Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul

Adunarea în Biserică

Aducerea darurilor

Buna cuviintă ne îndeamnă ca, atunci când mergem la cineva, să nu ne ducem cu mâna goală ci cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi, şi ne ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu aceeaşi sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc.

Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul

Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne în Biserică, să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii, să primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o mulţime de daruri, culminând cu însuşi Trupul şi Sângele Lui, şi să intrăm astfel în comuniune deplină cu El. Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul, după cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Matei 26, 26-29).

Pâinea şi vinul ne simbolizează viaţa

Pâinea şi vinul au o semnificaţie adâncă. Ele sunt alimente esenţiale, proprii omului. Sunt proprii omului deoarece nu sunt luate ca atare din natură, ci obţinerea lor necesită un efort special de prelucrare. Sunt alimente esenţiale pentru că ne întreţin şi ne bucură viaţa biologică şi, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne şi simbolizează viaţa. Aşa dar, aducând pâine şi vin la Sfânta Liturghie noi aducem şi îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră viaţă, ne dăruim pe noi înşine şi aceasta este cel mai preţios dar pe care-l putem face. „Vrei să afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuţi. Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuţi? Pentru că în toată creaţia de pe pământ n-a făcut nimic mai bun decât pe tine”. Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viaţa noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viată. Îi dăm lui Hristos pâinea şi vinul menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. În schimbul vieţii vremelnice noi dobândim viaţa veşnică, însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Prin actul nostru de dăruire recunoaştem că viaţa cea adevărată este la Dumnezeu.

Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viată în sine, pentru că Dumnezeu, şi nu caloriile, este principiul vieţii. În lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine „făcând această minciună un adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei. medicinii şi poate chiar al religiei”. Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adresează lui Iisus, în pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la începutul propovăduirii Sale, arătând că: „ Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu „ (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa vieţii şi o primeşte separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.

Aşa dar, Dumnezeu este sursa vieţii şi, de aceea, pâinea cea adevărată „care se pogoară din cer şi dă viată lumii” (In 6,33) este însuşi Hristos. El Însuşi se numeşte pe sine „Pâinea vieţii” (In 6,35) pentru că este Cel ce ne ţine în viată şi ne dăruieşte viaţa cea adevărată. „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaşă este în Fiul Său” (I In V,11). Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimă acelaşi adevăr când îl numeşte pe Hristos: „pâinea cea cerească, hrana a toată lumea”. Pâinea firească este, de fapt, numai o imagine a Pâinii Vieţii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne ţine în viaţă. Dependenţa noastră de pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi înşine, ci o primim din afară, ajutându-ne astfel să ne înţelegem propria condiţie. Şi dacă, aşa cum am arătat, diavolul încearcă să ne facă să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă, Hristos ne descoperă că Pâinea Vieţii este El Însuşi. Chiar mai mult „El de aceea S-a întrupat ca să ni se dea ca pâine cerească prin Trupul Său, ca pâine văzută, mijlocitoare a celei nevăzute”.

Pâinea şi vinul reprezintă întreaga creaţie

Pâinea şi vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, întreaga creaţie pe care omul a primit-o de la Dumnezeu în dar ca „hrană” ce îi asigură subzistenţa trupească şi pe care I-o întoarce lui Dumnezeu, cu mulţumire, după o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente şi asupra lor. Omul îşi împlineşte astfel demnitatea sa originară de preot al creaţiei.” Definiţia principală, fundamentală, a omului este aceea de preot. El stă în centrul lumii şi o uneşte în actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi împlinind lumea cu această euharistie el îşi transformă viaţa pe care a primit-o de la lume în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El”. Păcătuind, omul a încetat să-şi îndeplinească această menire închizându-se în lume şi îndepărtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umană şi, implicit viaţa euharistică pe care omul este chemat să o trăiască. În Hristos creaţia redevine un mijloc de comuniune cu Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu şi prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor de pâine şi vin care înglobează şi „sudoarea” omului, activitatea lui transformatoare asupra creaţiei. Această oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Hristos, prin jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi.

Pâinea şi vinul sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică

Sfânta Liturghie este slujba în care credincioşii se afirmă ca persoane unite în Biserică. Ca urmare darurile de pâine şi vin au şi o semnificaţie eclesială. Atât pâinea cât şi vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidenţă de rugăciunea euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creştine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): „După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta””. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează în acelaşi sens: „După cum pâinea, deşi alcătuită din multe boabe, este, totuţi, astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi cu Hristos”. Pâinea şi vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, o jertfă adusă de Biserică şi o jertfire a Bisericii însăşi.

Să revenim la practica normală

Am încercat să surprindem în cele de mai sus semnificaţia darurilor şi a oferirii lor în cadrul Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înţeles şi împlinit de primii creştini. „În conştiinţa, în trăirea şi practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale”. De aceea cei lipsiţi de orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa şi ei la această jertfă. Pe de altă parte, darurile celor opriţi de la Împărtăşanie pentru păcate grave nu erau primite.

În zilele noastre, din păcate, această conştiinţă s-a estompat. S-a răspândit în schimb obiceiul aducerii darurilor doar în situaţii deosebite, de multe ori însă cu o percepţie de-a dreptul magică asupra acestui act.

Dar experienţa ne dovedeşte că revenirea la practica normală, ca fiecare să-şi aducă darul său la fiecare Liturghie la care participă, este posibilă. Preotului îi revine un rol esenţial ca, prin predici şi cateheze, să-i ajute pe credincioşi să ajungă la o înţelegere justă a semnificaţiei aducerii la altar a darurilor de pâine şi vin şi să-i îndemne conţinuu spre aceasta.

Pr. Florin Botezan

 

 †        †        † 

Preotul şi diaconul vin la proscomidiar cu capul descoperit şi se închină de trei ori înaintea lui, zicând de fiecare dată:

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.

Preotul ia ÎNTÂIA prescură şi copia cu amândouă mâinile, le ridică până în dreptul frunţii şi zice:

Preotul:  Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemu rire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie. † 

Diaconul:  Binecuvântează, părinte.

Preotul ţine prescura şi copia în mâna stângă, le binecuvântează cu dreapta făcând semnul crucii, zicând:

Preotul:   Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul:  Amin. Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Apoi, având prescura în mâna stângă, iar în mâna dreaptă copia, preotul însemnează cu copia semnul crucii de trei ori deasupra prescurii , zicând de fiecare dată:

Preotul:   Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Punând prescura pe tavă, preotul o taie în partea peceţii cu literele IC şi NI, zicând:

Preotul:   Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus.  † 

Apoi preotul taie pecetea în partea cu semnele XC şi KA şi zice:

Preotul   Şi ca o oaie, fără de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa. † 

Tăind în partea de sus a peceţii, preotul zice:

Preotul:   Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat. † 

Diaconul:  Domnului să ne rugăm.

Apoi, tăind în partea de jos a peceţii, preotul zice:

Preotul:   Iar neamul Lui cine-l va spune? † 

Diaconul privind cu evlavie la această lucrare, ţinând capătul orarului în mâna dreaptă, îl îndreaptă către prescură zicând la fiecare tăietură:

Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Îndreptând orarul către Sfântul Agneţ, diaconul zice:

Diaconul:   Ridică, părinte.

Înfigând copia în prescură, în colţul drept al peceţii, şi tăind deoparte coaja de jos, ridică Sfântul Agneţ, zicând:

Preotul:   Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui.

Preotul pune Sfântul Agneţ cu pecetea în jos pe sfântul disc:

Diaconul:   Junghie, părinte.

Preotul taie Sfântul Agneţ în semnul crucii, având grijă să nu străpungă pecetea, zicând:

Preotul:   Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii. † 

Preotul întoarce Sfântul Agneţ astfel încât pecetea să fie în sus

Diaconul:   Împunge, părinte.

Preotul împunge cu sfânta copie Sfântul Agneţ, în partea cu semnul IC, zicând:

Preotul:   Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns.  † 

Diaconul ia în mâna dreaptă vasul cu vin şi în stânga vasul cu apă şi toarnă în sfântul potir deodată vin şi apă. Preotul continuă, zicând:

Preotul:   Şi îndată a ieşit sânge şi apă; şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui.

Diaconul:   Binecuvântează, părinte, sfânta amestecare.

Preotul binecuvântează sfântul potir, zicând:

Preotul:   Binecuvântată este amestecarea Sfintelor Tale, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul potir este acum acoperit cu acoperământul său întocmit (nedesfăcut).
Preotul ia în mână a DOUA prescură şi taie din ea o părticică în formă triunghiulară, zicând:

Preotul:   Întru cinstea şi pomenirea preabinecuvântatei, măritei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, pentru ale cărei rugăciuni primeşte, Doamne, jertfa aceasta întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri.  † 

Şi scoţând părticica, o pune de-a dreapta Sfântului Agneţ (în stânga sa), zicând:

Preotul:   De faţă a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată.

Luând a TREIA prescură, scoate dintr-însa părticele pentru cele nouă cete. Aceste părticele sunt mai mici decât părticica pentru Sfânta Fecioară. Luând întâia părticică, el zice:

Preotul:   A Cinstitului, măritului prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. † 

Pune părticica sus, în partea stângă a Sfântului Agneţ (în dreapta sa), în partea cu semnul XC, astfel făcând începutul cetei celei dintâi. Tăind a doua părticică, zice:

Preotul:   A Sfinţilor, măriţilor prooroci: Moise şi Aaron, Ilie şi Elisei, David şi Iesei; a sfinţilor trei tineri şi a lui Daniel proorocul, şi a tuturor sfinţilor prooroci. † 

Aceasta se aşează lângă Sfântul Agneţ, sub cea dintâi părticică. Tăind a treia părticică, zice:

Preotul:   A Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, a celor doi sprezece, a celor şaptezeci şi a tuturor Sfinţilor Apostoli.

Aceasta este pusă sub a doua părticică, încheind rândul cel dintâi: Tăind a patra părticică, preotul zice:

Preotul:   A celor între sfinţi Părinţi ai noştri şi ai lumii mari dascăli şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, Atanasie şi Chiril, Nicolae cel din Mira, Spiridon al Trimitundei; Calinic Cernicanul, Nifon de la Craiova, Iosif cel Nou, Iorest şi Sava, şi a tuturor sfinţilor ierarhi.

Aceasta se pune lângă părticica cea dintâi, începând astfel al doilea rând de sus în jos. Tăind a cincea părticică, preotul zice:

Preotul:   A Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, a sfinţilor Marilor Mucenici Dimitrie, Gheorghe, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Ioan cel Nou, Serghie şi Vach, Ioan Valahul şi Oprea şi a tuturor sfinţilor mucenici şi a Sfintelor Muceniţe: Tecla, Varvara, Paraschiva, Ecaterina, Filoteea şi a tuturor sfintelor muceniţe.

Aceasta se pune sub prima părticică din rândul al doilea. Tăind a şasea părticică, zice:

Preotul:   A Cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri: Antonie, Eftimie, Sava, Onufrie, Atanasie cel din Aton, Dimitrie cel Nou, Grigorie Decapolitul, Nicodim de la Tismana, Visarion şi Sofronie şi a tuturor preacuvioşilor părinţi şi Preacuvioaselor maici: Pelaghia, Teodosia, Anastasia, Eupraxia, Fevronia, Teodula, Eufrosina, Maria Egipteanca, Parascheva şi a tuturor sfintelor preacuvioaselor maici.

Această părticică se pune sub cea de dinaintea ei. Astfel rândul al doilea este terminat. Tăind a şaptea părticică, zice:

Preotul:   A Sfinţilor şi făcătorilor de minuni, doctori fără de arginţi: Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, şi a tuturor sfinţilor fără de arginţi.

Aceasta se pune deasupra, în dreapta rândului al doilea, începând al treilea rând. Tăind a opta părticică, preotul zice:

Preotul:   A Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana, a Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi a tuturor sfinţilor, pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule.

Această părticică se pune sub cea de dinaintea ei. Tăind a noua şi ultima părticică pentru cete, zice:

Preotul:   A celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (de se face Liturghia lui; iar de se face Liturghia Marelui Vasile, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, îl pomeneşte pe acesta).

Aceasta se pune sub părticica de dinaintea ei, împlinind astfel rândul al treilea.
Luând a PATRA prescură, scoate o părticică din ea şi îl aminteşte pe ierarhul locului, zicând:  † 

Preotul:   Pomeneşte, Stăpâne, Iubitorule de oameni, pe toţi episcopii ortodocşi şi pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul nostru) (N), ( Preotul îl pomeneşte apoi pe arhiereul care l-a hirotonit - dacă este în viaţă - după care continuă:), cinstita preoţime, cea întru Hristos diaconime şi toată ceata preoţească, şpe stareţul nostru (N), pe fraţii şi slujitorii cei dimpreună cu noi, preoţi şi diaconi şi pe toţi fraţii noştri, pe care i-ai chemat la împărtăşirea Ta, prin milostivirea Ta Preabunule Stăpâne.

Această părticică este aşezată apoi sub Sfântul Agneţ, spre colţul din dreapta acestuia, (în stânga preotului), în partea cu semnul NI.
După aceasta taie altă părticică din prescură şi o pune în stânga celei de dinaintea ei (în dreapta lui), zicând:

Preotul:   Pomeneşte, Doamne şi pe ( aici se pomeneşte Cârmuirea ţării după îndrumările Sfântului Sinod ).

Preotul scoate apoi o părticică pentru ctitorii şi binefăcătorii bisericii, aşezând-o (în dreapta sa), lângă părticica de dinaintea ei, sub partea cu semnul KA şi zice:

Preotul:   Pomeneşte, Doamne, şi pe ctitorii şi bine fă că torii sfântului locaşului acestuia (N).

Taie părticele mai mici din a patra prescură şi le pune, toate la un loc, sub părticica pentru arhierei, în partea cu semnul NI. Apoi el zice următoarea rugăciune:

Preotul:   Primeşte, Doamne, jertfa aceasta pentru iertarea păcatelor tuturor fraţilor celor întru Hristos şi pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi de ajutorul Tău; pentru apărarea ţării acesteia şi a celor ce vieţuiesc într-însa şi pentru pacea şi bună aşezarea întregii lumi; pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru mântuirea şi ajutorul celor ce cu osârdie şi cu frică de Dumnezeu se ostenesc şi slujesc: părinţi şi fraţi ai noştri; pentru cei trimişi; pentru cei ce sunt în călătorie; pentru tămăduirea celor ce zac în boli; pentru izbăvirea celor robiţi; pentru cei ce sunt în judecăţi, în ocne, în izgoniri, în necazuri şi strâmtorare; pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi; pentru cei ce ne miluiesc şi slujesc nouă şi pentru cei ce ne-au poruncit nouă, nevrednicilor; să ne rugăm pentru dânşii; pentru fraţii noştri care sunt în slujbe, şi pentru toţi cei ce slujesc şi au slujit în sfânt locaşul acesta.

Apoi preotul pomeneşte pe cei pe care va voi dintre cei vii. La fiecare nume ia cu copia câte o părticică mică, zicând:

Preotul:   Pomeneşte, Doamne, pe robul (roaba) lui Dumnezeu (N).

El pune aceste părticelele sub Sfântul Agneţ, la un loc cu cele scoase mai înainte pentru cei vii.
Apoi preotul ia a CINCEA prescură, taie părticele mici pentru pomenirea celor care au adormit întru Domnul şi le pune, toate la un loc, pe sfântul disc în dreapta sa, sub părticica pentru ctitori,în partea cu semnul KA, zicând:

Preotul:   Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă: ale strămoşilor, ale moşilor, ale părinţilor, ale maicilor, ale fraţilor, ale surorilor, ale fiilor şi fiicelor, ale celor dintr-o rudenie şi ale celor dintr-o seminţie cu noi şi ale tuturor celor ce au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice; ale ctitorilor sfântului locaşului acestuia (aici pomeneşte pe ctitorii răposaţi); ale miluitorilor şi făcătorilor de bine; ale tuturor celor ce s-au ostenit şi au slujit în sfânt locaşul acesta: arhierei, arhimandriţi, ieromonahi, preoţi, ierodiaconi, diaconi, monahi, monahii şi slujitori; ale preabinecinstitorilor împăraţi, domnitori şi dregători; ale fericiţilor patriarhi, ale ortodocşilor arhierei şi preoţi; ale dreptmăritorilor creştini, pe care i-au acoperit apa, marea, râurile, izvoarele, bălţile, puţurile, sau războiul i-a secerat şi cutremurul i-a cuprins, tâlharii i-au ucis şi focul i-a ars, sau fiarelor, păsărilor, jigăniilor şi la toată firea celor din mare s-au făcut mâncare; ale celor răpiţi fără de veste; ale celor arşi de trăsnete şi ale celor îngheţaţi în munţi, pe cale, în loc pustiu şi în sihăstrie; ale celor sfârşiţi de întristare sau de bucurie; ale celor ce au pătimit în zile bune şi în nenorocire; ale celor pe care i-a ucis calul, sau grindina, zăpada, ploaia înmulţită, cărămida şi ţărâna i-au îm presurat şi de năprasnă au căzut; ale celor pe care i-au omorât băuturile otrăvitoare, înecările cu oase; ale celor loviţi de tot felul de aruncare: a fierului, a lemnului şi a oricărui fel de piatră; ale celor sfârşiţi de chiotul tare, de alergarea grabnică, de palmă, de pumn, de lovitură cu piciorul, de ciumă, de foame, de sete, de muşcături înve ninate, de înghiţirea şerpilor, de călcarea cailor, de sugrumare de cel de aproa pe, sau marea sau pământul desfăcându-se i-a înghiţit; şi de toată vârsta: bătrâni, tineri, voinici, copilandri, copii, prunci fără de vreme, parte bărbătească şi femeiască; şi pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor, Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii numele şi vârsta fiecăruia.

Preotul îl pomeneşte pe episcopul care l-a hirotonit - dacă a trecut la Domnul - şi pe toţi cei adormiţi, punând o părticică pentru fiecare pe sfântul disc laolaltă cu părticelele pentru cei adormiţi de dinaintea lor, zicând:

Preotul:   Pomeneşte, Doamne, pe robul lui Dumnezeu (N).

Terminând pomenirea morţilor, preotul zice:

Preotul:   Şi pe toţi, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne.

Preotul ia din nou a PATRA prescură pentru vii; scoate o părticică şi o pune la cele vii, zicând: † 

Preotul:   Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie; iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie şi să nu opreşti, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh, de la darurile ce sunt puse înainte.

Preotul ia buretele şi aranjează cu grijă părticelele de pe marginea discului, ca să nu cadă jos ceva dintr-însele. Diaconul pune cădelniţa înaintea preotului şi zice:

Diaconul:   Binecuvântează, părinte, tămâia.    Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Preotul binecuvântează tămâia şi zice rugăciunea tămâiei:

Preotul:   Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Prea sfântului Tău Duh.

Diaconul:   Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Preotul ia steluţa, o ţine deasupra tămâiei apoi o pune deasupra Sfântului Agneţ pe sfântul disc, zicând:

Preotul:   Şi venind steaua, a stătut deasupra, unde era Pruncul. † 

Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.

Preotul ia acoperământul sfântului disc, îl ţine deasupra tămâiei, apoi acoperă discul, zicând:

Preotul:   Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat ; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins, pentru că a întărit lumea, care nu se va clinti. Gata este scaunul Tău de atunci, din veac eşti Tu. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor cu glasuri de ape multe. Minunate sunt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Mărturiile Tale s-au încredinţat foarte. Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile.  † 

Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.

Preotul ţine acoperământul sfântului potir deasupra tămâiei şi apoi acoperă potirul zicând:

Preotul:   Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul.

Diaconul:  Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.    Acoperă, părinte.

Preotul ţine acoperământul mare (Aerul) deasupra tămâiei şi apoi acoperă cu el sfântul disc şi potir laolaltă, zicând:

Preotul:   Acoperă-ne pe noi cu acoperământul ari pilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul; împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi de oameni iubitor.

Luând cădelniţa, preotul tămâiază de trei ori Darurile aşezate la proscomidiar.

Preotul:   Bine eşti cuvântat, Dumnezeul nostru, Care ai binevoit aşa, slavă Ţie.

Diaconul încheie de fiecare dată, zicând:

Diaconul:   Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preotul şi diaconul se închină amândoi cu toată cucernicia de trei ori. Diaconul, luând cădelniţa, zice:

Diaconul:   Pentru punerea înainte a Cinstitelor Daruri, Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.

Preotul zice rugăciunea punerii înainte:

Preotul:   Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte pe noi, Însuţi, binecuvântează (preotul binecuvântează cu mâna) această punere înainte şi o primeşte pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte, ca un bun şi de oameni iubitor, pe cei ce au adus-o şi pe cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi întru sfinţita lucrare a Dumnezeieştilor Tale Taine. Că s-a sfinţit şi s-a preaslăvit preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.  † 

Şi după aceasta, preotul face apolisul, zicând:

Preotul:   Slavă Ţie Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie.

Diaconul:  Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.      Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Întru numele Domnului, Părinte, binecuvântează.

Otpustul

Preotul face otpustul potrivit fiecărei zile.

Preotul:   (Duminica) Cel ce a înviat din morţi... (în celelalte zile ale săptămânii, zice numai) Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (de se săvârşeşte Liturghia Marelui Vasile zice: ale celui între sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei ) şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi ca un bun şi de oameni iubitor.

Diaconul:  Amin.

Preotul merge şi stă înaintea Sfintei Mese. Diaconul tămâiază Darurile aşezate la proscomidiar, apoi tămâiază în cele patru laturi ale Sfintei Mese şi altarul, zicând încet:

Diaconul:   În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Diaconul continuă să tămâieze întreagă biserică zicând psalmul 50: Miluieşte-mă Dumnezeule... .
După ce tămâiază toată biserica, intră în sfântul altar şi tămâiază Sfânta Masă şi pe preot şi apoi pune cădelniţa la locul ei.

CE ESTE CREŞTINISMUL ?

 

Ce este creştinismul?

Creştinismul e suprema regulă de viaţă prin care putem să biruim mizeria universală şi urâciunea morţii. El e simplu şi la îndemâna tuturor. Şi este atât de simplu încât un ţăran îl înţelege mai uşor decât un savant sau un filosof.

Creştinismul nu e nici filosofie, nici ştiinţă şi nici teologie. Cine îşi închipuie că Iisus a venit în lume pentru a fi obiect de filosofie, de cercetare ştiinţifică sau de discuţie teologică, se înşeală amarnic, căci pentru creştinismul adevărat, discuţiile, oricât de strălucite ar fi ele, nu au nici o valoare. Numai ceea ce se trăieşte are valoare. Iubirea trebuie trăită, iar nu discutată.

Pentru a înţelege mai bine, închipuieşte-ţi că un cerşetor tremură de frig şi moare de foame la poarta casei tale în timp ce tu discuţi filosofic despre frumuseţea iubirii creştine, fără să vrei să-l bagi în seamă. Un trecător s-a înduioşat şi i-a aruncat un ban în mâna întinsă. Ei bine, adevăratul creştinism e în gestul sumar al trecătorului milos şi nicidecum în splendida ta discuţie filosofică. Creştinismul e iubirea activă, iubirea transformată imediat în faptă. [1] Acesta e creştinismul!

Să amintim, concret, doar câteva din acţiunile pasive (sau mai bine zis - neacţiunile) de care am dat dovadă ca popor, în răstimpul care s-a scurs de la căderea fostului regim până în prezent: n-am reacţionat la magazinele de vise şi avem astăzi 800.000 de tineri drogaţi, n-am reacţionat la deteriorarea învăţământului, n-am reacţionat la incultura, ... dar cel mai grav n-am reacţionat şi nu reacţionăm la avort, păcatul de căpetenie al întregii naţiuni. Credem că pentru acest păcat primim de la Bunul dar şi Dreptul Dumnezeu ceea ce merităm: ca nişte creştini ce suntem doar cu numele - sărăcie, foamete şi boli, iar ca naţiune - stăpânirea economică şi chiar teritorială de alte popoare. Atitudinea noastră pasivă faţă de avortori arată că nu-l iubim pe aproapele nostru: doctor, prunc, mamă, tată...! Atâta timp cât lângă tine se omoară copii iar tu - preot sau mirean - nu mergi măcar să vorbeşti cu criminalul, denotă un creştinism indiferent în care arătăm evident că nu-l iubim pe aproapele nostru, un fals creştinism care nu poate fi mântuitor. S-ar putea ca fiecare din noi să auzim la Sfârşitul Veacurilor sau la sfârşitul fiecăruia din noi acest cuvânt de nesuportat: „Du-te de aici, blestemate, căci în temniţă am fost şi nu M-ai cercetat!” Căci, ce temniţă mai grozavă poate fi decât pântecele unei femei care vrea să avorteze?

Ce trebuie făcut pentru a nu avea parte de acest blestem? Poate nu atât marşuri Provita, căci nici acolo participarea nu e numeroasă (aproximativ 200 de mireni şi câţiva preoţi).

Credem că dacă în fiecare zi 10 creştini vor bate la uşa doctorului ginecolog, avorturile vor înceta! În România conform art. 85 din Codul Penal avortul este admis doar: „dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel”. În acelaşi articol se stipulează că: „întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără completarea consimţământului informat, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”. În foarte puţine cazuri există acest „consimţământ informat” deoarece în acest formular trebuie menţionată boala „pericolul grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel”. Mai mult, în cazul minorelor, în majoritatea cazurilor, nu se cere nici consimţământul minorei însărcinate, nici consimţământul părintelui sau tutorelui legal.

Trebuie să recunoaştem evidenţa faptului că avortul este crimă, iar noi suntem părtaşi la crimă! Nu vom putea răspunde la judecată că n-am ştiut de crimele ce se petrec lângă noi! Avem măcar datoria de a apăra pruncul în limitele legii dacă nu în numele lui Dumnezeu.

Precucernici şi preacuvioşi părinţi, îndemnaţi ucenicii şi mergeţi împreună cu ei să discutaţi cu doctorii ginecologi.

Fraţi români, salvând pruncul, doctorul, mama şi tata, ne salvăm pe noi înşine, salvăm neamul românesc de la care Dumnezeu şi-a întors faţa, îngrozit de păcatele noastre.

Dumnezeu să ne ajute!

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

Mă supăr doar când vreau eu
Pilda numărul 1

      Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: "Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?". Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: "Mă supăr doar când vreau eu". Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Pilda numărul 2

      La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o: "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit: "Mă rog, cum să nu mă rog". "Şi cum te rogi?". "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final: "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa: "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Nevoia de Dumnezeu
Pilda numărul 3

      Un elev s-a plâns într-o zi profesorului său că nu-L întâlneşte pe Dumnezeu. Profesorul i-a răspuns: "Dacă îţi vei spune că ai nevoie de El, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu". Elevul nu a înţeles mesajul, motiv pentru care, într-o zi, pe când se aflau în faţa unui râu, profesorul i-a cerut copilului să stea cu capul sub apă. Când acesta a ieşit, profesorul l-a întrebat de ce nu a stat mai mult. Atunci copilul i-a răspuns: "Pentru că simţeam nevoia să respir". Profesorul i-a răspuns: "Când vei simţi nevoia după Dumnezeu, la fel de puternic precum cea pentru respiraţie, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu".

" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "
Pilda numărul 4

      În miezul unei nopţi de primăvară, un tânăr creştin-ortodox, care se ruga în faţa unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane şi cărţi sfinte, într-o cămăruţă mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită şi neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simţi pe Dumnezeu, deşi dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exişti, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbeşte-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!

      Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbeşte-mi!” Şi pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruţa lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară. Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranţă. Se aştepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!

      Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreţia lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!

      Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”. Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puţina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!

      Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare şi să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs uşor şi a căzut pe obrazul lui. S-a prelins şi a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simţit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-şi continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!

      Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioşi şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima şi trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire şi credinţă puternice, în inimă şi suflet, pentru că cel care iubeşte şi crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli şi, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi aşa, tu nu le-ai înţeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”.

      Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aş putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credinţa, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzaţia că am credinţă în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca şi cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca şi cum ar fi primite. Oh, fiule, credinţa ta în Mine a fost prea mică şi nestatornică. Te-ai îndoit de existenţa Mea. Să ştii că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiţi sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine! Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ţie, dar tu nu te-ai aşteptat la o altfel de revelaţie, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poţi vedea, înţelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înţeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înţelegi, să Mă atingi, îţi este şi îţi va fi întotdeauna cu neputinţă. Acum ştii că Eu exist, însă. Credinţa ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă şi vorbeşte despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică şi pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândeşti şi să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite şi spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoşti şi să susţii existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv şi aşa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlneşti şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”. Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a şaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârşit.

      Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut şi se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoştinţă. Era convins de existenţa Celui pe Care l-a căutat mult timp şi pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că aşa obişnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoţiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i şi umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în aşa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-şi da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.

      Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-şi poată arăta recunoştinţa faţă de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduiţa Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11). Din acel moment băiatul şi-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu şi, ducând o viaţă bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".

Paşii lui Dumnezeu
Pilda numărul 5

      Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: " De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? ". Acesta i-a răspuns: " În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe ".

Greierele
Pilda numărul 6

      Un indian american era împreună cu prietenul său în centrul New York-ului. Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:
    — Am auzit un greiere !
    — N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
    — Sunt absolut sigur, am auzit un greiere ! a insistat indianul.
    — Asta-i o curată nebunie! a răspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atenţie un moment după care a trecut strada spre o zonă unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul sau a rămas uluit.
    — E incredibil ! Trebuie să ai un auz supraomenesc !
    — Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
    — Dar nu se poate ! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere în acest vacarm!
    — Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat răspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
    — Înţelegi ce am vrut să spun ? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Ascultând zi de zi la televizor gâlceava, crimele, tragediile, URECHEA — CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU — se formează pe tot ce este urât, rău. Ni se impregnează FRICA.
Devenim neputincioşi, temători (de avion, de frig, de vânt, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre) ŞI NU ŞTIM DE UNDE, CÂND ŞI CUM provine asta.
UITE AŞA: ascultam aşa-zisele informaţii, după care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere in nimeni etc.

Între timp, greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg şi ... noi nu le auzim.

Timpul schimbării
Pilda numărul 7

      La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
    — Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
    — Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
    — Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
    — Da, părinte, un puiet de brad.
    — Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
    — Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
    — Smulge-l acum pe acela.
    — Dar e destul de mare, nu pot singur.
    — Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
    — Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
    — Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
    — Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

Greşeala
Pilda numărul 8

      În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!

      Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!

      Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.

      Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
   — E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari... Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
    — Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".

Harnicul, leneşul şi...ispitele
Pilda numărul 9

      Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:
    — Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
    — E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
    — Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
    — Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat. Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.

"Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!"

Ajutor dezinteresat
Pilda numărul 10

      Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.

      Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.

      Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

"Dragostea necondiţionată — rădăcina şi izvorul binelui".

Pravila de rugăciune BOGORODICINAIA

 

(adică citirea de 150 de ori a cântării aduse din ceruri de către aranghelul Gavril ca închinăciune Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu)

 Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul păntecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

Aceasta pravila a fost dată de Maica Domnului Însăşi, în veacul al VII-lea, şi odinioară era săvârşită de către toţi creştinii. Mai pe urmă însă a fost uitată.
   Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acea pravilă. În chilia lui s-a găsit o cărtăcică veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care împlineau această pravilă.
   Citirea de 150 de ori a rugăciunii „Bogorodicinaia” îi aduce creştinului un mare folos. Domnul ne-a arătat cât de puternică este rugăciunea Preacuratei Sale Maici înaintea Lui şi cât de grabnic este ajutorul acordat de Ea: în împrejurile cele mai grele şi cu totul pe neaşteptate Ea ne întinde mâna Sa izbăvitoare...
   Citirea de 150 de ori a rugăciunii „Bogorodicinaia” îndepărtează mânia lui Dumnezeu şi uneori chiar verdictul Judecătorului Cunoscător-de-inimi este amânat.
   O, ce mare îndrăzneală! „Bogorodicinaia” din focul patimilor ne scoate, din fundul beznei ne ridică; cu această rugăciune nicicând nu vom arde, cei tulburaţi sufleteşte ne vom tămădui, cei întinaţi cu păcatele ne vom curăţi, cei omorâţi de patimi vom învia şi vom cânta cu bucurie: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te!”...

   La începutul acestei pravile se citesc rugăciunile: „Tatăl nostru”, „Uşa milostivirii”, Rugăciunea pentru părintele duhovnicesc şi de mântuire:

* * *

   Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

* * *

   Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim noi cei ce nădăjduim întru Tine din nevoi, că Tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

* * *

   Mântuieşte, Doamne, pre părintelui meu duhovnicesc (numele …) şi pre toţi fiii lui duhovniceşti şi pre fraţii noştri întru Hristos şi pre toate rudeniile cele după duh şi după trup, întăreşte-i, apără-i şi miluieşte-i, dă-le mângăiere în scârbe şi vindecare de boale. Doamne! Trimite-i lui harul Sfântului Duh şi pentru rugăciunile Născătoare de Dumnezeu ajută-ne, Doamne, să ne îndreptăm viaţa şi să ne mântuim sufletele noastre. Amin!

   Apoi, după fiecare zece rugăciuni „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură- te!...” citim o dată „Uşa milostivirii...”, după care ne rugăm la Maica Domnului după trebuinţele fiecăruia, cu cuvintele noastre, adaugând următoarele cereri:

După primele zece:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, mîntuieşte şi păzeşte pre toţi creştinii drept-slăvitori, sporeşte-le credinţa şi pocăinţa, iar pre cei adormiţi odihneşte-i în veşnica slavă a Domnului nostru.

După douăzeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-i şi întoarce-i în Biserica Ortodoxă pre cei rătăciţi şi căzuţi robi ai Tăi (numele).

După treizeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-l şi păzeşte-l pre părintele meu duhovnicesc (numele) şi cu sfinte rugăciunile lui miluieşte-mă pre mine, păcătosul.

După patruzeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, potoleşte întristările noastre şi trimite mângâiere celor scârbiţi şi bolnavi robi ai Tăi (numele) .

După cincizeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-mă de ispite şi de tot răul şi năpăstuirile.

După şaizeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă să săvârşesc toate lucrările mele întru slava lui Dumnezeu spre folosul celor apropiaţi.

După şaptezeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, păzete-mă de tot răul şi acoperă-mă cu cinstitul Tău omofor.

După optzeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, înviază sufletul meu şi dăruieşte-mi statornică rugăciune către Tine.

După nouăzeci:
   O, preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi cu milostivirea Fiului Tău şi a Stăpânului nostru, ca să-mi trimită harul rugăciunii celei arzătoare şi osârdnice.

După o sută:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, înduplecă-L pre Domnul nostru Iisus Hristos să mă miluiască pre mine, păcătosul, să-mi ierte toate păcatele şi să mântuiască păcătosul meu suflet.

După o sută zece:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, aprinde-mă cu iubirea Ta, întăreşte-mă în credinţă şi luminează ochii mei întunecaţi cu păcatele.

După o sută douăzeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-mă de gânduri deşarte şi dăruieşte-mi cuget şi inimă avântate spre mântuire.

După o sută treizeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, trimite-mi pace sufletească, odihnă şi sănătate trupească.

După o sută patruzeci:
   O, Presfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, dăruieşte-mi sfârşit paşnic şi netulburat şi călăuzeşte-mi sufletul prin vămile cele înfricoşătoare.

După o sută cincizeci:
   O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, fii mie, Maică a lui Dumnezeu, zid nebiruit şi păzitoare puternică, nu mă depărta pre mine, păcătosul şi nevrednicul, care alerg la împărătescul Tău acoperământ, căci tu eşti nădejdea creştinilor şi adăpostirea păcătoşilor.

La sfârşitul Pravilei de rugăciuni rostim:

   Cuvine-se cu adevărat să Te fericim Pre Tine, Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât herumii şi mai slăvită fără asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pre Dumnezeu-Cuvântul ai nîscut, pre Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Slavă tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh - Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieşte!   Doamne miluieşte!   Doamne miluieşte!

   Întăreşte, Dumnezeule, sfânta şi dreapta credinţă a dreptmăritorilor creştini, şi sfânta Biserica Ta în vecii vecilor!

Spovedania unui păcătos – Episcopul Porfirie Uspenski

 

1. Mântuirea noastră începe prin renunţarea la lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată sau prin dispreţuirea a tot ceea ce iubesc şi laudă oamenii lumeşti; prin indiferenţa faţă de bunurile pământeşti, care nu au niciun preţ, spre deosebire de cele veşnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, căci iubesc banii, confortul, lauda, slava, îmbrăcămintea frumoasă, distracţiile şi dansurile, deşi ştiu că după acestea, ca după focul de paie, nu mai rămâne nimic, În afară de scrum şi cenuşă. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; slăbeşte şi răceşte în mine dragostea pentru lumea aceasta şi, fie dacă vreau sau nu, du-mă pe calea mântuirii.

2. Indiferenţa faţă de lumea aceasta păcătoasă şi desfrânată înseamnă întoarcerea sufletului către desăvârşirea spirituală, iar primul pas către aceasta este pocăinţa sinceră şi cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui în faţa lui Dumnezeu, părerea de rău cu lacrimi pentru păcatele săvârşite şi atenţia încordată totdeauna asupra faptelor mântuirii. Cel care se pocăieşte sincer îşi mărturiseşte fărădelegile, îşi plânge rătăcirile şi, necăutând la păcatele sale din fiecare zi, nu deznădăjduieşte şi nu părăseşte faptele bune, ci le exersează şi mai mult pentru ca, de acum înainte, să schimbe păcatele cu faptele mântuirii.

Dar eu câteodată mă judec aspru, însă de cele mai multe ori îmi scuz păcatele; câteodată îmi pare rău pentru acestea, dar din ochii mei nu picură acea apă sfântă care spală necurăţia sufletească; câteodată tind să mă împac cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, fără a face vreun bine pentru aceasta. Dacă m-am lenevit peste măsură, nu muncesc de două ori mai mult. Dacă m-am îmbuibat, nu postesc. Dacă am supărat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Dacă dau dovadă de zgârcenie, nu fac milă îndată. Dacă m-am mândrit, nu mă smeresc. Într-un cuvânt, nu aprind lumina în întunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi dă-mi darul pocăinţei adevărate.

3. Cine începe să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte printre toate ocupaţiile sale zilnice că Dumnezeu cel Atotprezent şi Atoatevăzator îl vede ca pe un vas de sticlă şi conştiinta, aceasta îl reţine de la a minţi, a supăra, a fi parşiv şi de la alte păcate, împingându-l spre faptele bune.

Dar eu când fac ceva nu mă gândesc că mă vede Dumnezeu, ci la ceea ce văd oamenii şi la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni uitarea mea de cele sfinte şi de Numele Tău cel sfânt, spus lui Avraam: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană" (Facerea 17,1)

4. Cine vrea să-şi mântuiască sufletul, acela îşi aduce aminte zilnic de moarte şi de Judecata Înfricoşătoare, fără a se teme de moarte, care este schimbată cu învierea. Această ţinere de minte îl opreşte pe om de la a cădea în patimi şi îl apără de păcatele de moarte*, după cuvântul Domnului: "ţine minte sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veci" (Ecclesiastul 8)

Dar eu, chiar dacă mă gândesc la moarte, o fac fiindcă mi-e frică să mor; şi această frică demonstrează că sufletul meu nu este curăţit de lacrimile pocăinţei şi nu are acea dragoste faţă de Dumnezeu care i-a înaripat pe mucenici spre Împărăţia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, căci eu ştiu că Tu eşti Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi. Ajută-mă, Doamne, să înving aceasta cu harul Tău şi dă-mi o picătură din această dragoste cu care Te iubeau sfinţii mucenici.

5. Cel care îşi mântuieşte sufletul trăieşte cumpătat şi îşi struneşte trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu trăiesc fără a mă abţine de la ceva, mă îmbăt şi nu postesc, ca unul rupt de fraţii şi surorile mele întru Domnul, iar dacă postesc, fac acest lucru doar în ceea ce priveşte mâncarea, neînfânându-mi patimile, înjurând, fără a mă împăca cu aproapele şi fără a gândi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului şi neascultatorului de Biserica Ta cea sfântă! Fă-mă să postesc postul cel plăcut Ţie.

6. Este de ajutor omului pentru mântuirea sufletului său să se depărteze de societatea celor care gândesc cele necurate şi de cei imorali.

Dar eu mă întâlnesc cu unii ca aceştia şi câteodată chiar mă îndeletniscesc cu învăţăturile şi exemplele lor. O, Doamne, judec în faţa Ta această îndeletnicire a mea şi Te rog să mă izbăveşti de orice om rău.

7. Este de ajutor pentru mântuirea sufletului să citeşti Evanghelia şi Epistolele apostolice cu inima curată.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci nişte cărţi care îmi adapă închipuirea necurată si îmi stârnesc patimile pierzătoare de suflet. O, Doamne, îndreaptă paşii mei după cuvântul Tău, ca să nu fiu stăpânit de vreo fărădelege.

8. Este de ajutor pentru mântuire să te rogi în Biserica lui Dumnezeu, în părtăşie cu ceilalţi creştini, ca să dai slavă lui Dumnezeu.

Dar eu mă lenevesc şi nu merg la Biserica, iar când merg acolo, uit pentru ce m-am dus şi unde mă aflu, vorbind urât, gândindu-mă la altceva sau uitându-mă aiurea, iar dacă mă închin cu semnul Sfintei Cruci şi mă rog, o fac din obişnuinţă, rece, fără a mă gândi prea mult sau pentru a mă înalţa sufleteşte. Nu sunt obişnuit să mă rog în părtăşie cu ceilalţi, în acelaşi cuget şi simţire. Atunci când se face vohodul cu Evanghelia, şi eu ar trebui să zic: « Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu ! », eu nu zic nimic. Se cântă Heruvicul, şi eu ar trebui sa mă rog : « Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta...curăţeşte fărădelegea mea... Ţie unuia am greşit », dar eu nu zic nimic, fiindcă nici nu ştiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, şi eu ar trebui să zic în mintea mea: « Pomeneşte-ne, Doamne, întru Împărăţia Ta », dar eu în aceste momente nu mă gândesc nici la Domnul şi nici la Împărăţia Lui. Aud ecfonisul: « Să mulţumim Domnului », şi nu-I mulţumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a învrednicit. Aud cântarea de biruinţă: « Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot », şi nu mă rog Lui ca să mă sfinţesc prin faptele bune. În clipele cele mai de taină ale slujbei, când se cânta: « Pre Tine Te lăudăm », când se invocă Duhul Sfânt peste noi şi peste Darurile ce sunt puse înainte, nu cânt Domnului din adâncul sufletului meu: « inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul tău cel Sfânt nu-l lua de la mine ». Iar în clipele când se cânta: « Vrednică eşti, cu adevărat » şi când se face rugăciunea pentru cei adormiţi şi pentru mântuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe părinţii mei care au adormit în credinţă şi nici nu mă rog pentru cineva. Când se zice către mine şi către toţi cei de faţă: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă... să vă apropiaţi! », eu nu răspund prin: « Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu ».

O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului; iartă-mi păcatul indiferenţei şi învaţă-mă să mă închin Ţie în duh şi adevăr, împreună cu fraţii mei credincioşi.

9. Creştinul adevărat nu ia în deşert numele Domnului, ţinând minte porunca Mântuitorului: "Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu" (Matei 5,37)

Dar eu înjur de Dumnezeu, mă jur, câteodată fără a ţine cuvântul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi scrie pounca aceasta direct în inima mea.

10. Creştinul adevărat nu minte

Dar eu mint foarte des şi prin minciunile mele îmi acopăr faptele rele sau mă feresc de reproşurile pe care le merit sau, minţind, bârfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de râs. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beată, fie răutăcioasă, ci umple inima mea de frica Ta şi de dragostea pentru adevăr.

Postul adevărat înseamnă auto-reținerea față de răul din noi înșine.

 

Postul adevărat constă în respingerea răului, în ținerea limbii, în suprimarea urii și în alungarea poftei, a cuvintelor rele, a minciunii și a trădării jurămintelor.

Așadar, siliți-vă mintea să postească de gândurile zadarnice; lăsați-vă amintirea să postească de ținerea de minte a răului; lasă voia ta să postească de dorința rea; siliți-vă ochii să postească de imagini necuviincioase.

Postul adevărat înseamnă auto-reținerea față de răul din noi înșine. Doar o parte din post este postul de plăcerea mâncării.

Cu toate acestea, deoarece mâncarea este cel mai necesar lucru pentru corp, care este principalul nostru instrument pentru a ne ajuta să devenim smeriți, întreb ce armă este mai puternică și dă mai multă îndrăzneală inimii în timpul luptei împotriva spiritelor răutății, decât foamea îndurată de dragul lui Hristos?

Bazat pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Tihon din Zadonsk, Sfântul Issac Sirul

"Dă Doamne, pîine celor flămînzi și foame de Tine celor ce au prea multă pîine..

 Pe cine iubeşte şi miluieşte HRISTOS, pe acela ura şi răutatea acestei lumi cu nimic nu-l vatămă. Numai caută să fii al lui HRISTOS. Pe ai Săi, HRISTOS nu-i lasă. Atâtea a răbdat şi a pătimit pentru tine! Oare te va părăsi când ai nevoie de EL? Ascultă făgăduinţa LUI cea plină de mângâiere, făcută robilor Săi: „Cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Psalm 90:15).

(Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk, "Comoară duhovnicească din lume adunată")

 "Trebuie răbdare în suferințe și necazuri. Dumnezeu nu pedepsește, ci te mângâie, te cearcă, și ai să ai mare plată de la Domnul. Să nu crezi că te-a pedepsit Dumnezeu. Mai aproape este Domnul de cel bolnav, deci și de tine."

(Părintele Dionisie de la Colciu)



"Cu cât vom înainta în timp, cu atât va fi din ce în ce mai greu. Hristos a ştiut cum vor fi vremurile şi ne-a înştiinţat din timp, ca să ne pregătim şi să nu ne ducem şi noi după cei mulţi care merg spre prăpastie. Al nostru este a ne strădui să fim cu adevărat oameni, pregătiţi să rămânem oile lui Hristos şi printre lupi.

Dumnezeu ne trimite lupii ca să-i iubim şi pe ei, pentru că şi ei, văzând viaţa şi credinţa noastră, să-şi dorească să ajungă oi ale lui Hristos. Dar, în orice caz, cel mai important e ca noi să nu ajungem lupi. Acest gând ne va ține şi trupeşte şi sufleteşte. Iar dacă va trebui sa pierim, să pierim ca oameni!"

Patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009)

Preluat Profețiile Sfintilor Parinti"Nu trebuie să spunem nimic, nici să vorbim, dar simțim că ne este foarte plăcut în prezența unei ființe înțelegătoare, care este smerită, blândă, plină de dragoste și bunătate. Nu este nevoie să fie rostit nici un cuvânt, dar neîncetat radiază ceva, ca și cum am fi înghețat și am fi ajuns într-un loc plăcut și cald, într-un loc care răspândește căldură și ne încălzește. Vedeți ce înseamnă gândurile bune și dorința bună, plină de dragoste și bunătate?"

 (Starețul Tadei de la Vitovnița)

 

 Mâhnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
– Părinte, atunci când cineva rabdă pentru Dumnezeu mâhnirile şi nedreptăţile pe care i le pricinuiesc oamenii, această răbdare îl curăţă de patimi?
 
– Dacă îl curăţă întrebi? Nu numai că îl curăţă, ci îl face să şi strălucească. Există ceva mai presus decât aceasta? În felul acesta îşi poate plăti păcatele. Vedeţi, pe un criminal îl bat, îl închid în închisoare, îşi face acolo micul său canon şi, dacă se pocăieşte cu sinceritate, se izbăveşte de închisoarea cea veşnică. Oare este mic lucru să-şi plătească prin această suferinţă o socoteală veşnică?
 
Orice mâhnire să o suportaţi cu bucurie, mâhnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii sunt mai dulci decât siropurile ce ni le oferă cei care ne iubesc. Vedeţi, în Fericiri Hristos nu spune: „Fericiţi veţi fi când vă vor lăuda”, ci: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî[1] şi mai ales când vă vor minţi din pricina Mea. Atunci când ocărârea nu este pe dreptate, cel ocărât adună răsplată. Iar dacă ea este pe dreptate, atunci acela îşi plăteşte păcatele. De aceea, nu numai că trebuie să-l răbdăm fără murmur pe cel care ne ispiteşte, ci să simţim şi recunoştinţă, pentru că ni se dă prilejul să ne nevoim în smerenie, dragoste şi răbdare.
 
Desigur, clevetitorii lucrează împreună cu aghiuţă. Vântul puternic de obicei rupe şi dezrădăcinează numai copacii sensibili care nu au rădăcini adânci, în timp ce pe cei care au rădăcini adânci îi ajută să-şi adâncească rădăcinile şi mai mult.
 
Noi trebuie să ne rugăm pentru toţi cei care ne vorbesc de rău şi să cerem de la Dumnezeu să le dea pocăinţă, luminare şi sănătate şi să nu lăsăm înlăuntrul nostru nici măcar o urmă de ură faţă de ei. Să păstrăm numai experienţa dobândită din ispită, să aruncăm toate otrăvurile şi să ne amintim mereu de cuvintele Sfântului Efrem Sirul: Dacă ţi se va întâmpla să fii clevetit, iar după aceasta se va dovedi curăţia conştiinţei tale, nu te semeţi, ci slujeşte cu smerenie Domnului Care te‑a slobozit de clevetirea oamenilor, ca să nu pătimeşti cădere de mirare[2].
 
[1] Mt. 5, 11.
 
[2] Sfântul Efrem Sirul, Opere, Vol. 1.
 
Extras din Viața de familie– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.

BOALA ESTE CONFLICTUL DINTRE TRUP ȘI SUFLET

 De ce să te îmbolnavesti când poți învăța să te ierți?
Fiecare conflict pe care îl ai te leaga de persoana respectivă printr un cordon energetic.
Tu îi poți păcălii pe cei din jur că ești bine, dar nu poți să-ți minți sufletul și conștiința.
Sufletul știe întotdeauna când te minți și când te calci în picioare
Corpul se îmbolnăvește datorită unui suflet încărcat cu conflicte, certuri, traume.
Emoțiile neexprimate adună straturi peste straturi, rană peste rana mânie peste mânie, supărare peste supărare, orgoliu mândrie și uite așa corpul somatizează boala în planul fizic.
Daca am conștientiza că toate emoțiile reprimate ne provoaca boli fizice am fi mai responsabili .

Corpul nostru somatizează în materia sa ceea ce suferă spiritul în întregul nostru suflet. Ceea ce inconștientul nostru îngroapă, bolile, durerile și afecțiunile noastre țipă.

Boala este un conflict între personalitate și suflet.

Când îți lipsește căldura emoțională, este suficientă o adiere ușoară de vânt rece și răcești imediat. O răceală „fuge” când corpul nu plânge.

Durerea severă de spate (care nu este cauzată de o greutate prea mare fizică), îți spune că suferi, că porți cu tine o traumă, o tristețe imensă; se asociază cu durerea în gât, atunci când ai multe dureri de evacuat și suferințe de spus și nu ai cu cine să comunici cu încredere. Când nu suporți o persoană, când nu o poți ,,digera" dar trebuie să o suporti, apare surplusul de acid din stomac. Colicile sunt de multe ori furia acumulată, pe care nu o poți evacua.

Corpul se îngrașă atunci când ești nemulțumit, când nu ai dragoste de sine.

Grijile, anxietățile fură somnul și suferi de insomnie.

Dacă nu găsești sens în viața ta, presiunea inimii încetinește sau se accelerează, așa că hipotensiunea și presiunea ridicată a inimii sunt schimbări bruște care îți afectează starea de spirit și puterea.

Nervozitatea mărește respirația, de parcă ai fi fără suflare, de aici durerile toracice și durerile de cap. Presiunea „crește” atunci când frica te stăpânește.

Când te simți copleșit de o problemă, când ești la limită, atunci te asaltează febra, frontierele imunității sunt în alertă.

Te dor genunchii când mândria ta nu se... îndoaie.

Osteoartrita apare atunci când mintea nu se deschide, ești prea rigid și mușchii tăi se contractă.

Constipația indică faptul că ai reziduri în inconștient, ai secrete care te blochează și nu poți găsi pe cineva care să te înțeleagă fără să te judece.

Diareea este un act de aparare a organismului care vrea sa elimine ceea ce percepe ca fiind nociv, nu pot retine sau asimila unele situatii sau sentimente.

Boala nu este rea, te avertizează că ești pe calea greșită. Ascultă-ți corpul și învață să te vindeci cu SPIRITUL tău. Nu există alt medicament pe care propria ta natură să nu ți-l dea.

E evident ca nu generalizam, nu este un catalog farmacologic ci un ghid... cei care somatizază o îngrijorare prin dureri de cap (migrenă); cei care au indigestie...

Și copiii? Deși nevinovați, sunt bureți emoționali și primesc fiecare energie negativă sau pozitivă, de la cei din jur. Nu întâmplător, cei mai sănătoși copii sunt cei care cresc în familii unite și iubitoare.

Dragostea este viață, prin urmare orice lipsă de iubire produce în noi moarte: psihică, mentală, emoțională și în cele din urmă chiar fizică.

Despre rugăciunea neîncetată sau, de toată vremea

      Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.

            Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.

            Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.

            La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”.

            „Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sf. Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!…  Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!… 

 

"Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să trăiască bine, este în afara realității duhovnicești. Când suferim puțin în această viață, ne plătim datoriile şi ne mântuim.

Atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plătește datoriile, nici nu depune.

Pr. Paisie Aghioritul

"În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva. Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă, fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte…“

(Sf. Tihon din Zadonsk)

Pocăiți-vă, mânia lui Dumnezeu se apropie, fiți încununați în curăție!

Am văzut nori negri, mânia lui Dumnezeu se cobora asupra lumii. Încet, aceștia coboară, se apropie. Și când vor atinge pământul, atunci va fi războiul.

Maica Domnului plânge pentru noi ca să fiți mântuiți la a doua venire. Ea plânge pentru noi zi și noapte: "Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Am văzut-o pe Maica Domnului și mi-a zis: "Tot ce scrie în Apocalipsă și în cărțile oamenilor aleși ai Fiului meu - profeții - toate se vor împlini. Al treilea război mondial va avea loc și trei sferturi din omenire va fi distrusă și doar un sfert va rămâne."

Sfânta Sofia din Kleisoura (1886-1974)

„Să nu neglijăm să cumpărăm pentru noi cărți duhovnicești. Acolo unde există cărți duhovnicești, acțiunea diavolească este alungată și apare o mare mângâiere a virtuților. Citirea unor astfel de cărți constituie o mare siguranță, păzindu-ne de păcat… Nu este cu putință să te mântuiești fără să te bucuri de lecturi duhovnicești în orice vreme”

Sfântul Ioan Gură de Aur

"Simplitatea inimii ne face asemenea cu Dumnezeu și cu sfinții, căci omul simplu nu are răutate, nici cuget viclean, iar rugăciunea lui e grabnic ascultată"

Sfântul Paisie Aghioritul

" -Gheronda, am auzit ca sunteti om bun.

• Si viperele sunt bune daca nu calci pe ele. Indrazneste numai sa le zgândãri...Cand omul este nedreptãțit, hãrțuit,  umilit, atunci  se vede limpede cat de bun crestin este!"

( " Maxime si cugetari aghiorite ")

Parintele Serafim Rose:

Astăzi, Ortodoxia este distrusă din interior tocmai de această lipsă de Ortodoxie vie.
Ortodoxia are un singur lucru de spus Mișcării Ecumeniste:
„iată Adevărul, aderați la Adevar!” a rămâne să „discutăm” acest Adevăr nu numai că slăbește mărturia Ortodoxă, ci o distruge.
Teosofii, protestanții si romano-catolicii cu mult timp în urmă au avut dreptate când ne-au spus:

„Dacă aveți Adevărul, voi ortodocsii de ce participați in CMB (Mișcarea Ecumenista), care este o căutare a unui adevăr necunoscut?!”

 Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
 
Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
 
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.
 
 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

 ,,ȚINE MINTE: prin HARUL SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenței noastre și, prin Duhul Sfânt, zidește viața celui ce se împărtășește, prefăcând-o într-un locaș duhovnicesc, într-un locaș viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în Lumina necreată a dumnezeirii Sale și în ea să ne transfigurează în Slava Învierii Lui, în oameni cerești ai veacului ce va să fie".

Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice.

De o mie de ori Slava Ție Doamne!!! Charalambos Tsavdaridis

 A trăit odată un bătrân care s-a născut orb. În fiecare zi Îl lăuda pe Dumnezeu pentru cele bune și cele rele din viața lui de zi cu zi. S-a rugat, a făcut penitențe, metanii și s-a spovedit des. Nu s-a plâns niciodată de „problema” lui...
Odată lovit de o boală gravă și teribilă, era în agonie, dar tot Îl slăvea pe Dumnezeu. În fiecare zi care trecea, durerea creștea, dar el Îl slăvea pe Dumnezeu. La un moment dat au trecut pe acolo două călugăriţe care Îl auzeau slavindu-L pe Dumnezeu de departe.
 
- Bătrâne, ai răbdare, spune Slavă lui Dumnezeu... El știe de ce îngăduie totul... i-au spus.
 
Bătrânul, încruntat și cu glas puternic, le-a răspuns:
-Slavă Ție o singură dată, Doamne? De o mie de ori Slava Ție Doamne... ce crezi?? Dar imaginați-vă dacă mă fac bine, dacă Dumnezeu îmi dă ochi să văd și îmi îngăduie să duc războiul trupesc, care a alungat atât de mulți din mănăstiri.... Aș fi în stare să mă descurc atunci? Dumnezeu știe ce îmi trimite. Desigur, Slavă Ție Doamne!!!
 
Dumnezeu știe cel mai bine motivul pentru care trimite fiecăruia un necaz și cui anume trimite... Să-L slăvim zilnic atât pentru cele bune, cât și pentru cele amare.. Printr-o mahnire evităm adesea un alt rău mai mare... Slavă Ție Doamne!

Din învățăturile Sf. Vasile de la Poiana Mărului

 

Din învățăturile Sfântului:

– Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinții. Dar cel ce umblă după rânduială proprie și după sfatul său, adică în neascultare și în voile sale, acela cade în înșelăciune. Căci sunt două pricini ale înșelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare și sfătuire, și a doua este înălțarea minții, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.

– Dacă simțurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simțuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii și să stea acolo surdă și mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăișuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuțișul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot așa lucrează și rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele și spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte și de muncile cele veșnice.

– De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită și cântată și cu simțurile și împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deșartă și spre neatenție, socotindu-se păstor și învățător al oilor celor cuvântătoare.

– Nu-i este cu putință celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinței. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc și pentru ce, căci întunericul îi orbește mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăța cuviosul:

– Ia aminte la citirea Scripturilor și, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meșteșug și mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greși înțelegerea citirii Scripturilor și mare surpare și prăpastie adâncă este neînțelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaștem și scrierile Sfinților Părinți și ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.

Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

(Patericul românesc)