Despre dragoste
Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare.
Nu
dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie
închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul
acesta, ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În
vremea ispitelor să nu părăseşti nadejdea in mila lui Dumnezeu, ci
suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale
deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin
necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu.
Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De
vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe
fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci
scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind
adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul
dragostei.
Nu
da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii
iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele
împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te
afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva
părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să
nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul
celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
Să
nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără
judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi
niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea
întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca
îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia.
Căci
cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu
voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste
la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor.
De
pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau
aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru
aceleaşi pricini. Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic
de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru
Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi
pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe
copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel
ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel
bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte
stomacul şi cele de sub stomac.
Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă
pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe
alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti
foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
Dragostea
ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu
se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate.
Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic.
"Iată
acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii
împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.
Deşertăciunea deşertăciunilor
Fie
de-ai cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele
înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul
Lui.
Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
Deşertăciunea
este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în
ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de
frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti
acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune
este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se
cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să
cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea
ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care
sfârşit nu are.
Fie
de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte
aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.
Iubirea e cărarea.
Potrivnicul
L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin
slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu.
Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit.
Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere.
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu
ca Tată.
Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu.
Prin
urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul
lumii acesteia ( diavolul ) încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de
vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi această
legatura.
După
ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l
bată şi între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe
oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii
lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca
doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar
împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.
Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni înre ei.
Iată
cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de
ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins: "După ce aşadar, prin
biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul
Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit
să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce
le mai rămăsese, ispita prin durere".
Să
urmărim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda
lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim: "Neputând vrăjmaşul să-l
facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a
făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, cu
ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de
oameni.
Satana
(care însemnează potrivnic) îi îndemna pe cărturari şi farisei la
felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda
încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I
întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni.
Dar
Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe
fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o fiind din fire bun?)
ci, prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei
purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze,
să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el.
Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare.
Mântuitorul, e
drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul, însă nu i-a urât nici o
clipă, de vreme ce diavolul din ei îl certa şi-l umilea dându-l la
iveală şi arzându-l cu adevărat, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa
înainte.
Pătimea
cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii
şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea
morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor celor ce cred;
iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice.
Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i .
O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate.
În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei
- mai adevărat vorbind, pentru ei - Sa străduit până l-a moarte, în
chip omenesc, pentru porunca iubirii, şi dobândind biruiţa deplină
împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi.
Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi." Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi-i năpăstuieşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.
Iar
prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului:
arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea
răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreaptă răstignire pe
cruce, în rând cu tâlharii.
Când
războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol -
tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţul trupului, adică
prin desăvârşita lepădare de sine, sau prin primirea de bunăvoie a
morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a
primit-o cu dorire mare. Amin.
Parintele
Arsenie Boca, Cararea Imparatiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe
Române a Aradului , anul apariției: 2006, pag. 55-60
Dacă trenul tristeții vine la tine fără să vrei, urcă-te în el,
sau ochii se acomodează cu plânsul și îl doare fața când lacrimile alunecă peste el,
sau chiar acea mare durere, pe care nu știm niciodată dacă va veni,
Și viața se schimbă într-o clipă fără a aștepta durerea va merge:
ASCULTĂ-MĂ
Viața aduce sentimente de tristețe și bucurie,
plâns care amintește de plâns,
Sărutări pe care te așteptai să le primești și nu se mai întorc,
Nici măcar acel cuvânt de iubire, acea stea a cerului,
Acea apă sălbatică care leagănă marea
este capabil să îndepărteze durerea, dacă închizi sufletul și nu expulzezi frica
DAR
Dacă în loc să renunți te lupți cu mine?
Dacă zâmbești când plângi,
Și cu greu pui bucurie?
chiar dacă doare inima.
Dacă uităm că plânsul plânge și cerem cu suflet să ne întoarcem zâmbetul?
și tristețea o schimbăm cu râsul, dacă uităm că durerea plânge
și să crezi în binele care va veni?
Atunci soarele va străluci în ochii noștri,
și mările în valurile lor de iubire ne vor legăna,
și plajele ne vor păstra urmele pe care apele le vor săruta cu dragoste,
Și atunci în sufletele noastre, râsul veșnic se va întoarce!!
Julia Orozco