prin întrebuințarea cu măsură și mereu în aceeași cantitate a mâncării, ceea ce face ca toate patimile să slăbească și, mai ales, iubirea de sine, care este iubirea fără noimă și dobitocească a trupului, a acestei vieți și a odihnei sale.

Duhul curviei și al poftei trupești naște pornirea spre adulter, senzațiile și dorințele desfrânate ale trupului și inimii. Primirea gândurilor necurate, întreținerea cu acestea, îndulcirea cu ele, încuviințarea lor, zăbovirea în ele. Închipuirile desfrânate și delăsarea. Nepăzirea simțurilor și, mai ales, a atingerilor care înlătură toate faptele bune. Limbajul vulgar și citirea cărților indecente. Păcate de desfrânare după fire: curvia și preacurvia. Păcate de desfrânare împotriva firii. Duhul curviei și al poftei trupești poate fi biruit prin înțelepciune.

Înțelepciunea duce la ferirea de orice fel de faptă desfrânată. Păzirea de desfătarea prin vorbe  și lecturi, de cuvinte pătimașe și cu două înțelesuri. Păzirea simțurilor, mai ales a văzului și auzului și mai ales a pipăitului. Modestie. Tăierea gândurilor și închipuirilor desfrânate. Tăcerea. Liniștirea. Slujirea celor bolnavi și invalizi. Aducerea aminte de moarte și iad. Începutul înțelepciunii — mintea ce nu se clatină la gândurile și dorințele pătimașe; desăvârșirea înțelepciunii — curăția, văzătoare de Dumnezeu.

Iubirea de argint sau avariția naște iubirea de bani și, în general, iubirea de bunuri mobile și imobile. Dorința de îmbogățire. Cugetarea la modalități de a te îmbogăți. Imaginarea bogăției. Teama de bătrânețe, de sărăcie neprevăzută, de boală, de a rămâne fără locuință. Zgârcenia. Iubirea de câștig. Necredința în Dumnezeu, neîncrederea în pronia divină. Dependența sau iubirea bolnăvicioasă, de prisos, față de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în grijile acestei lumi. Plăcerea de a primi daruri. Însușirea bunurilor străine. Dorința de a obține profit. Împietrirea față de frații săraci și față de toți cei nevoiași. Hoția. Jefuirea. Iubirea de argint poate fi biruită prin cumpătare.

Cumpătarea duce la a te mulțumi doar cu cele necesare. Ura față de risipă și lux. Mila față de săraci. Iubirea sărăciei evanghelice. Nădăjduirea în Pronia Divină. Urmarea poruncilor lui Hristos. Liniștea, libertatea duhului și lipsa grijilor lumești. Înmuierea inimii.

Mânia naște irascibilitatea, primirea gândurilor mânioase; imaginarea mâniei și a răzbunării, tulburarea inimii prin întărâtare, întunecarea minții de către ea: țipetele necuviincioase, certurile, ocările, cuvintele crude și răutăcioase, lovirea, împingerea, uciderea. Ținerea de minte a răului, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea și jignirea aproapelui. Mânia poate fi biruită prin blândețe.

Blândețea duce la reținerea de la gândurile mânioase și de la tulburarea inimii prin întărâtare. Răbdarea. Urmarea lui Hristos, Care Își cheamă ucenicul Său pe cruce. Pacea inimii. Liniștea minții. Tăria și curajul creștinesc. Neluarea aminte la jigniri. Bunătatea.

Întristarea naște deznădejdea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoieli în făgăduințele făcute lui Dumnezeu, nerecunoștința manifestată față de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, împuținarea sufletească, nerăbdarea, împietrirea, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, respingerea și încercarea de a renunța la a-ți duce crucea. Întristarea poate fi biruită prin plânsul cel fericit.

Plânsul cel fericit aduce simțirea căderii, proprie tuturor oamenilor și a propriei sărăcii sufletești. Tânguirea pentru ele. Plânsul minții. Frângerea dureroasă a inimii. Ușurarea conștiinței, mângâierea și bucuria harului. Nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. A mulțumi lui Dumnezeu în necazuri, a fi gata să le rabzi cu supunere, privind la mulțimea păcatelor tale. A fi gata să suferi. Curățirea minții. Ușurarea de patimi. Omorârea față de lume. Dorința de rugăciune, de însingurare, de ascultare, de smerenie, de mărturisire a păcatelor tale.

Trândăvia duce la lenevirea la toată fapta bună și, mai ales, la rugăciune. Amânarea săvârșirii rânduielilor bisericești și a celor de chilie. Renunțarea la rugăciunea neîncetată și la lecturile folositoare de suflet. Neatenția și graba la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Sărbătoririle. Somnul în exces, statul în pat și tot felul de desfătări. Preumblarea din loc în loc. Desele ieșiri din chilie, plimbările și vizitele la prieteni. Grăirea în deșert. Glumele. Luarea în deșert a celor sfinte. Omiterea metaniilor și a celorlalte nevoințe trupești. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Lenea. Furarea minții. Pierderea fricii lui Dumnezeu. Împietrirea. Nesimțirea. Deznădăjduirea. Trândăvia poate fi biruită prin trezvie.

Trezvia duce la râvna pentru toată fapta bună. Săvârșirea grabnică a pravilei bisericești și de chilie. Luarea aminte la rugăciune. Atenția la toate faptele, cuvintele și gândurile tale. Neîncredere în forțele proprii. Necontenita petrecere în rugăciune și în Cuvântul lui Dumnezeu. Evlavia. Luarea aminte statornică asupra propriei persoane. Păzirea de mult somn, de răsfăț, de grăirea în deșert, de glume și de cuvintele tăioase. Iubirea privegherilor de noapte, a metaniilor și a celorlalte nevoințe care aduc sufletului trezvie. Rara, după putință, ieșire din chilie. Pomenirea bunătăților celor veșnice, dorirea și așteptarea lor.

Slava deșartă naște căutarea slavei venite de la oameni. Lăudăroșenia. Dorirea și căutarea slavei acestei lumi. Iubirea de a avea haine frumoase, mașini, servitori și lucruri de prisos în chilie. Preocuparea pentru frumusețea propriei fețe, a vocii plăcute și a altor calități trupești. Interesul acordat științelor și artelor acestui veac pieritor, încercarea de a excela în acestea pentru a dobândi slava vremelnică, pământească. Rușinea de a-ți mărturisi păcatele. Ascunderea lor înaintea oamenilor și a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Justificarea de sine. Împotrivirea. Îndreptățirea înaintea propriei conștiințe. Fățărnicia. Minciuna. Lingușirea. A face pe placul oamenilor. Invidia. Umilirea aproapelui. Nestatornicia felului de-a fi. Prefăcătoria. Obiceiurile rele. Slava deșartă poate fi biruită prin smerenie.

Smerenia naște frica lui Dumnezeu. Simțirea acestei frici la rugăciune. Teama care se naște în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezența și măreția lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simțire și să se prefacă în nimic. Conștientizarea aprofundată a nimicniciei tale. Schimbarea felului de a-i privi pe ceilalți oameni, când aceștia, fără nici un fel de silință, i se par celui ce se smerește ca și cum l-ar întrece în toate privințele. Vădirea unei simplități sufletești care vine dintr-o credință vie. Ura față de lauda care ți-o aduc oamenii. Învinuire permanentă și prihănire de sine. Dreptatea și purtarea fără ocolișuri. Despătimirea. Moartea față de toate. Cunoașterea tainelor ascunse în crucea lui Hristos. Dorința de a te răstigni lumii și patimilor, năzuința către această răstignire. Lepădarea și uitarea obiceiurilor și cuvintelor amăgitoare, prefăcut smerite după împrejurare, sau obiceiul de a te preface. Primirea nebuniei evanghelice. Lepădarea înțelepciunii pământești, ca pe una ce nu folosește la nimic înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc. 16, 15). Renunțarea de la a ne îndreptăți prin cuvinte. Tăcerea înaintea celor care te necăjesc, învățată din Evanghelie. Lepădarea de toate filosofările proprii și primirea înțelegerii evanghelice. Surparea a tot cugetul ce se ridică împotriva înțelegerii lui Hristos. Smerita cugetare sau duhovniceasca judecare.  Ascultarea conștientă față de Biserică.

Mândria naște disprețuirea aproapelui. Părerea că ești mai presus de ceilalți. Obrăznicia, întunecarea minții și a inimii. Țintuirea lor de cele pământești. Hula. Necredința. Rațiunea înșelată. Nesupunerea  față de Legea lui Dumnezeu și față de Biserică. Urmarea propriei voi trupești. Citirea cărților eretice, imorale și inutile. Nesupunerea față de autorități. Cruda luare în derâdere. Părăsirea smereniei și a tăcerii care ne apropie de Hristos. Pierderea simplității. Dispariția iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Filosofia mincinoasă. Erezia. Ateismul. Ignoranța. Moartea sufletului. Mândria poate fi biruită prin iubire.

Iubirea aduce preschimbarea fricii de Dumnezeu, în vremea rugăciunii, în dragoste de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, dovedită prin respingerea constantă a oricărui gând și simțământ păcătos. Negrăita, desfătata răpire a întregului om de către dragostea pentru Domnul Iisus Hristos și pentru Sfânta Treime. Vederea în aproapele a chipului lui Dumnezeu și al lui Hristos. Cinstirea oricărui aproape mai mult decât pe sine și evlavioasa lui cinstire în Domnul, lucruri care se nasc din această vedere duhovnicească. Dragostea frățească, curată pentru aproapele, către toți deopotrivă, nepătimașă, plină de bucurie fierbinte, atât față de prieteni, cât și față de dușmani. Răpirea în rugăciune și iubire a minții, a inimii și a întregului trup. Negrăita îndulcire a trupului de bucuria cea duhovnicească. Beția duhovnicească. Mângâiere duhovnicească însoțită de slăbirea mădularelor trupești. Nelucrarea simțurilor trupești în vremea rugăciunii. Izbăvirea de muțenie a limbii inimii. Curmarea rugăciunii pricinuită de îndulcirea duhovnicească. Tăcerea minții. Luminarea minții și a inimii. Puterea născută din rugăciune, care biruie păcatul. Pacea lui Hristos. Înlăturarea tuturor patimilor. Înghițirea tuturor cugetărilor de către mintea lui Hristos, care toate le covârșește. Teologhisirea. Cunoașterea ființelor netrupești. Neputința gândurilor păcătoase, care nu pot să se întipărească în minte. Dulceața și îmbelșugata mângâiere în necazuri. Vederea cugetelor omenești. Adâncul smereniei și cea mai umilă părere despre sine… Sfârșitul este fără de sfârșit!

Cercetând marea mea rană, privind la moartea mea, mă umplu de întristare amară! Nu îmi dau seama: ce să fac? Voi urma pilda vechiului Adam, care, văzându-și goliciunea, s-a grăbit să se ascundă de Dumnezeu? Voi începe, asemenea lui, să mă dezvinovățesc, adăugând altă vină la vina păcatului? În zadar este să mă ascund de Cel ce le vede pe toate! În zadar mă dezvinovățesc înaintea Celui Care totdeauna va birui când va judeca El (Ps. 50, 6)!
Deci, mă voi îmbrăca nu cu frunze  de smochin, ci cu lacrimi de pocăință; în loc de justificare, voi aduce mărturisire sinceră. Îmbrăcat în pocăință și lacrimi, mă voi înfățișa înaintea Dumnezeului meu? Dar oare va fi în rai? De acolo am fost alungat și heruvimul care stă la intrare nu mă va lăsa să intru! Prin însăși greutatea trupului meu, sunt țintuit de pământ, temnița mea!

Urmaș păcătos al lui Adam, îmbărbătează-te! A strălucit lumina asupra temniței tale: Dumnezeu S-a pogorât din țara îndepărtată a izgonirii tale, ca să te ridice iarăși în patria de sus, pe care ai pierdut-o. Ai vrut să cunoști binele și răul: El îți lasă această cunoaștere. Ai vrut să te faci ca Dumnezeu și, prin aceasta, te-ai făcut asemenea diavolului la suflet, asemenea dobitoacelor și fiarelor la trup: Dumnezeu, unindu-te cu El, te face dumnezeu după har. El îți iartă păcatele. Și nu numai atât! El smulge rădăcina răului din sufletul tău, însăși boala păcatului, otrava strecurată în suflet de diavol și îți dăruiește leac pentru toată calea vieții tale pământești, ca să te vindeci de păcat, ori de câte ori te-ai îmbolnăvi de el din pricina neputinței tale. Această doctorie este mărturisirea păcatelor. Vrei să te dezbraci de vechiul Adam, tu, care prin Sfântul Botez ești, deja, îmbrăcat în Adam cel nou însă, prin fărădelegile tale, ai reușit să învii în tine căderea și moartea, să înăbuși viața, să o faci pe jumătate moartă? Tu, cel robit păcatului, tras către el de puterea obiceiului, vrei să recapeți slobozenia și îndreptarea? Cufundă-te în smerenie! Biruiește rușinea născută din slava deșartă, care te învață să te prefaci, cu fățărnicie și viclenie, că ești drept, ca astfel să păstrezi, să întărești în tine moartea sufletească. Leapădă păcatul, declară război păcatului, mărturisindu-l sincer. Acest tratament trebuie să meargă înaintea tuturor celorlalte; fără el, leacul rugăciunii, al lacrimilor, postului și toate celelalte mijloace nu vor fi de ajuns, nu te vor mulțumi, nu vor avea temeinicie. Mergi, trufașule, la părintele tău duhovnicesc: la picioarele lui vei afla milostivirea Părintelui Ceresc! Numai și numai mărturisirea sinceră și deasă poate slobozi pe om de obiceiurile păcătoase, să facă pocăința roditoare, iar îndreptarea, temeinică și adevărată.

Într-o scurtă clipă de străpungere — dintr-acelea în care ochii minții se deschid spre cunoașterea de sine, dintr-acelea care vin atât de rar am scris acestea, spre mustrare de sine, spre îndemn, spre aducerea aminte, spre povățuire. Iar tu, care cu credință și iubire pentru Hristos citești aceste rânduri și, poate, vei afla în ele ceva care să-ți fie de folos, suspină din inimă și spune o rugăciune pentru sufletul care mult a pătimit din cauza vălurilor păcatelor, care adeseori a văzut înaintea sa înec și pieire și a aflat odihnă într-un singur liman: mărturisirea păcatelor sale.