În satul vechi, cu ulițe strâmte și case din lut, ajunul Sfântului Andrei era o noapte pe care femeile nu o luau niciodată în glumă. Spuneau că atunci hotarul dintre lumi se subțiază, iar spiritele rătăcesc mai aproape de oameni ca oricând.
Ioana, o femeie tânără, dar crescută în rânduială, simțea mereu fiori în noaptea aceasta. De aceea, după ce copiii adormeau, aprindea o lumânare mică și începea rânduiala străbună: lega toate cuțitele, foarfecile și uneltele tăioase cu o sfoară groasă, apoi le ascundea în lada veche de brad. „Să nu le găsească nimeni, nici om, nici necuratul”, murmura în timp ce închidea capacul.
Până și pâinea o tăia înainte de miezul nopții, frângând-o în tăcere, ca nu cumva vreun duh rătăcit să îndrăznească să intre în casă. Afară, vântul bătea stins, iar câinii lătrau fără motiv, semn că noaptea avea altă putere.
În dimineața sărbătorii, Ioana își spăla fața cu apă curată și își acoperea părul cu maramă. Nu se pieptăna — așa îi spusese bunica ei: „Fata mea, în ziua Sfântului Andrei, nu trece pieptene prin păr! Dinții lui sunt ca ghearele fiarelor din pădure. Nu vrei să le chemi în ogradă!”
Și Ioana credea. Nu doar din teamă, ci din respect pentru rânduiala care ținea satul legat de Dumnezeu, de strămoși și de taina lumii.
Când soarele răsărea peste casele mici, liniștea se așternea peste sat. Animalele erau protejate, gospodăria era păzită, iar sufletele oamenilor parcă respirau altfel. Oamenii simțeau că, pentru o clipă, binele se întărea în jurul lor, iar răul era ținut la distanță.
Așa se trăia ajunul Sfântului Andrei — cu teamă sfântă, cu rânduială și cu încredere că, păstrând tradiția, păstrai și binecuvântarea în casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.