După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face ....

 

În murmur de colinde și-n arome tainice de brad Îl așteptăm pe Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Ce tainic vine nu doar în peștera Betleemului, preschimbând-o în palat, ci și duhovnicește, în ființa celor pregătiți a-L primi. Postul Crăciunului a fost rânduit înaintea slăvitului praznic tocmai ca să ne curățim sufletele pentru emoționanta întâlnire dintre Creator și creatură.

Învățătura Bisericii ne spune că ajunarea de 40 de zile înaintea Nașterii Domnului închipuie postirea proorocului Moise înainte de a primi tablele cu cele zece porunci, dar și postul drepților Vechiului Testament, care așteptau venirea lui Mesia pe pământ. Rânduiala postului Nașterii Domnului nu se arată la fel de aspră precum cea din Postul Paștilor. Dezlegările la pește, vin și untdelemn din zilele prevăzute de tipic i-au determinat pe mulți să considere întreaga perioadă de ajunare drept post al bucuriei. Și, la drept vorbind, cum să nu ne bucurăm dacă, la finele celor 40 de zile, ne vom întâlni cu Dumnezeu copilul, făcut Om pentru ca noi să putem urca la Cer?

După cum bine se știe, rânduiala tipiconală a stabilit o săptămână specială înaintea Învierii Domnului, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Slujbele urmează un anumit program: apar așa-zisele denii, oficiate seara. De luni până miercuri inclusiv, se postește aspru, doar în Joia Mare se dezleagă la untdelemn și vin, iar apoi în Vinerea Mare se ține post negru sau aspru, regulă aplicată și pentru ziua Sâmbetei celei Mari.

Ei bine, la Crăciun lucrurile nu se petrec tot așa! În afară de rânduiala Ceasurilor Împărătești, citite în ajunul sărbătorii, și de slujba Sfintei Liturghii, combinată în unele situații cu slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului, nu se prevăd alte rânduieli specifice, precum la Paști. Totuși, la noi, la români, credincioșii au „rânduit” o perioadă mai lungă de pregătire în vederea întâlnirii cu Fiul Fecioarei Maria. Ne referim la intervalul dintre sărbătoarea Sfântului Nicolae şi Crăciun, când colindăm și primim colindători. Din răstimpul pregătirii mai face parte și proslăvirea celor doi „moși” (Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon) care, în viața lor pământească, și-au făcut din milostenie cale către Cer, iar mai recent, o tradiție occidentală adoptată și la noi care se referă la așteptarea Moșului Crăciun, aducător de multe cadouri tuturor. Prin toate acestea suntem îndemnați să întâmpinăm sărbătoarea Născutului – cum se numea odinioară Crăciunul – săvârșind numeroase fapte de milostenie, oferind daruri copiilor și celor nevoiași, ca să învățăm să ne trăim propria existență ca dar al Preamilostivului Părinte, dar mai ales să conștientizăm Darul neprețuit primit de noi toți la Crăciun: Însuși Mântuitorul nostru, oferit nouă de Dumnezeu Tatăl, pentru a noastră mântuire.

Apare, totuși, o nedumerire: unora dintre credincioșii cuprinși de entuziasmul sărbătorii, ocupaţi cu prepararea mesei de Crăciun, așteptând venirea preotului cu Icoana în casele păstoriților, spre a propovădui Nașterea Domnului, sau cetele de colindători ce aduc vestea negrăitei minuni a înnomeririi Celui veșnic de zile, toate acestea li se par suficiente motive ca să nu mai postească în ajun de Crăciun. Așadar, de ce se impune postire, și încă aspră, adică fără untdelemn, într-o astfel de zi plină de emoție și bucurie?

După învățătura Bisericii noastre, postul din ajunul Crăciunului se face în amintirea ajunării Prorocului Daniel și a celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16), dar și a postului ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau botezul și se împărtășeau pentru prima dată cu Sfintele Taine. Însă un alt motiv întemeiat este apropierea ceasului când Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al Mariei, Fecioara: atunci vom trăi cu nespusă bucurie, amestecată cu emoție, uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându-Și din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu-Și sălaș într-o iesle, că El, care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic s-a făcut  prunc la Betleem. Cel care nu avea trup, s-a întrupat, Cel nevăzut se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului. A coborât din ceruri, a venit să ne caute; și știind că noi n-am fi găsit calea să mergem la El, s-a făcut El însuși calea noastră și ne-a dat pilda viețuirii Sale, ca să mergem pe urmele Lui.

Și cum l-am putea întâmpina mai bine pe Sfântul Prunc dumnezeiesc, dacă nu prin post și rugăciune? Bucuria de dinaintea luminatului praznic al Nașterii Domnului nu trebuie să fie generată de o somptuozitate găunoasă, ci de prezența lui Hristos-Pruncul în viața noastră. De aceea Dumnezeu-Copilul Se află în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun! Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl Ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim chezășia părtășiei cu lumina cea neînserată.

Potrivit tipicului, în ajun de Crăciun nu se consumă mâncăruri gătite cu untdelemn, ci doar fructe și legume uscate sau fierte. În aceste condiții, vă închipuiți că le venea foarte greu româncelor să se arate la fel de ospitaliere cu preotul, musafirii ori colindătorii, vestitori ai Nașterii Domnului. De aceea, cred, au inventat o prăjitură pregătită fără nici un gram de untdelemn ori margarină, numită turta cu julfă. I-au mai spus și pelincuțele Domnului, din pricina asemănării cu niște scutece a acelor turte, preparate doar din făină și apă.

Nici obiceiul de a dezlega la bucate de dulce după miezul nopții, către sărbătoarea Nașterii Domnului, întâlnit din ce în ce mai des, nu este unul îngăduit. Ca să înțelegem de ce, trebuie să facem apel din nou la rânduiala pascală unde, numai după dumnezeiasca Liturghie săvârșită către dimineață, se citește rugăciunea de binecuvântare a cărnurilor, brânzei și ouălor. Cei ce dezlegă la bucate de dulce înaintea Sfintei Liturghii din ziua de praznic, sărbătoresc un Crăciun în absența lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-un searbăd și păgubos ospăț al consumismului, al bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat.

Arhim. Mihail Daniliuc

Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”

 Când Îl ai pe Hristos de partea ta, nu poți decât să-L întâmpini! Nu poți decât să te bucuri, să fii strălucitor!

Alexandru Rusu: Textul pe care vi-l propun este din Părintele Teofil Părăian și este predica din Duminica dinaintea Nașterii Domnului: „Înainte de Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, vreme de șase săptămâni, în zilele mai însemnate auzim chemarea:

Hristos Se naște, măriți-L!

Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!

Hristos pe pământ, înălțați-vă!

Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!

Cuvintele acestea, ca și toate cuvintele cuprinse în dumnezeieștile slujbe, n-au doar rostul ca să împlinească o rânduială, ca să zicem așa, să creeze o atmosferă, să se facă un fel de stare de gândire, ca să împlinească ceea ce înseamnă să săvârșească o slujbă. Ci ele au rostul să schimbe spre bine gândirea noastră, simțirea noastră și toată viața noastră sufletească.”

Și mai încolo spune: „Noi când răspundem Amin la aceste cuvinte, mărturisim că suntem la un gând cu cel care dorește ca Numele lui Dumnezeu să fie preamărit în toată vremea. Deci, Hristos Se naște, măriți-L! este ceea ce trebuie să facem, și-L mărim în toată vremea, pentru că S-a născut pentru noi și pentru a noastră mântuire. Vă rog, Părinte!

Părintele Constantin Necula: Trebuie să subliniem că e un text din Sfântul Grigorie și o omilie, celebră, la vremea ei, la Nașterea Mântuitorului Hristos, care, în gura unui Părinte sfințit și sfânt, cum este Părintele Teofil, sigur că suna și mai bine decât în gura noastră, a păcătoșilor.

Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că e parola de aur a Bisericii în vremurile acestea absolut nebunești; că în cele din urmă, Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! înseamnă că, în sine, Crăciunul nu-i doar o zonă de așteptare, nu-i o zonă gri, ci este o zonă de interferență, de întâlnire cu Hristos; că Acest Hristos – Bebelușul din Betleem, Care Se naște de dragul nostru – nu-i venit doar ca să ne schimbe, știu eu, hainele, alimentele, ci și rațiunea de a fi. Când Îl ai pe Hristos de partea ta, nu poți decât să-L întâmpini! Nu poți decât să te bucuri, să fii strălucitor!

(Părintele Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 206-207)

Unui băiețel care vrea o poveste de Crăciun
Demult, demult, departe, departe, înainte de nașterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz și al lui Rut. Și acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, și păștea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăvește pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu și fața frumoasă.

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din stâncă de lângă Betleem.

Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură. Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială, vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?

Deodată şi-a amintit David de vechiul său Ajutător în restrişti, de Domnul său, şi a strigat din inimă plină de durere şi plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbeşte în ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” Îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că a răsărit o lumină neobişnuită într-unul din colturile peşterii. Era o lumină în chipul unui glob mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă şi serioasă în acelaşi timp. Fecioara şedea cu capul aplecat în faţă şi ţinea în braţe un prunc atât de minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala maicii sale şi a privit cu asprime la şarpe cu ochii ca două fulgere. Şi a întins pruncul degetul către intrarea peşterii, ca şi cum i-ar fi poruncit şarpelui să iasă. David a sărit şi s-a întins la pământ înaintea fecioarei şi a pruncului. A vrut să îşi arate în cuvinte recunoştinţa pentru mântuirea neaşteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se mai vedea nimic. Şi toată peştera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie şi smirnă de mult preţ.Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumuseţea decât fiii oamenilor, iar a doua: Împărătesei în haină aurită. Şi aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din Ierusalim.

Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit? Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 194-196)

«Ușa se deschide și te afli într'o bibliotecă veche de 1300 de ani...»

 

O pildă care te va pune serios pe gânduri...

Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu. Pentru cine S-a născut Hristos?

Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut Prunc. Ţie.
     Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte...; că strădania ta nu va fi zadarnică...; că ruga ta s-a auzit la cer...; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut...

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, cu tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte..., ci numai Înviere..., Bucurie..., Strălucire... şi Viaţă fără de sfârşit...!
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie...“În aceste zile sfinte, când majoritatea dintre noi se bucură de daruri sufletești și trupești, să ne gândim și la cei care sigur suferă, la cei în nevoi, la cei bolnavi, la toți sărmanii de pe pământ. Și, chiar dacă nu putem face binele în mod practic, deși nimeni nu poate spune ca nu îl poate face - chiar și într-o măsură mai mică, să facem măcar o rugăciune cu durere pentru toți acești oameni chinuiți, ca Domnul să îi acopere și pe ei și să îi miluiască precum știe...

Bradul se numea pom.

 

Bradul nu era așa bogat, nu schimbam culoarea decorațiunilor în fiecare an.

Îl împodobeam cu bomboane de pom și până în ziua de Crăciun nu mai rămânea nici una. Simțeam cu adevărat că e Crăciun și eram fericiți! Bradul se numea pom. Nu degeaba oamenii îi spuneau pom de Crăciun. Era jumulit și vai de capul lui. Nu știu pe nimeni să schimbe decorațiunile în fiecare an, eventual mai adaugă sau mai scot din ele.

Crăciun magic !

 ️Arde coji de portocale pentru a atrage bucuria
️ Arde cimbru pentru a atrage bani
️Arde coriandru pentru a atrage loialitatea
️ Arde salvie albă pentru a purifica și reînnoi energia
️ Arde semințe de floarea-soarelui și zahăr pentru a aduce abundență.
️Arde boabe de cafea pentru a speria spiritele rele.
️Ardeți rozmarin pentru a elimina bolile cauzate de viruși și bacterii
️Arde lavandă pentru a aduce calm și liniște
️Arde mușețel pentru a elimina vrăjile și pentru a aduce noroc
️Arde mentă pentru a calma gândurile
️ Arde laur pentru a pune capăt anxietății și a te proteja de vrăji
️Arde cuișoare pentru a evita bârfele, atrage norocul, banii și prietenii buni
️Ardeți bețișoare de scorțișoară pentru a provoca relația și a atrage abundența
️ Arde coaja de usturoi pentru a evita și a îndepărta invidia și dacă o faci vineri, atragi bani
️ Arde trandafir alb pentru a aduce armonie și dulceață
️ Arde tutun pentru a alunga spiritele releCand inspiram, lasam aerul sa intre pentru a ne sustine viata. Asta inseamna sa permitem.
Momentul dintre inspiratie si expiratie este cel in care lasam toate lucrurile asa cum sunt. Asta inseamna pur si simplu sa fii.

Apoi expiram si ne eliberam. Este ca si cum mai intai renuntam la viata (ii dam drumul), apoi facem o pauza si lasam viata sa revina.

Urmatorul ciclu este din nou pauza dintre inspiratie si expiratie. Aceasta pauza mica este un gol.
La fel facem si cand mergem, invatam, ne asumam riscuri sau incercam lucruri noi, dam drumul la ceea ce stim, la lucrurile in care credem si asteptam, permitand astfel unor lucruri noi sa patrunda in vietile noastre.

A lasa totul sa plece, a lasa totul sa fie, a lasa totul sa vina, acesta este secretul unei vieti bogate si inspirate.Fiecare dintre noi poartă în sine un adevăr adânc și o poveste nescrisă. O lume interioară care așteaptă să fie descoperită, ascultată, eliberată. A ne trezi cu toate aspectele vieții noastre este o invitație universală, dar răspunsul este atât de personal, atât de intim. E un dans între a vedea realitatea așa cum este și a simți tot ceea ce ne locuiește sufletul.

Cum putem face asta?
Începem prin a ne opri. Oprirea este primul pas al conștientizării. În liniștea dintre gânduri, ne putem auzi bătăile inimii. Ne putem simți respirația și, odată cu ea, fluxul vieții. Ne îngăduim să fim aici și acum, fără mască, fără fugă. Ne așezăm față în față cu noi înșine și privim tot ceea ce am devenit: luminile, umbrele, răspunsurile și întrebările încă fără răspuns.

Ne informăm, ne educăm mintea, dar o lăsăm să fie doar o busolă, nu întregul drum. Citim, ascultăm, învățăm, dar, la final, ne întoarcem spre interior, acolo unde adevărul capătă sens și formă. Echilibrul vine din a nu lăsa mintea să sufoce sufletul și nici sufletul să înece rațiunea.

Ne ascultăm sufletul. Cu toate cicatricile sale, cu toate visurile neîmplinite și speranțele fragile. Îi dăm voie să simtă fără judecată, fără rușine. Ne permitem să fim vulnerabili, să plângem, să râdem, să iubim fără rezerve. În această vulnerabilitate sinceră, găsim puterea adevărată: aceea de a fi autentici.

Învățăm să spunem ceea ce gândim și simțim. Uneori e dificil, dar adevărul rostit din inimă are o greutate delicată, dar transformatoare. Nu trebuie să fim duri sau vehemenți pentru a ne face înțeleși. Putem vorbi cu blândețea apei care modelează stânca. Putem oferi lumina noastră fără să stingem lumina altora.

Fiecare poate face asta.
Fiecare poate să-și întoarcă privirea spre sine. Fiecare poate să găsească echilibrul dintre informație și emoție, dintre rațiune și iubire, dintre tăcere și cuvânt. Pașii sunt mici, dar intenția este totul. Începe cu un moment de liniște, continuă cu un moment de curaj și se transformă într-o viață trăită cu sens.

Sufletul tău știe deja calea. Tu trebuie doar să ai încredere să mergi pe ea. Iar echilibrul va veni, firesc, ca respirația, ca ritmul inimii care bate atât de constant și totuși atât de unic pentru fiecare dintre noi.

Fiecare dintre noi are dreptul la această trezire.
Fiecare dintre noi este o poveste care merită spusă.
O poveste scrisă în echilibru, iubire și adevăr.Atunci când ești singur cu gândurile tale și simți liniște, când te cuprinde o mulțumire profundă știind că ai dat tot ce ai avut mai bun, că ai făcut ceea ce ai putut, așa cum ai știut mai bine în acel moment, fără să porți povara regretelor, descoperi acea pace interioară care îți zâmbește chiar și în mijlocul dificultăților.
Este acel moment în care frica se estompează, când începi să te alegi pe tine însuți, să te accepți fără să te judeci pentru ceea ce „ai fi putut face sau fi altfel ".
Am învățat că fiecare acțiune pe care o fac vine dintr-o nevoie autentică a momentului respectiv. Și chiar dacă data viitoare voi proceda diferit sau poate mai bine, nu-mi voi reproșa nimic. Aleg să nu mă condamn, nici măcar în tăcere, pentru că fiecare pas este o lecție.

Este exact ceea ce îmi trebuie pentru a crește, pentru a învăța să devin mai mult cu fiecare zi.

Așa să fie și pentru voi. Să vă fie cum aveți nevoie.Să aveți încredere în voi și să vă oferiți blândețea de care sufletul vostru are nevoie.

Crăciun magic !️️️

Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa.

 Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.Planurile vieții

Când noaptea încă-i trează
În zorii dimineții
Inima-i veghează
La rosturile vieții

Orice-ar veni s-ăl scape
Deșertu-i tot pustiu
Când crezi că mergi spre ape
Te îndrepți doar la un mort viu

Dar nu-i pe spate
El stă pe verticală
Constată doar din fapte
Că viață e banală

Nici cerul ce-i arată
Fiind mândru plin de stele
Că dragostea-i o artă
El nu mai crede-n ele

Din nouri negrii bate
O rază de speranță
Iubirii ce-l străbate
Dar nu-i da importanță

Se îneacă în nisipuri
Ce-s veșnic mișcătoare
Și hrană-i sunt nimicuri
Ce le simte amare

Tu vino doar și-l unge
Pe sufletul pustiu
Iar trupul lui va plânge
După trupul tău viu

Inima-i veghează
În zorii dimineții
Dar noaptea nu-i mai trează
Nici rosturile vieții.

Iulie 2012Unii oameni au impresia că te cunosc. Este fascinant cum o privire aruncată pe furiș, o conversație scurtă sau câteva postări pe rețelele sociale îi transformă pe acești "detectivi amatori" în experți ai personalității tale. Ei îți știu dorințele, intențiile și trecutul mai bine decât o faci tu însuți. Ironic, nu-i așa? Pentru că, de multe ori, nici noi nu ne cunoaștem complet.

Acești oameni, însă, își permit să te reducă la câteva fragmente pe care le-au selectat arbitrar: „Știu eu cum ești tu...” sau „Tu mereu faci așa!” – fraze care poartă sigiliul aroganței. Este ca și cum ai încerca să înțelegi un ocean doar privind o picătură de apă.

Dar ironia supremă e că, uneori, acești "cunoscători" nu sunt interesați cu adevărat de tine, ci de propria lor reflecție. Te definesc prin prisma a ceea ce cred ei că ar fi fost în locul tău. Profund, nu? Practic, nu te văd pe tine, ci doar umbrele proiecțiilor lor.

Și în timp ce ei cred că te cunosc, tu continui să te descoperi, să evoluezi, să devii altcineva. Adevărul e că unii oameni nu vor înțelege niciodată că noi, ca ființe umane, suntem povești în continuă scriere, nu o carte cu coperți rigide pe care o pot citi și închide la final.

Așadar, ce rămâne de făcut? Poate să le zâmbești și să-i lași să creadă ce vor. Este povestea lor despre tine, nu povestea ta.

Dați drumul la cer – Colind

 

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger tânăr și frumos,
Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă
Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,
Pentru osândiții flămânziți și goi,

Aburul din pâinea pe care-o visăm,
Care ne-ncălzește când toți o gustăm.
Pâinea sfântă-n care, Doamne, tu te frângi,
Și aghiasma-n care lacrimile-ți plângi.

Un amnar s-aducă dintr-o stea mai mare,
Să ne încălzeasca lanțuri la picioare.
Și din scutecelu-n care-ai stat legat
Să ne-aducă, Doamne, bundă de iernat.

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler
Tu mă iartă doamne pentru câte-ți cer,
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată
Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,
Vin colindătorii, dați drumul la cer.

de Ovidiu Vasilescu

În 1956, când a fost arestat, Ovidiu Vasilescu era, la cei 17 ani ai săi, unul dintre cei mai tineri deținuți politici din țară. Ceea ce l-a susțint în toți cei opt ani petrecuți în subterane lumi nepământene a fost credința că ei, deținuții politici, erau simbolul prin care națiunea dovedea că nu vrea să se lase învinsă de un sistem social-politic impus. Convingerea că dreptatea e de partea lui l-a ajutat să nu renunțe la principiile în care credea. În anul 1958, Ovidiu Vasilescu a luat parte la așa-numita Revoltă de la Gherla, un episod foarte puțin cunoscut dar care a fost un moment important în istoria închisorilor politice din România acelor ani. Deținuții aflați într-una dintre celulele închisorii de la Gherla au îndrâznit să protesteze față de tratamentul bestial la care îi supuneau gardienii. Urmările acestei revolte au fost dramatice. Toți cei implicați au fost torturați cumplit, în anchete care s-au prelungit luni de zile iar apoi condamnați încă o data. În anul 1977, Ovidiu Vasilescu s-a solidarizat cu Mișcarea Goma, părăsind ulterior țara și stabilindu-se în SUA.

Știai că există o rugăciune care se numește: "Nu știu"?

 Eu o găsesc extrem de profundă. Te retragi undeva, într-un loc în care să fie numai inima ta și cu Dumnezeu, te așezi și spui doar atât: "Nu știu". Faci o mică pauză și continui:
"Nu știu cum să merg mai departe. Nu știu de ce se întâmplă asta. Nu știu ce să fac cu atâtea griji. Nu știu cum să-mi ușurez povara. Nu știu cum să fac față acestei situații".
Vezi, sunt multe "Nu știu" pe care le poți acoperi.
Și, după ce termini, îți deschizi palmele și privești la acel mărunt și prăfuit bob de credință pe care îl mai ai, te ridici și spui:
"Dar TU știi!"
Și lași cuvântul ăsta acolo să prindă aripi și să zboare.
Dumnezeu are o slăbiciune pentru păsările cerului.
Dar rugăciunile smerite le iubește ca pe lumina ochilor.
Fiindcă acestea îi fac văzduhul mai frumos decât orice stol de rândunele.
Tu nu știi încă.
Dar El știe.
Te știe.

Preot Ioan Bădiliță

Colind rodnic !

 Cozonac de Crăciun

  De mult, în ajunul Crăciunului, Dumnezeu a coborât pe pământ împreună cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregătesc oamenii să întâmpine Sărbătoarea Naşterii Domnului.

Prima dată au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat în curte începuse să se simtă miros de cozonac, friptură, sarmale şi alte bunătăţi care sunt pregătite de Crăciun.

   Au bătut la uşă şi, când a ieşit bogatul i-au spus:

– Omule bun, suntem doi călători obosiţi şi îngheţaţi !

   Te rugăm, lasă-ne să înnoptăm la tine şi, dacă s-ar putea, să ne dai si nouă o coajă de pâine ţi-am fi foarte recunoscători, că n-am mâncat nimic toată ziua.

  Auzind bogatul ce au avut de spus călătorii, le-a răspuns:

    -Îmi pare rău, dar aştept nişte invitaţi în seara aceasta. Nu am nici unde să vă culc, nici ce să vă dau de mâncare.

   Mergeţi la casa de alături, acolo o să găsiţi de toate. Şi spunând acestea, a închis uşa râzând satisfacut.
 
   Alături locuia o femeie văduvă împreună cu cei doi copilaşi ai săi. Dumnezeu şi Sântul Petru, deşi ştiau, s-au dus să o încerce şi pe femeie.
 
   I-au bătut în uşă şi i-au spus ce îi spusese şi bogatului.

    Spre surprinderea lor, femeia le-a răspuns că îi lasă să înnopteze la ea:

– Puteţi rămâne peste noapte aici dar, de mâncare nici pentru copilaşii mei nu am nimic !

Când au intrat cei doi călători, au văzut copiii plângând de foame, căci nu mâncaseră nimic toată ziua.
   
   După câtva timp, femeia s-a hotărât să meargă la vecinul cel bogat pentru a-i cere puţină mâncare pentru copilaşi.
   Evident, şi ea a primit acelaşi răspuns.
    
   La întoarcere, a trecut pe lângă grajdurile bogatului şi a adunat de pe jos câteva baligi, le-a pus în sort si a plecat spre casă.

   Când a intrat copiii au sărit bucuroşi din pat strigând:

– Mami, mami, ne-ai adus de mâncare?
Plângând în suflet, femeia le-a răspuns:

– Culcaţi-vă liniştiţi, că v-am adus mâncare.
    Mâine, de Nașterea lui Hristos , o să aveţi ce să mâncaţi.

Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiţi, dar flămânzi , însă mama şi cei doi călători ştiau adevărul.
   
  Pentru a nu-şi da seama copilaşii, femeia a pus baligile în cuptor.

După puţin timp, nu mică i-a fost mirarea când Dumnezeu i-a zis:

– Haide femeie, deschide cuptorul şi scoate mâncarea, că de acum s-o fi făcut !

– De ce vă bateţi joc de mine?
   Parcă domniile voastre nu ştiţi ce am pus în cuptor… spuse femeia plângând !
 
-Nu auzi ce ţi-am spus? Deschide! insistă Dumnezeu.

De gura străinului, femeia a deschis cuptorul, şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut tot felul de bunătăţi înăuntru, la fel ca pe vremea când trăia bărbatul ei.
      Doi cozonaci proaspeți rumeniți împrăștiau miros de sărbătoare.

În acel moment şi-a dat seama cine sunt străinii, şi a căzut la picioarele lor mulţumindu-le !
   
   Dar Dumnezeu a oprit-o spunându-i:
– Scoală-i pe copii şi dă-le să mănânce.
     De astazi veți avea pace și spor în casa voastră !

   Şi în acel moment, cei doi s-au făcut nevăzuţi.

    În acest timp, la casa bogatului începuseră să sosească invitaţii. Când au ajuns toţi, s-au aşezat la masă pentru a începe ospăţul.

   Dar ce să vezi, când să scoată slugile mâncarea din cuptoare pentru a o servi, în toate era numai baligă de animale.

     Din fericire, povestirea noastră are un final fericit.

   După ce au plecat invitaţii, bogatul şi-a pus slugile să pregătească din nou din toate bunătăţile, iar apoi a chemat-o pe vecina văduvă cu copilaşii ei să petreacă împreună Sărbătoarea Crăciunului.
 
  Și după sărbători, pentru a se asigura că are din ce să trăiască, a angajat-o la conacul său.
 
  Însă știm bine că e taman pe dos!
  ......
   
   Slavă Ție, Treime Sfânta, Slavă Ție!

"Să-I fie cald Lui Hristos în inimile noastre ! "
 

 
    Colind rodnic !
.....
     Adaug un gând :

    Dumnezeu , Mântuitorul nostru ,
   să Vă dăruiască tuturor  puterea de a iubi ,
   de a  Vă bucura de fiecare clipă a vietii,
    de a Vă minuna de fiecare răsarit al luminii,
   de fiecare pas divin din viață ,
   de armonia unui petec de cer sau a unui pâlc de verdeată ,
   de o îmbrățișare curată.

   "Uneori" fie desigur întodeauna acasă și veșnic prezent.

   Mulți ani buni , prieteni dragi!

Colind

  " Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără   rezultat.

   Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu' murise.

   Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte.

    Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule.

   Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn.

    Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat.

     Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua.

    Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă.

    Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud.

   Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.

Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce.

   Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor.

   Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri.

 Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor.

    Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

- Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile.

   După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune.
    Și cântau în șoaptă colinde.

    Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om.

   Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor."

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim - 2002, pp. 385-386)
   
    Seară cu colind de flori de măr!
 

Colind cu bucurie!

 Familia lui Hristos                                 
            
    "Nu o să uit niciodată Crăciunul anului 1980.

    Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama.
 
     Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
 
    A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
 
     Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi.
 
    Astfel, puteam economisi 300 lei.
    De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.

Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.

     Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe.
    Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.
    
    Am venit acasă cu 800 lei.
    O bancnotă de 500 lei si trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani.
   
   Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă.
    
    Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie.

     Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi.
     
     Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.
    
    Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză.

    Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
    
   Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână.

   Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.
În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.
     
    Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare.

    Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii - că aveam cartofi.

   Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel.
    
    Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.
Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-a mai fost niciodată ca înainte.
    
    În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.
N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie.
 
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii.

80 de oameni au strâns 1.200 lei din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică."
   ( text preluat de la un prieten)

Crăciunul este aici – un moment de sărbătoare, conexiune și poate puțină odihnă.

 Crăciunul este aici – un moment de sărbătoare, conexiune și poate puțină odihnă.

Pentru unii dintre noi, este vorba despre a lua o pauză binemeritată, de a petrece timp cu cei dragi și de a absorbi magia sărbătorilor. Pentru alții, este o vacanță de lucru, care ține roțile în mișcare în timp ce lumea încetinește.

Fie că suntem în uniforme, birouri sau pijamale confortabile, acest sezon ne reamintește ceea ce contează cu adevărat: bunătate, conexiune și recunoștință.

Recunoștința este cel mai bun cadou pe care îl putem oferi – nu doar altora, ci și nouă înșine.

Să ne luăm un moment pentru a aprecia lucrurile mărunte: căldura unui zâmbet, bucuria râsului și momentele de liniște care fac ca totul să pară perfect.

Deci, iată-ne pe toți – cei care muncesc, se odihnesc, dăruiesc și pur și simplu suntem. Fie ca noi să găsim bucurie în prezent, speranță în anul care vine și recunoștință în fiecare moment.

🎄✨ Crăciun fericit și sărbători fericite! ✨🎄

E vremea urărilor.

 E vremea urărilor.
A gândurilor bune către ceilalţi.
A regăsirii cu noi.
E vreme de bilanţ şi de dorinţă.
În cuvinte pe care ne silim să le alegem cât mai potrivite, facem celorlalţi urări de bine, doriri de bucurie, pace, lumină.
Le-am şi putea dărui aievea, cu uşurinţă, dacă ar fi parte din noi, dacă le-am trăi cu-adevărat, dacă n-ar rămâne doar alcătuiri frumoase, emoţionante, pe felicitările de sfârşit de an.
Frământ în minte câteva gânduri care se joacă de-a cuvintele şi de-a-ntrebările...
Mă gândesc că binele în Hristos înseamnă suferinţă:
"Fericiţi cei săraci cu duhul... fericiţi cei ce plâng... fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate... fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează.... fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră... "
Oare aş putea să primesc un astfel de bine?
Dar Dumnezeu este dragoste...
Şi iarăşi zic: "Bucuraţi-vă!"
E uşor să fii credincios în vreme de pace.
De pace sufletească.
E uşor să fii bucuros, să simţi liniştea, să priveşti Lumina.
În lume e vreme de frământare.
Dacă Domnul va pune vreodată la-ncercare pacea mea, atunci cum va fi statul meu în picioare?
Dar mărturisirea mea?
Dar urarea mea cum va fi?
Copleşită mereu de purtarea de grijă a Domnului, de dragostea Lui, de neostenita Lui căutare spre mine, nu mă pot gândi la mâine, la poimâine, la 2023, decât ca la un timp întreg al Domnului, în care am fost chemată, preţ de-o clipă, de-o respiraţie a Duhului.
Închei cu o rostire a Sfântului Ioan de Kronstadt pe care aş vrea să v-o dăruiesc cu drag, ca pe un început de gând călăuzitor în noul an: gând de mulţumire lui Dumnezeu!
"Doamne, nesfârşit, nemăsurat Îţi sunt dator pentru fiece adiere de văzduh de tine revărsată pentru suflarea noastră, pentru fiecare înghiţitură de băutură şi pentru fiecare fărâmitură de pâine, pentru fiecare fruct şi pentru toate celelalte nenumărate roade ale pământului, pentru fiecare gând bun, curat, sfânt care se înalţă de pe pământ la cer, pentru fiecare simţământ, pentru fiecare năzuinţă bună a voii mele, pentru fiece faptă bună - şi pentru toate, pentru toate Îţi mulţumesc!"
Sa avem parte de un sfarsit de an binecuvantat de Dumnezeu cu inţelegere intre oameni, in pace, armonie si iubire!
Bucurie sfanta!
Sarbatori fericite!
La multi, buni si frumosi ani, lume draga! Final de an

Bilanţ îmi fac – ca un contabil! –
În acest nou sfârşit de an…
Cu mine-ncerc să fiu amabil,
Să nu mă judec aspru-n van:
Sub ochi am strâns bogate riduri,
Nişte speranţe mi-au murit;
Iar capul meu, de alte ziduri
Ivite-n cale, s-a izbit.
Sunt mai bogat în sărăcie –
În nostalgii sunt mai bogat…
Senine depărtări mă-mbie
Să fug spre-un trai descătuşat.
În schimb, aceleaşi vechi mizerii
Mă-nconjură, netulburat’ –
Des mă surprind, în faptul serii,
La fel de trist şi-ngândurat.
Nu mai găsesc nici o ieşire
Din traiul meu, de rele nins -
Căci păcătoasa fericire,
Mă ocoleşte, dinadins.
În rest, pe-a timpului urzeală,
Sterpe iluzii tot mai ţes –
Deşi, o crâncenă răceală
Îmi suflă-n ceafă, tot mai des.
Iubito, eşti mai optimistă,
Gândind la anul ce trecu?
Sau cu priviri pierdute, tristă –
Bilanţuri faci, acum, şi tu?!
…Bilanţuri fac – vieţii, contabil! –
În acest nou sfârşit de an;
Am socotit: nimic durabil,
N-am săvârşit – doar vise-n van…
 

Imi doresc mai multa rabdare si iubire

 

Sunt recunoscatoare pentru tot ce am,  ce am invatat .........

Aleg să fiu fericit, pentru că merit să fiu fericit. Aleg să fiu liniştit, pentru că sufletul meu merită linişte. Aleg să mă iubesc pentru că inima mea merită iubirea adevărată.

 Aleg in 2022 sa  învăț să comunic mai eficient cu cei din jur pentru că mi-am dat seama că uneori gândurile tale nu ajung în mod corect la ei. Trebuie să îți dai seama care este problema, dacă tu greșești în exprimare sau dacă ceilalți interpretează greșit cuvintele tale. Gândește-te cum ai vrea să perceapă ei mesajul tău și cum ar trebui să faci să îl transmiți exact sub acea formă.

ALEG  să devin un om mai bun, cu mai multe calități și cu mai mulți prieteni aproape.

Iubirea mamei, dar dumnezeiesc

 Toate amintirile noastre din copilărie ne aduc înaintea ochilor gesturile frumoase și mișcătoare, neuitate și vrednice de urmat ale iubirii mamei. Iubirea mamei este atât de mare încât nu se descrie și nu se măsoară. Este dar dumnezeiesc pe care-l primim câtă vreme trăiește mama noastră iubitoare.
 
Și când pleacă la Ceruri ducem dorul iubirii ei fierbinți. Așadar, după ce nu mai este lângă noi ne amintim cu durere și întrebăm: „care persoană este în lumea aceasta mai iubitoare, mai plină de dragoste?”
 
Din Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele creștine ale Sfinților Trei Ierarhi, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 54

A scrie despre mamă aşa cum se cuvine…
a vorbi despre dragostea de mamă,
despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot.

Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti.
Iubirea fiicelor…iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar…

Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc.

Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.

Se spune neîncetat: – Oamenilor, iubiţi pe Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă iubeşte, Care vă rabdă, Care vă iartă atât de mult!…
Dar cine ar îndrăzni să spună: – Dumnezeule, iubeşte-i pe oameni! Când vedem fiecare că totul este numai revărsarea iubirii Lui către noi toţi.
Se spune neîncetat şi trebuie să se spună:
– Fiicelor, iubiţi-vă mama!
– Soţiilor, iubiţi-vă soţul!
– Surorilor, iubiţi-vă sora! –
dar niciodată nu s-a scris şi n-a fost nevoie să se spună: – Mame, iubiţi-vă fiicele voastre!
Cum nu-i nevoie să-i spui soarelui: Luminează! Sau primăverii: Înfloreşte!

Nimeni nu ştie acest lucru mai bine ca tine, scumpă soră şi mamă.
Tu, care ai fost creată de mâinile dragostei dumnezeieşti,
din căldura inimii lui Dumnezeu,
de lângă locul dragostei lui Hristos,
din aluatul însoritelor simţiri ale Duhului Sfânt –
tocmai pentru aceasta.

Tu, care ai început să simţi acum cum se revarsă în inima ta fericitul şuvoi dumnezeiesc al iubirii faţă de rodul sânului tău stâng,
pe măsură ce va creşte în sânul tău, chiar sub inima ta, fiinţă iubită pe care o hrăneşti cu tot ce ai mai bun în trupul şi în sufletul tău.

Dumnezeu să te binecuvânteze, soră şi mamă, şi Dumnezeu te-a binecuvântat tocmai prin a-ţi dărui acest har: harul de a fi mamă.
Harul acesta îţi va curăţa tot trupul tău de orice rău.
Căci sarcina reîmprospătează, cu o frumoasă primenire şi frumuseţe, tot trupul femeii.
Iar în sufletul tău se va produce o iubire nemaicunoscută, care va întrece nu numai toate iubirile tale, dar şi toate puterile din tine.

În faţa nici unei alte fiinţe pământeşti nu s-a plecat cu atâta respect un arhanghel, ca în faţa unei Mame! (Luca1,28 ).
Nici uneia Cerul nu i-a trimis un salut mai cald şi sfânt, ca Aceleia căreia i s-a vestit: un Rod Sfânt S-a zămislit în tine (Luca 1,32).

De nici o bucurie atât de sfântă n-au cântat îngerii, ca de bucuria unei Naşteri,
a Naşterii în Care înainte de a se vedea strălucirea Fiului, s-a văzut strălucirea Mamei.

A Mamei care era ocrotitoarea Ocrotitorului şi mijlocul Mijlocitorului mântuirii lumii.
Ridică-ţi inima, scumpă soră şi mamă spre lumina acestor sfinte stări!

Şi umpleţi sufletul de aceste fericite gânduri ca să ai toată puterea, curăţia, căldura, şi tot harul care se va cere pentru a-ţi împlini această unică şi dumnezeiască chemare: chemarea de a fi mamă unui fiu sfânt!
Chemarea de a împrospăta şi înfrumuseţa cu dragostea inimii tale viaţa lumii, izvorâtă din dragostea inimii lui Dumnezeu, prin Fiul tău.

Dumnezeu a dăruit inimii tale nu numai o parte din puterea Sa creatoare, făcându-te să zămisleşti,
ci te va insufla şi cu sfânta pătrundere a înţelepciunii iubirii, prin care să-l creşti pentru El.

Pentru ca iubirea ta divină, care naşte această fiinţă, să poată şi veghea asupra fericirii sufletului drag ce-l aduci în lume.
Dumnezeu ţi le va da acestea, ca să-ţi fie armele cu care să aperi viaţa şi fericirea comorii tale.

Gândul, grija şi teama vor fi de acum încolo partea grea şi fericită a inimii tale, mamă.
Vei vedea curând că nimic nu-i mai greu şi mai plăcut, mai dulce şi mai amar, mai luminos şi mai întunecat,
mai binecuvântat şi mai chinuit –
decât a fi mamă…Decât a fi o mamă sfântă…

Scumpă mamă, de nimic n-ai acum mai mare nevoie, decât să te rogi.
Fă-ţi din rugăciune izvorul puterii tale,
mijlocul descărcării sufletului tău,
lumina încrederii puternice,
tăria luptei grele îndelungi,
stâmpărarea inimii însetate de iubire,
despovararea temerii încrezătoare,
pacea duhului frământat
şi liniştea întregii tale fiinţe!

Rugăciunea mamei este o putere atotputernică.
Nici o rugăciune nu-i ascultată de Dumnezeu, mai grabnic şi mai deplin, decât rugăciunea mamei sfinte.

Nimeni pe lumea aceasta nu are atâtea dovezi de izbăviri, de minuni, de rugăciuni împlinite, de împliniri minunate de către puterea lui Dumnezeu, ca mama credincioasă.
Toate mamele din lume ştiu aceasta.
Toate mamele din lume au văzut aceasta.
Căci numai mama nu se roagă pentru ea.
Numai mama se poate ruga cu atâta putere, stăruinţă, căldură,încredere, pentru o altă fiinţă decât a ei.
Pentru o altă fericire decât a ei.
Pentru o altă mântuire decât a ei.
Pentru toate ale fiului ei.
Rugăciunii de mamă nimeni nu-i poate rezista: nici Cerul, nici pământul.
Ea răzbate prin orice primejdii,
trece prin orice ameninţări
şi biruie orice împotriviri.
Singura rugăciunea mamei este în stare de a fi aşa cum se cere fie o rugăciune adevărată.

O rugăciune aşa cum o doreşte şi o cere Dumnezeu.
O, dacă ar şti fiecare mamă cât de mult bine face rugăciunea nu numai sufletului ei, ci, mai ales, sufletului scump al fiinţei care creşte sub inima ei, umplând-o de lumină, înzestând-o cu frumuseţea şi fericind-o cu lumina şi harul sfintelor virtuţi trupeşti şi sufleteşti!
Astfel, cu cât mama petrece mai adânc şi mai mult în rugăciune, cu atât fiinţa care se va naşte va fi mai binecuvântată.
Sfânta Fecioară a ştiut acest lucru sfânt.
Şi, de aceea, îndată ce a primit sfânta înştiinţare, s-a sculat şi a plecat spre munţi, gata pentru meditaţie, gata pentru rugăciune (Luca 1, 39-56).
Acolo, împreună cu Elisabeta, o altă mamă sfântă,trebuie să fi înălţat spre Ceruri cele mai sfinte, curate, fierbinţi, şi mai dulci rugăciuni pe care puterile cereşti le vor fi auzit vreodată ridicându-se din vreo inima omenească.

Aşa s-a pregătit Mama cea mai Sfântă,
pentru Naşterea cea mai Sfântă
şi pentru Viaţă cea mai sfântă,
prin Jertfa cea mai sfântă,
cu rugăciunea iubirii celei mai sfinte.
Şi astfel s-a unit Viaţă Mamei cu a Fiului.
Jertfa Mamei cu Jertfa Fiului.
Şi slava Mamei cu Slava Fiului Său – de care a unit-o binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de Care n-o va mai putea despărţi nimeni şi nimic. Veşnic şi veşnic.

Scumpă soră şi mamă, umple-ţi inimă de aceste puternice gânduri!
Şi, urmând Pildă Prea Sfintei Fecioare şi Mame, pregăteşte-te şi tu să-ţi împlineşti marea datorie şi sfânta chemare de care este legată prin porunca lui Dumnezeu, fericirea şi mântuirea ta! ( Timotei 2,15).

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul Iubirii Veşnice!
Slavă Înţelepciunii Iubirii Tale puternice!
Slavă Bunătăţii şi Iubirii Tale!
Te rugăm umple toată fiinţa aceasta sfinţită de comoara pe care o poartă, o creşte şi o apără!
Revarsă-Ţi Iubirea cerească toate darurile Harului Tău peste aceste două fiinţe sfinte, care sunt înaintea Ta priveliştea cea mai strălucită şi mai slabă!
Mama şi fiul, Doamne, sunt creaturile Tale care au cea mai mare nevoie de ajutorul Tău. Şi de prezenţa Ta .
Porunceşte îngerilor Tăi să-i păzească în toate căile lor, ca să nu se poticnească de nimic! (Psalm 91, 11-12).
Şi binecuvântează-i cu cea mai sfântă dintre binecuvântări pe mama şi pe fiul dulce!
Prea Sfântă Fecioară şi Maică, roagă-te pentru toate mamele sfinte cu fii sfinţi!
Dar pentru mamele deosebite, roagă-te şi mai mult!
Amin.

Traian Dorz
din volumul „Scumpele noastre surori”, pag. 156-162
Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1996

Sufletul trebuie să învețe să se hrănească cu harul dumnezeiesc

 Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
 
În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Luptă ca să dobândești virtuțile și, după aceea, ține-te treaz ca să le păstrezi”. Eforturile noastre, deci, se împart între a ne război împotriva patimilor și a păstra virtuțile. Aceasta nu este deloc o luptă ușoară. Nu este defel lesne a te transfoma pe tine însuți, a te curați de patimi și a te umple de virtuți.
 
Sfinții Părinți ne spun că războiul duhovnicesc se poartă prin urmarea poruncilor Mântuitorului Hristos. Știm cu toții că acela ce se nevoiește să-și supună trupul sufletului, și sufletul Domnului, dobândește virtuțile trupești și sufletești necesare edificării sale duhovnicești – în timp ce la omul căzut, trupul este hrănit de materie, de lucrurile materiale, iar sufletul este hrănit de trup. Raportul acesta de forțe trebuie însă modificat: trebuie să ne eliberăm de această stare nefirească. Pentru redobândirea echilibrului duhovnicesc, sufletul trebuie să învețe să se hrănească cu harul dumnezeiesc, iar trupul cu sufletul plin de har. Acest deziderat se poate realiza prin dobândirea virtuților, cum ar fi smerenia, dragostea, postul, asceza, rugăciunea, ascultarea.
 
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 329

Despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă

 Despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă


Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.


El ne-a dăruit fiinţa; El ne dăruieşte viaţă; El ne apără şi ne ajută în diferite feluri cu dumnezeiasca Sa pronie. Prin moartea Fiului Său, El ne-a împăcat cu Sine, pe noi, cei care mai înainte eram vrăjmaşii Săi şi moştenitori ai împărăţiei Sale!

El ne curăţă şi ne sfinţeşte prin Sfintele Sale Taine! El ne dăruieşte cereasca, prea Sfânta hrană şi băutură, adică Prea Sfântul Său Trup şi Prea Scumpul Său sânge! El ne-a dăruit şi un paznic pentru toată viaţa pe care o trăim aici, pe pământ! El ne va primi sufletul şi-l va călăuzi spre veşnica moştenire! Dar ce spun eu? Îmi lipseşte timpul ca să povestesc totul; aş trudi în deşert, încercând să număr nisipul mării – infinitele, nenumăratele binefaceri ale bunului nostru Dumnezeu!

Apoi, după atâtea nenumărate bunătăţi, noi cârtim! O, Dumnezeul meu, iartă-ne nerecunoştinţa şi deschide-ne mintea aşa încât să pricepem ceea ce inima Ta părintească ne-a dăruit şi în acest fel să aducem cât de puţine mulţumiri pentru a afla iertarea şi mila.

Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 350

DACĂ AR ŞTI OAMENII CINE E IGNAT...

 

Voi ați auzit că la 20 decembrie se serbează Sfântul Marele Mucenic Ignatie Teoforul. Oamenii care au porci, se gândesc la altceva: „Să nu tai porcul până la ignat, când se apropie Crăciunul. Îngrașă porcul, că vine ignatul”. Dacă ar ști ei cine-i Igant, nu l-ar mai cinsti cu porci tăiați, ci l-ar cinsti cu alt fel de cinste. Știți voi cine-i Ignatie Teoforul?

Ignatie Teoforul este copilul acela de care spune Evanghelia că a luat Mântuitorul un prunc în brațe și l-a arătat la Apostoli și a zis așa: Amin zic vouă, de nu vă veți întoarce de nu veți fi ca pruncul acesta, nu veți intra întru Împărăția cerului.
El a plecat în Antiohia Siriei cu părinții lui de unde erau, și l-au crescut acolo. Și a ajuns episcop al Antiohiei celei Mari. În timpurile acelea trăia împăratul Traian și era mare prigoană, iar împărăția Romei stăpânea tot Orientul până în Persia.

Când era el episcop în Antiohia, atâta de frumos predica și atâta de frumos se ruga, încât atunci când slujea, era lumină în biserică, puteai să nu mai aprinzi lumânări. De la veșmintele lui lumina toată biserica.Și oamenii au început să-i spună așa: „Ignatie purtătorul de Dumnezeu” sau „Teoforul” pe grecește.

A auzit împăratul Traian. Și mergând la război împotriva perșilor, s-a abătut cu armatele prin Antiohia Siriei, că pe acolo era drumul către Persia. Și a chemat la dânsul pe episcopul Antiohiei:

– Tu ești Ignatie Teoforul?
– Eu, măria ta.

– Dar de ce îți zic ție oamenii „Purtător de Dumnezeu?” El n-a tăgăduit:

– Pentru că port pe Dumnezeu în inima mea.

Împăratul Traian nu credea, mai ales că era închinător la idoli. Se închina la zei.

– Așa cred, că eu port pe Iisus în inima mea.

– Am auzit că tu predici pe Hristos Cel răstignit și tot Orientul l-ai luminat cu credința în Hristos. Ai întors atâta lume de la zeii noștri.

– Da. Până voi muri, voi întoarce popoarele păgâne și întunecate de la draci la Dumnezeu.
– Așa răspunzi? Bine.

A dat ordin la zece ostași aspri, l-au legat cu lanțuri și l-au adus de la Antiohia Siriei până la Roma, să-l judece împăratul Traian.
Când a ajuns la Roma, l-au băgat la închisoare până avea să vină Traian de la război. A venit împăratul Traian și i-a adus aminte un ostaș:

– Măria ta, pe episcopul acela care a predicat în Antiohia – că a predicat grozav împotriva împăratului și a păgânilor, în fața împăratului Traian – îl avem la temniță. Ce să facem?

Iar împăratul a spus:

– Pregătiți-i moartea la zi de sărbătoare, ca să adun Roma toată, sute de mii, să vadă cum am să-l omor. Mi s-a împotrivit mie foarte și a zis că nu se teme decât de Hristos. Să-l văd eu, va veni Hristos să-l scoată din mâinile mele?

Și în zi de sărbătoare l-au scos în lanțuri din temniță și l-au adus în arenă, unde era împăratul și toți senatorii Romei și sute de mii de oameni.
Și era un stâlp mare în arenă unde îi legau pe cei ce-i mâncau fiarele. L-au dezbrăcat de haine și l-au legat gol cu mâinile la spate, și 100.000 de spectatori se uitau din toate părțile, cum îl mănâncă fiarele pe episcopul din Antiohia. Și au dat drumul la doi lei mari, flămânzi.
Leii au venit și întâi l-au înconjurat de trei ori și au stat oleacă în genunchi înaintea lui. Dar el, dacă a văzut că leii nu vor să-l mănânce, a spus: „Doamne, cu această moarte vreau să zbor la Tine, nu cumva să mă cruți! Doamne, poruncește să mă mănânce leii, că totdeauna am dorit să fiu mâncat de fiare pentru Tine”.

Și atunci un leu a sărit pe un umăr de-al lui și unul pe celălalt umăr și l-au sfâșiat bucăți. Și au venit creștinii din nou la împăratul să le dea oasele, de la mâini, de la picioare, care au mai rămas. Și le-a dat împăratul.
Ce s-a întâmplat însă? Minune mare, minune mare! Oasele cele mai mici de la mâini le-au mâncat leii, au mâncat toată carnea, toate măruntaiele, însă inima n-au mâncat-o. Inima-i de carne. Stătea între oase. Și a spus împăratul:

– Ce-i cu inima de n-o mănâncă?

– Măria ta, uite leii inima au lăsat-o!

– Măi, el îmi spunea mie în Antiohia, înainte de a merge la război, că poartă pe Iisus în inima lui. Și poate de aceea n-au mâncat-o leii. Ia luați sabia și despicați inima ceea.

A luat un ostaș sabia, și când a despicat inima Sfântului Ignatie, ca o lămâie s-a desfăcut în două. Și cu slove de aur era scris pe o parte: Iisus, și pe cealaltă parte, Hristos.

Deci acesta-i Sfântul Ignatie Teoforul, care, atunci când era copil mic, a fost purtat de Mântuitorul în brațe, iar el l-a purtat pe Iisus, nu în brațe, ci în inima sa până la mâncarea leilor și în vecii vecilor îl va odihni pe el întru Împărăția cerului, unde a zburat sufletul lui.

Arhim. Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Sfântul Parinte, Ilie Cleopa, vol. 11

PE MĂSURA ÎNTRISTĂRII ESTE ȘI MÂNGÂIEREA DATĂ DE DUMNEZEU

 ,,Când afli deci pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților. Căci, cu cât pășești mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Împărăției și te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atât ai mai mult ca semn tăria încercărilor ce te întâmpină. Și, cu cât te apropii și înaintezi, cu atât se înmulțesc încercările împotriva ta. Când simți deci în sufletul tău încercări mai felurite și mai tari, să știi că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat, în ascuns, o altă treaptă, mai înaltă, și i s-a adăugat, la starea în care se află, un har nou. Căci după măsura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altora încercări. Nu înțelege prin ele încercările lumești, care se întâmplă unora pentru că au pus frâu răutății în lucrurile văzute, nici tulburări trupești, ci încercări ce se potrivesc călugărilor care se liniștesc.

Iar dacă sufletul suferă de vreo slăbiciune și nu poate răbda încercările cele mari, și se roagă să nu intre în ele, iar Dumnezeu îl ascultă, să știi că, în măsura în care te întărește față de încercările cele mari, în aceeași măsură te învrednicește și de darurile cele mari. Căci nu dă Dumnezeu un dar mare, fără o mare încercare. Pentru că după încercări a rânduit Dumnezeu și darurile, potrivit cu înțelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei zidiți de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ți se întâmplă prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu să cunoști câtă cinste a primit sufletul tău din partea măririi Lui. Căci pe măsura întristării e și mângâierea".

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință.

Postul și lucrarea lui Sfântul Ioan Scărarul

 Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
 
Dă pântecelui hrana care-l umple și e ușor de mistuit, ca prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuirea grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de un bici. Ne vom folosi de un meșteșug împotriva acestei mult meșteșugite patimi: să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere.
 
Postul este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea Raiului.
 
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

Rugăciunea celui cu multe neîmpliniri și răni sufletești către Sfântul Efrem cel Nou

 Sfinte Părinte Efrem, am aflat că milostivirea ta se arată cu grăbire spre cei aflați în mare neîmplinire și în sfâșiere lăuntrică și de aceea am cutezat să te caut și să te rog să îmi asculți și mie durerea. Încă din copilărie mi-a fost dat să văd la oameni, în loc de fapte și cuvinte bune, lucruri și cuvinte care sunt ale întunericului. Iar pe acești oameni nu numai că i-am văzut, ci mi-au făcut mult rău, cotropindu-mi viața cu faptele, cuvintele și relele lor obiceiuri.
 
Cu multă amărăciune mărturisesc că, în alcătuirea vieții mele, am văzut adeseori fețe de oameni care, prin faptele lor, aveau chipuri de fiară, făcându-se astfel pe ei înșiși biruințe ale urii, răzbunării, dezbinării și relei voințe. Toate acestea mi-au rănit și mi-au schilodit sufletul, iar această stare lăuntrică îmi este ca o vatră sufletească. Orice fac și orice doresc, tot la ea mă întorc, în felul acesta pricinuindu-mi eu însumi mai mult chin. Vino tu, preamilostivule Efrem, și, întinzând mâna ta cea sfântă, ridică-mă cu putere și mă tămăduiește din această stare de plângere și durere. Cred cu adevărat că poți săvârși aceasta, căci dragostea ta fără seamăn este nemăsurat mai mare decât toate urâciunile care mi-au fost date să le văd, aud ori pătimesc. Și mai cred că prin puterea Duhului Sfânt cunoști mai bine decât mine tot ceea ce este înlăuntrul meu, și de aceea te rog, coboară până în tainițele cele mai adânci ale inimii și dezrădăcinează de acolo toată moartea, urâciunea și păcatul, ca sămânța lor să nu-mi ruineze sau să-mi distrugă și viața aceasta pământească, și pe cea viitoare.
 
Iar cu nespusa ta blândețe, deschide-mi calea spre Sfânta Spovedanie, ca, mărturisindu-mi toate rănile lăuntrice, să mă slobozesc de puterea lor vătămătoare și să pot primi dumnezeiescul Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos care, prin puterea Învierii, tămăduiește cele mai ascunse ale omului și ridică spre lucrare și viață nouă pe toți cei care Îl primesc cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Sfinte Efrem, fă ca minunata și tainica ta îmbrățișare să îmi fie călăuză în drumul spre viața veșnică, pentru ca și prin smeritele mele fapte și cuvinte să se slăvească puterea Dumnezeului nostru, a Preasfintei Treimi, a Tătălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

7 LUCRURI DE TAINĂ

 7 LUCRURI DE TAINĂ

Șapte lucruri pe care nu trebuie să le povestiți nici măcar rudelor:

1. Primul lucru pe care trebuie să-l păstrați în secret sunt planurile personale de viitor. Nu spuneți nimănui până nu se vor împlini. Orice idee nu este ideală; are unele puncte slabe, în care se poate poticni foarte ușor.

2. Al doilea lucru despre care este bine să nu spuneți nimic sunt faptele de milostenie. Un lucru bun este o raritate în această lume și de aceea trebuie păzit foarte bine. Nu vă lăudați cu faptele bune. Altfel, mândria va înlătura tot binele.

3. Al treilea lucru despre care nu trebuie să vorbim îl reprezintă nevoinţa noastră. Nu relataţi tuturor despre limitele dumneavoastră în alimentație, somn, rugăciune etc. Asceza fizică aduce foloase dacă este în coordonare cu starea duhovnicească.

4. Al patrulea lucru despre care trebuie să tăcem este curajul și bărbăția noastră. Unii au încercări interioare, alții încercări exterioare. Încercările exterioare se observă, de aceea oamenii primesc medalii, însă dacă au fost depășite anumite încercări interioare nimeni nu le poate observa și de aceea nici nu există premii pentru ele.

5. Al cincilea lucru sunt cunoștințele duhovnicești. Acestea au diferite niveluri și trebuie dezvăluite doar la un anumit nivel de pregătire. Principala greșeală a începătorilor este dorința de a împărtăși celorlalţi propria stare duhovnicească, care, în loc să le aducă liniște, le aduce tulburare.

6. Al șaselea lucru despre care nu trebuie să vorbiţi sunt problemele familiale. Țineți minte: cu cât mai puțin veți vorbi despre problemele din familia dumneavoastră cu atât ea va fi mai puternică și mai stabilă.

7. Al șaptelea lucru despre care nu trebuie să vorbiți sunt cuvintele urâte pe care le-ați auzit. Puteți să vă murdăriți încălțămintea sau puteți să vă murdăriți conștiința. Dacă veniți acasă și spuneți tot ce ați auzit de la un necioplit pe stradă, nu vă va deosebi de acea persoană care a venit acasă și nu s-a descălțat.

Fiind lucruri (lucrări) de taină și personale, pot fi spuse doar în taina rugăciunii (lui Dumnezeu) și în taina pocăinței (duhovnicului).

DUHUL SFÂNT SE ODIHNEȘTE ÎN TINE DACĂ TU ÎI ODIHNEȘTI PE ALȚII

 Odată, un creştin s-a gândit să-i ducă un strugure Sfântului Macarie Alexandrinul. Acesta a primit darul şi a mulţumit. Dar după aceea şi-a zis: „Nu voi mânca acest strugure. Mai bine îl duc unui frate bolnav”. Ajuns la poarta mănăstirii, Sfântul Macarie a înmânat fructul şi s-a înapoiat la chilie. Fratele a mulţumit pentru strugure. Dar după aceea şi-a spus: „Îl voi da altcuiva ca să se bucure”. Fratele care l-a primit a făcut la fel… Aşa, până în seară, strugurele a făcut ocolul mănăstirii, ajungând înapoi la Sfântul Macarie. Atunci Sfântul a zis: „Mare e dragostea acestor fraţi, căci nimeni nu s-a gândit la sine, ci fiecare la aproapele său”.

El m-a învățat că mai bine ești mut și te rogi mereu, decât să ai glas și să rănești pe cei din jurul tău.

 Călugărul mut

Când eram în Athos, am muncit la o chilie de părinți greci de lângă Mănăstirea Iviron. Acolo era un călugăr bătrân, care zâmbea la toată lumea și era mut.

Stătea aplecat la slujbe, cu capul spre pământ. Făcea sute de închinăciuni cu o viteză extraordinară, parcă plutea ridicându-se. 

Noi eram tineri și nu puteam ține pasul la zborul de pocăință al bătrânelului. Egumenul mă pusese la zidit un gard de piatră.

Și părintele ăsta, fără să-l rog, venea și îmi aducea pietre la mână, ajutându-mă foarte mult.

Îi mulțumeam și zâmbea. Dădea din cap. Odată, la masă, l-am întrebat pe egumen despre bătrânul mut. Mi-a zis:

Ehei, părintele ăsta e de 40 de ani în chilie. La început era foarte mânios și cânta foarte frumos, de se minunau părinții de la Protaton sau Iviru.

Într-o zi, părintele s-a mâniat strașnic pe ceilalți frați și a început să-i batjocorească, să-i facă în toate felurile.

În noaptea aceea, i s-a arătat Maica Domnului într-un veșmânt ca lumina cerului și i-a pus degetul la gură.

De-atunci a muțit. Părul i-a încărunțit într-o clipă. Nu mai poate vorbi nicidecum. Stă doar și zâmbește.

Și i-a zis Împărăteasa: dacă nu vei sta în liniște, nu te vei putea mântui.

După 4 ani, am trecut iar pe la chilie. Părintele mut se mutase la Domnul. El m-a învățat că mai bine ești mut și te rogi mereu, decât să ai glas și să rănești pe cei din jurul tău.

Pr. Ioan Istrati