Oda­tă, seara, cineva i-a bătut la uşă.

 Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13) Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu prici­na se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte mo­mentul când va putea să fugă.
 
Oda­tă, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfio­rată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis: „Sun­teţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice”. Uitându-se la ea, mama şi-a arătat co­piii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!”
 
Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschim­bat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evan­ghelic aproape: „Nu! Nu o să vă cau­te, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”.
 
Şi ma­ma a plecat, iar tânăra a rămas. Au ve­nit noaptea târziu, au prins-o pe tână­ră (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri dincolo de aceste fap­te, şi ni le putem închipui nu cu fante­zia pură, ci prin imagini din Evanghe­lie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întu­neric, frig şi singurătate. Şi nu o aş­tepta nimic decât o moarte prematu­ră, violentă, cu nimic meritată, nimă­nui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din gră­dina Ghetsimani?
 
Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, 2009, p.45