CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI

 

CANOANELE Fericitului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei (†264)

CANONUL 1 Dionisie al Alex. (RÂNDUIALA PENTRU POSTUL MARE. SFAT PENTRU AJUNARE ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR)

Mi-ai scris, fiul meu preacredincios şi preaînţelept, întrebând în care ceas trebuie a se lăsa ajunarea în ziua Paştilor; anume zici că unii fraţi zic că trebuie să se facă aceasta către cântatul cocoşilor; iar alţii că se cade de cu seară: că fraţii din Roma, precum zici, aşteaptă cocoşul; iar despre cei ce sunt aici, ziceai că mai degrabă. Deci cauţi a se pune termen precis şi ceas deplin măsurat, care lucru este şi dificil, şi greşit. Căci de toţi se va”mărturisi la fel cum că sărbătoarea şi veselia trebuie a se începe după timpul învierii Domnului nostru, smerind până la acel timp sufletele cu ajunări. Dar prin cele ce mi-ai scris ai dovedit foarte corect şi înţelegând din dumnezeieştii evanghelişti că nu se vede nimic precis la dânşii în pri­vinţa ceasului când a înviat. Căci evangheliştii au scris în feluri diferitedespre cei ce au venit la mormânt în timpuri diferite, şi toţi au zis că au aflat pe Domnul înviat, „şi târziu sâmbăta” (28, 1), precum zice Matei; „şi de dimineaţă, fiind încă întunerec” (20, 1), precum scrie Ioan; „şi dis-de-dimineaţă” (24, 1), precum Luca; „şi foarte dimineaţă răsărind soarele” (16, 2), precum Marcu. Dar când a înviat cu adevărat, nici unul nu spune lămurit; se mărturiseşte însă că în seara sâmbetei, care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii, până la răsăritul soarelui acelei dintâi zile a săptă­mânii, cei ce au venit la mormânt nu l-au mai aflat pe el zăcând acolo. Şi noi zicem că evangheliştii nici nu se deosebesc, nici nu se contrazic întreo-laltă; căci, deşi se pare a fi o deosebire mică în privinţa chestiunii ridicate, dacă toţi se potrivesc că noaptea aceea a răsărit lumina lumii, Domnul nostru, ei se deosebesc numai în privinţa ceasului, ca noi să ne sârguim a le potrivi pe cele zise cu pricepere si cu credinţă. Deci cele zise de Mateisunt aşa: „Târziu sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, a venit Măria Magdalena şi cealaltă Mărie ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare; că îngerul Domnului pogorându-se din cer, venind a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea Iui era ca ful­gerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, vorbind femeilor, a zis: Nu vă temeţi voi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci s-a sculat precum a zis” (28, 1-16), iar cuvântul acesta „târziu”, unii cred că după graiul comun însemnează seara sâmbetei, iar cei ce înţeleg mai înţe-lepţeşte zic că nu este aceasta, ci noapte adâncă, deoarece „târziu” însem­nează după o întârziere şi după un timp lung; iar cum că zice că era noap­te, iar nu seară, a adaus: „care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii”. Şi femeile au venit, dar nu cum zic ceilalţi, aducând miresme, ci să vadămormântul, şi au aflat că se făcuse cutremur şi pe înger şezând pe piatră, şi au auzit de la el: „Nu este aici, s-a sculat”. Asemenea Ioan zice: „în cea dintâi zi a săptămânii, Măria Magdalena a venit de dimineaţă la mor­mânt, fiind încă întunerec, şi a văzut piatra luată de pe mormânt” (20, 1), după el deci, ea a venit încă întunerec fiind. Iar Luca zice: „Şi sâmbătă s-au odihnit după lege. Iar în întâia zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă au venit la mormânt, aducând miresmele cele ce gătiseră; şi au aflat piatra răsturnată de pe mormânt” (23, 26; 24, 1-2). Acel „dis-de-dimineaţă” poate că însemnează zorile ce se ivesc mai înainte de dimineaţă în ziuaîntâi din săptămână, căci trecuse deja deci desăvârşit, împreună cu noap­tea, sâmbăta întreagă şi s-a început altă zi când au venit ele aducând mi­resmele şi mirurile; de unde este evident că înviase cu mult mai înainte. Acestuia urmează şi Marcu, zicând: „Au cumpărat miresme ca să meargă să-1 ungă; şi foarte de dimineaţă în cea dintâi zi a săptămânii au venit la mormânt, răsărind soarele”(16, 1-2); deci şi acesta zice „foarte de dimi­neaţă”, ceea ce este asemenea cu „dis-de-dimineaţă”, şi a adaus „răsărind soarele”. Este evident că pornirea şi calea lor dis-de-dimineaţă şi foarte de dimineaţă s-a început; au întârziat însă pe cale, şi Ia mormânt au pe­trecut până la răsăritul soarelui; şi zice că atunci tânărul cel în veşminte albe le-a zis acestora: „S-a sculat, nu este aici”. Deci aşa fiind acestea, des­coperim celor ce cercetează cu deamănuntul în care ceas, sau şi în care jumătate de ceas, sau pătrime de ceas, se cuvine a începe bucuria pentru învierea din morţi a Domnului nostru; deci pe cei ce se preagrăbesc şi deja pe la miezul nopţii se Iasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi do­jenim, ca pe unii care cu puţin mai înainte de ţintă întrerup calea, căci zice un înţelept: Nu este lucru mic în viaţă, chiar dacă puţinul lipseşte; iar pe cei ce se mai înfrânează şi rabdă mai mult, şi rabdă până Ia a patra strajă, la care şi celor ce călătoreau pe mare s-a arătat Mântuitorul nos­tru umblând pe apă, îi primim ca pe nişte viteji şi iubitori de osteneală.Dar să nu prea osândim nici pe aceia care au încetat între timp, sau fi­indcă au fost îndemnaţi, sau fiindcă nu au putut, deoarece nici cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi şi în asemenea fel; ci unii perse­verează, petrecându-Ie nemâncaţi chiar pe toate; alţii două, alţii trei, alţii patru, alţii nici una; iar celor ce s-au trudit foarte întru prelungirea zile­lor de ajunare, încât au obosit şi numai că nu s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică; iar dacă unii, care nu numai că nu au perse­verat, dar nici nu au ajunat, sau chiar desfătându-se în cele patru zile tre­cute, apoi ajungând Ia cele două din urmă, şi numai pe acestea le-au pe­trecut ajunând, vineri şi sâmbătă, şi cred că fac vreun lucru mare şi stră­lucit dacă stăruiesc până seara, eu socotesc că aceştia nu au răbdataceeaşi nevoinţă ca şi aceia care mai multe zile s-au înfrânat. Şi le-am scris acestea, precum cuget, sfătuind în privinţa acestora.

(66 ap.;89 Trul.)

CANONUL 2 Dionisie al Alex. (OPRIREA DE LA CELE SFINTE A FEMEILOR AFLATE ÎN STAREA DE CURĂŢIRE LUNARĂ)

Iar în privinţa femeilor care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflân-du-se ele aşa, să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de trupul şi de sângele lui Hristos; căci nici aceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat, şi cu sufletul, şi cu trupul, se va opri de ase apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor.

(44 Laod.; 6, 7 Tim. Alex.)

 

CANONUL 3 Dionisie al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR)

Iar cei ce sunt independenţi şi căsătoriţi trebuie să-şi fie loruşi judecă­tori, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se de­părta la un timp unul de altul prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune, şi apoi să se apropie (I Cor. 7, 5).

(13 TruL; 3, 4, 25 Carlag.; 5, 13 Tim. Alex.)

CANONUL 4 Dionisie al Alex. (SFAT PENTRU CAZUL DE SCURGERE A SĂMÂNŢEI)

Iar celor ce li se întâmplă scurgeri noaptea fără voie, aceştia încă să urmeze propriei lor conştiinţe; şi să se cerceteze pe sine ori de au îndoială pentru aceasta, ori nu; căci întocmai ca şi la mâncări, zice Apostolul: „cel ce se îndoieşte, de va mânca, este osândit” (Rom. 14, 23); astfel, şi în pri­vinţa aceasta, tot cel ce se apropie de Dumnezeu să fie cu bună cunoştinţă şi să aprecieze după propria sa convingere. Aceste întrebări ni le-ai pus tu nouă dându-ne cinste, iar nu fiindcă nu le cunoşti, pentru ca prin aceasta să ne predispui a fi de aceeaşi părere, precum şi suntem, şi de acord cu tine. Iar eu, nu ca învăţător, ci cu toată simplitatea, precum se cuvine când vorbim întreolalta, ţi-am expus părerea în chip nepărtinitor, asupra căreiatu, fiul meu cel preaînţelept, să judeci şi să-mi scrii în privinţă acestora, dacă ceva ţi se pare mai drept sau mai bun, sau dacă eşti de părere să fie aşa. Mă rog, iubitul meu fiu, să fii sănătos, slujind în pace Domnului.

(1Atanasie cel Mare; 12 Tim. Alex.)

CANOANELE Sfântului Grigorie Taumaturgul, Arhiepiscopul Neocezareei (†270/275)

CANONUL 1 Grigorie Taum., al Neocezareei (PĂCATELE CELOR PRINŞI, ROBIŢI, DE BARBARI)

Nu mâncările ne îngreuiază pe noi, sfinţite papă, dacă cei robiţi au mâncat cele ce le-au pus înaintea lor cei ce-i stăpâneau pe ei; mai ales fi­indcă toţi sunt de părerea că barbarii, care au năvălit în părţile noastre,n-au jertfit idolilor. Iar Apostolul zice: „Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele pentru mâncări, dar Dumnezeu le va desfiinţa şi pe acela, şi pe acestea” (I Cor. 6, 13). Dar şi Mântuitorul, care curăţeşte ‘oate mâncările, zice: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies” (Matei 15, 11). Iar în privinţa necinstirii femeilor robite, batjocorindu-se de barbari trupurile lor, acestea să nu se osândească toate la fel. Căci, dacă viaţa vre­uneia şi mai înainte era prihănită, mergând după ochii celor desfrânaţi, precum s-a scris, este evident că deprinderea de desfranare se presupune şi în timpul sclaviei, şi unele ca acestea nu trebuie să se împărtăşească prea uşor de rugăciuni. Dar, dacă vreuna vieţuind în deplină castitate şi mai înainte a dovedit viaţă curată şi afară de orice bănuială, şi acum de silă şi de nevoie a căzut în ocară, în privinţa acesteia avem pildă din Deute-ronom, despre fecioara pe care un om a găsit-o în câmp şi siluind-o s-a cul­cat cu dânsa: „Tinerei, zice Sfânta Scriptură, să nu-i faceţi nimic, căci nu este păcat de moarte în această fecioară, căci precum s-ar scula omul asu­pra aproapelui său şi ar omorî sufletul lui, aşa este lucrul acesta, a strigat fecioara, dar n-a fost cine să-i ajute” (Deut. 22, 26. 27). Aşa este şi aceasta.

(62, 67 op.; 11 sin. I ce; 27 sin. IVec; 4, 5 Ancira; 14 Petru Alex.; 49 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDALĂCOMIEI Şl EXPLOATĂRII, A PRĂDĂRII ŞI ACÂŞTIGULUI URÂT)

Groaznică este lăcomia, şi nu se pot cita într-o scrisoare dumnezeieştile scripturi, în care se spune că este grozavă şi înfricoşată nu numai tâlhă­ria, ci în general lăcomia şi atingerea de cele străine, pentru agonisirea urâtă; şi orice de acest fel este de lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Iar cei ce în timp de prigoană, „întru atâta suspin şi atâtea plângeri, îndrăz­nesc să creadă că timpul aducător de toată pierzarea este pentru ei timp de câştig, aceştia sunt oameni necinstitori de Dumnezeu şi urâţi de Dum­nezeu şi care întrec orice răutate. Drept aceea s-a hotărât ca toţi aceştia să se lepede, ca nu cumva să vină urgia peste tot poporul şi mai întâi peste întâi-stătătorii care nu cercetează aceste lucruri; căci mă tem, precum zice Scriptura: „Nu vei pierde cu cel nelegiuit pe cel drept” (Fac. 18, 23); căci zice Sfânta Scriptură: „Desfrâul şi lăcomia sunt cele prin care vine urgia lui Dumnezeu peste fiii pierzării” (Col. 3, 6); „deci nu vă faceţiîmpreună părtaşi ai lor; că aţi fost oarecând în întunerec, iar acum lu­mină întru Domnul; ca fiii luminii să umblaţi, căci rodul luminii este întru toată bunătatea, şi dreptatea, şi adevărul, cercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi lucrurilor celor fără de roadă ale întune­ricului, ci mai vârtos mustraţi-le chiar, căci cele făcute în ascuns de dânşii ruşinos este chiar a le spune; iar toate vădindu-se de lumină se arată” (Efes. 5, 6-13). Unele ca acestea le zice Apostolul. Iar unii, care au fost pedepsiţi pentru lăcomia lor din timp de pace, dacă chiar în timp de urgie iarăşi se vor îndrepta spre lăcomie, câştigând din sângele şi din pieirea unor oameni, care au fost alungaţi, sau robiţi, sau ucişi, ce trebuie să se aştepte altceva de la acest lucru, decât că cei ce practică lăcomia îngră­mădesc urgie atât asupra lor, cât şi asupra poporului întreg?

(5 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CÂŞTIGULUI NECINSTIT)

Oare nu Ahar, fiul lui Zara, din greşeală luând din cele aduse lui Dum­nezeu, peste toată adunarea lui Israel s-a făcut urgia? Şi acesta singur a păcătuit, dar oare singur a murit întru păcatul său? Şi nouă ni se cuvine în acel timp să considerăm anatemă tot ce nu este al nostru şi câştig străin. Căci şi acel Ahar a luat din pradă; aceştia acum tot din pradă; dar acela a luat cele de la vrăjmaş; iar aceştia, acum, de la fraţi, câştigându-şi câştig de pieire.

(72 ap.; 10 sin. I-II; 61 Vasile cel Mare; 6, 8 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA PRĂDĂRII)

Şi nimeni să nu se amăgească pe sine nici ca şi cum ar fi găsit; căci nici celui ce găseşte ceva nu se cuvine a câştiga; căci Deuteronomul zice: „Să nu treci cu vederea văzând viţelul fratelui tău sau oaia rătăcind pe cale, ci întorcându-te să le întorci la fratele tău; iar dacă fratele tău nu este aproape de tine sau nu-1 cunoşti, le vei aduna pe ele şi vor fi cu tine până ce le-ar căuta fratele tău şi le vei da lui; aşa vei face cu asinul lui, şi aşa vei face cu haina lui, şi aşa vei face cu tot ceea ce a pierdut fratele tău, cu orice a pierdut el, şi tu le-ai aflat” (Deut. 22, 1-3) nu numai ale fratelui de le-ar găsi, ci şi ale vrăjmaşului. „Intorcându-te”, aşa spune Deuteronomul. Iar înExod se spune că zice „le vei întoarce la casa stăpânului lor” (leş. 23, 4). Iar dacă nu este îngăduit a câştiga dacă fratele tău, sau vrăjmaşul, în vreme depace ar lenevi şi s-ar desfăta, neîngrijindu-se de ale sale, cu cât mai puţin când este în nenorocire şi fuge de vrăjmaşi, şi silit îşi părăseşte ale sale?

(6 Grig. Nyssa)

CANONUL 5 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURILE GĂSITE)

Dar mulţi se amăgesc pe sine ţinând în locul lucrurilor lor pierdute, pe cele străine ce au găsit; căci dacă voradii şi goţii au tratat cu ei ca vrăj­maşi, apoi ei se fac altora voradi şi goţi. Deci am trimis la voi pe fratele şi împreună bătrânul Eufrosiu, pentru acestea, ca să dea şi acolo asemenea fel de procedare, după cel de aici, şi ale căror scuze se cuvine a se primi, şi care trebuie să se oprească de la rugăciuni.

CANONUL 6 Grigorie Taum., al Neocezareei (LIBERAREA ROBILOR. ROBII, SCLAVII SCĂPAŢIDIN PRINSOARE SUNT LIBERI)

Ni s-a vestit însă nouă că în ţara noastră se face un lucru de necrezut, negreşit de necredincioşi şi de nelegiuiţi, şi de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică unii la atâta cruzime şi neomenie au ajuns, încât reţin cu sila pe unii dintre sclavii scăpaţi de la barbari. Trimiteţi pe câţiva prin ţară, ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea.

(85 TruL; 3 Gang.; 64 Cartag.)

CANONUL 7 Grigorie Taum., al Neocezareei (VÂNZĂTORII DE FRAŢI. , OSÂNDA CELOR CE SE FAC UNELTE ALE BARBARILOR).

Deci cei ce s-au numărat între barbari şi s-au dus cu ei în robie, uitând că au fost odată din Pont şi creştini, şi s-au sălbăticit într-atâta încât ucid chiar pe cei de neam cu dânşii, sau cu lemn, sau prin sugrumare, şi arată barbarilor, care nu ştiau, căile sau casele, aceştia trebuie să se oprească şi de Ia ascultare, până ce adunându-se sfinţii, şi Duhul Sfânt înaintea lor, ar hotărî ceva de obşte în privinţa lor.

(9 Ancira; 11, 13 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CELOR CE PRĂDEAZĂ)

Iar pe cei ce au îndrăznit să năvălească asupra caselor străine, dacă, acuzaţi fiind, s-ar dovedi, să nu-i învredniceşti nici de ascultare; iar dacă singuri ar mărturisi şi vor da înapoi ceea ce au luat, să se umilească în rândul celor ce se convertesc.

(61 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 9 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURI GĂSITE DIN PRĂZI)

Iar cei ce în câmp au găsit ceva, sau în casele lor din ce au lăsat bar­barii, dacă se vor dovedi, fiind acuzaţi, de asemenea să fie între cei ce se smeresc; iar dacă vor mărturisi singuri şi vor da înapoi, să-i învredniceşti şi de rugăciune.

(61 Vasile cel Mare; 2, 5, 8 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Grigorie Taum., al Neocezareei (RÂNDUIALA PENTRU CEI CARE DAULUCRURILE PE FAŢĂ. SĂ NU CEARĂ RĂSPLATĂ)

Iar cei ce îndeplinesc porunca trebuie să o îndeplinească afară de orice câştig urât, nici să nu ceară răsplată de denunţ, sau de salvare, sau de gă­sire, sau ori cu ce nume le numesc pe acestea.

(4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Grigorie Taum., al Neocezareei (TREPTELE POCĂINŢEI)

Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se în­vrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bise­ricii stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împre­ună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine.

(11 sin. 1 ec; 4, 8, 9 Ancira; 22, 56, 75, 81, 83 Vasile cel Mare)

CANOANELE Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei şi Martirul (†311)

CANONUL 1 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DIN PRICINA PRIGOANELOR)

Deoarece s-au ajuns a patra oară Pastile în persecuţie, a fost destul pentru cei ce au fost urmăriţi şi întemniţaţi, şi au răbdat chinuri cumplite şi bătăi de nesuferit, si alte multe nevoi grele, şi după aceea s-au predat din cauza neputinţei trupului, dacă aceştia la început nu au fost reprimiţi din cauza căderii mari, căreia s-au supus, totuşi deoarece ei mult s-aunevoit şi mult timp s-au luptat împotrivă, că nu de voie au venit ei la aceasta, ci predându-se din cauza neputinţei trupului, fiindcă şi rănile lui Iisus se arată pe trupurile lor, şi acum au al treilea an de plângere, să li se dea lor penitenţă, spre aducerea-aminte despre întoarcere, alte patruzeci de zile, pe care deşi le-a ajunat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce s-a botezat, totuşi a fost ispitit de diavolul, astfel şi dânşii, exercitându-se mai mult în timpul acelora, şi deşteptându-se mai tare, de aci înainte vor priveghea în rugăciuni, meditând asupra ceea ce a zisDomnul către cel ce-L ispitea pe El să i se închine: „Mergi înapoia mea, Satano; că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi Lui sin­gur să-i slujeşti” (Mat. 4, 10).

CANONUL 2 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE AU CĂZUT UŞOR)

Iar celor ce numai după ce au fost întemniţaţi şi au răbdat asupririle şi infecţiile din temniţă, ca în strâmtoare, iar apoi fiind robiţi neluptând cu chinurile, după multă lipsă de putere şi după oarecare orbire, s-au în­frânt, le va ajunge un an către celălalt timp; fiindcă şi ei cu totul s-au dat pe sineşi spre a fi asupriţi pentru numele lui Hristos, deşi au şi primit întemniţă de la fraţi mare mângâiere, pentru care au să răsplătească în­mulţit dacă doresc a se elibera de robia prea-amară a diavolului, aducân-du-şi prea bine aminte de cel ce zice: „Duhul Domnului peste mine, pen­tru care m-a uns, m-a trimis spre a propovădui săracilor, a binevesti ro­bilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pe cei înfrânţi întru uşurare, a propovădui anul cel primit al Domnului şi ziua răsplătirii” (Isaia 61, 1-2; Luca4, 18-19).

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1,2,3, 9, 12 Ancira; 73, 81 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE S-AU PREDAT FĂRĂ CAZNE)

Iar celor ce chiar nimic nu au pătimit ceva de acest fel, şi nici nu au arătat rod de credinţă, ci singuri au alergat la răutate si s-au predat delaşitate ori de frică, iar acum au venit la pocăinţă, de lipsă şi potrivit este a li se pune înainte parabola smochinului celui neroditor, precum zice Domnul: „Avea oarecine un smochin sădit în via lui, şi a venit căutând rod în el, şi n-a găsit. Atunci zise către vier: Iată trei ani de când vin cău­tând rod în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-1, pentru că şi pământul îl face nefolositor. Iar el răspunzând, zice lui: Doamne, lasă-1 şi anul acesta, până ce-I voi săpa împrejur şi voi pune gunoi, şi poate face rod! Iar dacă nu, îl vei tăia la anul cel viitor” (Luca 13, 6-9); pe care parabolă luând-o ei înaintea ochilor, şi arătând rod vrednic de pocăinţă în cursul unui timp îndelungat de pocăinţă, vor avea mai mult folos.

(62 ap.; 6, 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Petru Alex. (OSÂNDA CELOR CE NU SE POCĂIESC)

Iar celor în privinţa cărora nu este nici o nădejde şi sunt nepocăiţi, câştigându-şi piele de Etiop neschimbată şi împietriri de panteră, li se va zice cele ce s-au zis celuilalt smochin: „Să nu se mai facă din tine rod în veci, şi se usca smochinul îndată” (Mat. 21, 19). Se plineşte asupra lor şi cele zise de Ecclesiastul: „Ce este strâmb nu se va putea îndrepta, şi ce lipseşte nu se va putea număra” (Ecclesiast 1, 15); că de nu se va îndrepta mai înainte cel strâmb, este cu neputinţă să se împodobească; şi de se va împlini mai întâi lipsa, este cu neputinţă a se număra aceasta. Drept aceea şi la sfârşit li se va întâmpla lor cele zise de Isaia proorocul: „Şi vor vedea deci, zice, mădularele oamenilor care s-au lepădat de mine; că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge, şi vor fi spre vedere la tot trupul” (Is. 66, 24). Fiindcă şi precum mai înainte s-a zis de dânsul: „iar cei nedrepţi ca marea înviforată, aşa se vor tulbura, şi nu vor putea să se odihnească; şi cei nelegiuiţi nu se vor putea bucura, a zis Dumnezeu” (Is. 20, 21).

(62 ap.; 10 sin. 1 ec; 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa; 84, 85 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR PREFĂCUŢI, CE I-AU VICLENIT PE VRĂJMAŞI)

Iar în privinţa celor ce s-au prefăcut ca David, care s-a făcut epileptic ca să nu moară, căci n-a fost epileptic, ci care nu au iscălit simplu cele de lepădat, şi după multă strâmtoare şi-au bătut joc de vicleniile vrăjmaşi­lor, ca nişte copii cuminţi şi înţelepţi între copiii fără de înţelepciune, şi, sau ca şi cum au trecut prin altare, sau ca şi cum cu mâna, sau ca şi cum au pus păgâni în locul lor, deoarece, precum am auzit, unii dintre cei ce au mărturisit au dat iertare unora dintre aceia, căci mai ales cu multă evlavie au evitat ca însuşi cu mâinile lor să facă focul şi să tămâieze pe de­monii necuraţi, şi deoarece prin ignoranţă a rămas ascuns că ei au făcut această nebunie, totuşi li se va mai da acestora un timp de şase luni pen­tru convertirea la pocăinţă; astfel şi ei mai mult vor avea folos, cugetând neîncetat la cele spuse de prooroc şi care zic: „Prunc s-a născut nouă, fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire peste umărul Lui si numele lui se cheamă înger de mare sfat” (Is. 9, 6); carele precum ştiţi a zămislirii celuilalt prunc, care mai înainte a propovăduit înaintea feţei ieşirii lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, s-a zămislit şi el însuşi ca să propovăduiască pocăinţa, căci noi îi auzim pe amândoi propovăduind mai întâi nu numai despre pocăinţă, ci şi despre împărăţia cerurilor, care, precum am învă­ţat, înlăuntrul nostru este (Luca 17, 21), că aproape de noi este cuvântul pe care-1 credem în gura noastră şi în inima noastră; despre care şi ei aducându-şi aminte se vor învăţa a mărturisi cu gura lor pe Domnul Iisus, crezând în inima lor: că Dumnezeu 1-a sculat pe El din morţi; pe care auzindu-le că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărtu­riseşte spre mântuire (Rom. 10, 8).

(62 ap.; 1-6 Ancira; 7 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 6 Petru Alex. (POCĂINŢA ROBILOR CREŞTINI CARE AU JERTFIT DE SILĂ)

Iar în privinţa celor ce au pus sclavi creştini să jertfească idolilor în locul lor, şi sclavii, ca unii care sunt sub stăpânire, şi sunt într-un fel oare­care întemniţaţi de stăpâni şi îngrozindu-se de aceştia şi de frica lor, au venit şi au alunecat la aceasta, aceia într-un an vor arăta faptele pocăin­ţei, învăţându-se pentru viitor să facă voia lui Dumnezeu şi să se teamă de EI ca robi ai lui Hristos, mai ales auzind că fiecare, dacă va face ceva bine, aceasta va lua de la Domnul, fie rob, fie slobod (Ef. 6, 8).

(62 ap.; 3 Ancira; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 7 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE ŞI-AU PUS ROBI CREŞTINI SĂ JERTFEASCĂ)

Iar cei liberi, adică stăpânii acelor sclavi, care au fost siliţi să jertfească idolilor, trei ani se vor cerceta întru pocăinţă, ca unii care s-au făţărnicit şi au primit pe cei ce sunt împreună sclavi să jertfească idolilor, fiindcă nu au ascultat pe Apostolul, care voieşte ca stăpânii să facă aceeaşi ce fac sclavii, lăsând ameninţările, ştiind, zice Apostolul, că Domnul din ceruri şi al nostru, şi al lor este (Ef. 6, 9). Iar dacă toţi avem un Domn, care nu caută Ia faţă, „căci şi toate şi întru toţi este Hristos, şi între barbari şi în­tre sciţi, şi între sclavi şi între slobozi” (Col. 3, 11), deci sunt datori a re­flecta asupra celor ce le-au făcut voind a-şi mântui sufletele lor cei ce pe sclavii, care sunt laolaltă, i-au atras la idolatrie, care şi ei puteau scăpa, dacă li s-ar fi dat lor dreptate şi ce este potrivit, precum zice iarăşi Apos­tolul (Col. 4, 1).

(62 ap.; 1, 6 Ancira; 5 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Petru Alex. (RÂNDUIALA PENTRU CEI CE AU FOST TRĂDAŢI)

Iar în privinţa celor ce au fost trădaţi şi au căzut, sau care singuri au intrat în luptă şi au mărturisit că sunt creştini, şi au fost aruncaţi în tem­niţă, fiind chinuiţi, raţional este a le da ajutor întru veselia inimii, şi a-i face părtaşi la toate, şi în rugăciuni, şi întru cuminecarea sângelui şi tru­pului Iui Hristos, şi în mângâierea cuvântului, pentru ca mai cu tărie ne-voindu-se, să se învrednicească şi ei de darul chemării celei de sus. „Fiindcă chiar de şapte ori, zice, de va cădea dreptul, iarăşi se va ridica” (Pilde26, 16); ceea ce dacă ar fi făcut toţi cei căzuţi, ar fi arătat pocăinţa cea mai deplină şi din toată inima.

(62 ap.; 12 sin. I ce; 3 Ancira; 9 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare)

CANONUL 9 Petru Alex. (SFAT PENTRU CEI CE CAUTĂ ISPITA)

Şi în privinţa celor ce ca treziţi din somn au sărit în lupta cea aducă­toare de chinuri şi care va avea loc în viitor, şi care îşi pricinuiesc loruşi ispită de a se lupta cu marea şi cu multe valuri, dar care mai ales împotri­va fraţilor aprind jăratecul păcătoşilor, cu aceştia încă trebuie să se co­munice, deoarece în numele Iui Hristos au venit la aceasta, deşi nu iauaminte la cuvintele Lui, care învaţă: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită”, şi care iarăşi zice către Tatăl în rugăciune: „Şi nu ne duce în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean” (Luca 11,4); şi poate că aceia nici nu ştiu că însuşi Stăpânul şi învăţătorul nostru de multe ori i-a evitat pe cei ce voiau a-L instiga, şi că uneori pleca într-un ţinut aproape de pustie (loan 11, 54), şi că atunci când s-a apropiat vremea patimii Lui nu s-a predat, ci a aş­teptat până ce au venit asupra Lui cu săbii şi cu furci; atunci zise către ei: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu furci să mă prindeţi” (Mc. 14, 48), care l-au şi dat pe El, zice, Iui Pilat; dar celor ce întru asemănarea Lui şi după scopul Lui au umblat, au pătimit, aducându-şi aminte de cuvinteleLui dumnezeieşti, prin care ne ajută pe noi în prigoAne, zice: „Luaţi am­inte de voi, că vă vor da pe voi la adunări şi în sinagogile lor vă vor bate pe voi”; „şi vă vor da” a zis, iar nu: „predaţi-vă singuri pe voi”. „Şi vă vor duce, zice, înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru numele Meu” (Le. 21, 12), „dar să nu vă duceţi înşivă; fiindcă el voieşte ca şi noi, persecutaţi fiind pentru numele Lui, să pribegim din loc în loc”; precum iarăşi îl au­zim că zice: „Şi dacă vă alungă pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cea­laltă” (Mt. 10, 23); căci El nu voieşte să ne ducem singuri către scutierii şi lăncierii diavolului, ca să nu ne facem lor pricinuitori şi de mai multe morţi, ca şi cum i-am sili pe aceştia să se sălbăticească şi mai tare şi să săvârşească deplin faptele de moarte aducătoare, ci dimpotrivă, El voieşte să aşteptăm şi să avem grijă de noi, să priveghem şi să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită (Mt. 26, 41). Astfel, Ştefan, cel dintâi care a primit martir­iul pe urmele Lui, târât fiind în Ierusalim de cei fără de lege şi adus fiind în sinedriu, a fost împroşcat cu pietre, în numele lui Hristos, s-a slăvit ru-gându-se şi zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (F. Ap. 7, 60); astfel şi Iui Iacob al doilea, prins fiind de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul; astfel şi lui Petru, cel mai ales dintre apostoli, de multe ori fiind prins şi închis şi necinstit, mai pe urmă s-a răstignit în Roma; de asemenea şi preavestitului Pavel, fiind predat de multe ori, şi primejduit până la moarte, şi mult nevoindu-se, şi întru multe prigoAne şi necazuri lăudân-du-se, şi lui întru aceeaşi cetate i s-a tăiat capul cu sabia, care întru cele ce s-a lăudat a isprăvit; şi că în Damasc s-a slobozit cu coşniţa noaptea peste zid şi a scăpat din mâinile celui ce căuta să-1 prindă. Căci cea dintâi ţintă a lor a fost să binevestească şi să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, întru care întărind pe fraţi ca să rămână în credinţă; ziceau ei şi că prin multe ne­cazuri trebuie să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 14, 22); căci ei nu căutau folosul lor, ci al multora, ca să se mântuiască (I Cor. 10, 33). Şi sunt multe încă de a le spune lor în privinţa aceasta, pentru ca să lucreze în chip cuvenit, dar, precum zice Apostolul, nu ne ajunge vremea a spune (Evr. 11, 32).

(62 ap.; 3, 5 Ancira; 8 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Petru Alex. (OSÂNDA CLERICILOR CĂZUŢI)

Drept aceea, nu este raţional să mai rămână în slujba bisericească acei clerici care au fugit de martiriu, au căzut şi iarăşi au luptat, fiindcă aupărăsit turma Domnului şi pe sine s-au batjocorit, ceea ce nici unul dintre apostoli nu a făcut. Căci şi fericitul Apostol Pavel, care multe prigoAne a suferit şi s-a distins prin multe biruinţe din lupte, cunoscând că mai bine este a se libera şi a fi cu Hristos, adaugă şi spune: „Dar a mai rămânea în trup este mai trebuincios pentru voi” (Filip. 1, 24); căci având în vedere nu folosul său, ci al multora, ca să se mântuiască, a socotit că este mai necesar a rămânea cu fraţii şi a purta grijă de ei decât a se odihni (I Cor. 10, 33); care voieşte ca cel ce învaţă să fie model credincioşilor în învăţătură (Rom. 12, 7). Drept aceea, cei osândiţi în temniţă, căzând din slujbă şi s-au întors iarăşi la luptă, sunt foarte nechibzuiţi; căci cum se roagă ei pentru ceea ce au părăsit, putând să fie fraţilor de folos în acelaşi timp? Fiindcă până cenu greşiseră, aveau iertare pentru fapta lor nesocotită; iar dacă au greşit, ca unii care s-au mândrit şi s-au prihănit pe sine, nu mai pot să slujească; din care cauză să se îngrijească mai vârtos întru smerenie cum să sfârşească viaţa părăsind slava cea deşartă. Căci acelora este suficientă co­muniunea ce vor avea în linişte şi în deplinătate din ambele motive, atât pentru ca să nu li se pară că au fost împovăraţi când vor fi duşi cu sila din descompunerea de aici, cât şi pentru ca unii căzând să nu pretexteze că au slăbit din pricina penitenţei, care mai mult decât toţi ceilalţi vor avea ruşine şi ocară, în chipul aceluia care a pus temelie, dar nu a fost în stare să o desăvârşească. Că, zice, toţi cei ce trec pe acolo vor începe să-1 batjo­corească zicând: „Omul acesta a pus temelie şi n-a fost în stare să desăvâr­şească” (Luca 14, 29-30).

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2 Ancira; 3 Atanasie cel Mare; 10 Vasile cel Mare; 2 Teof. Alex.)

CANONUL 11 Petru Alex. (CEI CE S-AU PRIMEJDUIT PENTRU FRAŢI)

Iar cei ce, intrând la început în toiul prigoAnei, au stat în faţa judecăţii, şi privind sfinţii mucenici, s-au grăbit către răsplata chemării de sus, şistrăduindu-se cu bună râvnă, s-au supus pe sine la această mucenicie, întrebuinţând multă îndrăzneală, mai ales văzând pe cei ce se chinuiesc şipe cei ce cad, din cauza cărora mânaţi fiind de un glas intern şi îndem-nându-se să poarte război împotriva celui ce se împotriveşte, se sârguiau spre aceasta, ca să nu i se pară diavolului întru sine că este înţelept din cauză că i s-a părut că biruieşte prin viclenie (Pilde 3, 7), deşi s-a tăinuit că a fost biruit de cei ce au suportat chinuri prin sfâşierile trupului şi prin bătăi, şi prin ascuţişul săbiei, şi arderile focului, şi cufundările în apă; şi pentru aceştia, care au scăpat cu credinţă, să se facă rugăciuni şi cereri, şi se cuvine a fi cu considerare la cei ce s-au pedepsit în temniţă şi au suferit de foame şi de sete, ori la cei afară de temniţă ce înaintea judecăţii foarte s-au muncit prin sfâşierea trupului şi bătăi, şi mai pe urmă s-au biruit de slăbiciunea trupului. Că întru nimic nu se vatămă cineva dacă pătimim şi ne doare împreună cu cei ce plâng, şi suspină pentru cei ce s-au biruit în nevoinţă de multă silă a diavolului uneltitor, adică pentru părinţi, sau fraţi, sau fii; căci ştim că şi pentru credinţa altora au dobândit unii bunătatea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor şi sănătatea trupului şi învierea morţilor. Deci aducându-ne aminte de multele lor patimi şi miz­erii, pe care le-au suferit pentru numele lui Hristos, şi aducându-ne am­inte că ei s-au şi pocăit şi s-au tânguit de cele ce ei s-au făcut prin trădare, întru slăbiciunea şi omorârea trupului, ba încă şi dovedind despre sine că au trăit viaţă retrasă, ne rugăm şi ne cucerim împreună pentru curăţirea lor pe lângă celelalte de cuviinţă, prin acela care s-a făcut Mijlocitor cătreTatăl pentru noi, cel ce curăţeşte păcatele noastre. „Căci, zice, chiar de ar păcătui cineva, avem pe Iisus Hristos mijlocitor drept către Tatăl, şi El este împăcare pentru păcatele noastre” (I Ioan 2, 1-2).

(62 ap.; 4 Ancira; 9 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa) 

 

CANONUL 12 Petru Alex. (CEI CE S-AU RĂSCUMPĂRAT)

Iar celor ce au dat arginţi ca să aibă deplină linişte de orice primejdie, să nu li se aducă învinovăţire; fiindcă au suferit pagubă şi pierdere de bani spre a nu se păgubi de sufletul lor, ori să-1 piardă; ceea ce alţii din lăcomie urâtă nu au făcut; cu toate că Domnul zice: „Că ce va folosi omu­lui de ar dobândi lumea întreagă, iar de sufletul său se va păgubi, sau îl va pierde?” Şi iarăşi: „că nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24; Le. 16, 13). Fiindcă aceia s-au arătat slujind lui Dumnezeu, urând argintii şi călcându-i în picioare, defăimându-i şi îndeplinind şi prin aceasta cele scrise: „Răscumpărarea sufletului omului este bogăţia sa” (Pilde 13, 8). Căci şi în Faptele Apostolilor am citit că cei târâţi în Tesalo-nic la mai-marii cetăţii, în locul lui Pavel şi Sila, s-au liberat prin saturare cu bani. Că după ce mult i-au asuprit pentru numele lui Hristos şi după ce au tulburat gloatele şi pe mai-marii cetăţii, „luând ei, zice, din destul de la Iason şi de la ceilalţi, i-au liberat. Iar fraţii îndată noaptea au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea” (F. Ap. 17, 9-10).

(62 ap.; 5 Ancira)

CANONUL 13 Petru Alex. (CEI CE SE FERESC DIN CALEA VRĂJMAŞULUI)

Drept aceea, nici cei ce au părăsit toate pentru mântuirea sufletului şi s-au depărtat să nu se învinovăţească, fiindcă s-ar fi prins alţii din cauza lor; căci şi în Efes în locul lui Pavel au târât în teatru pe Gaiu şi pe Aris-tarh, pe soţii lui Pavel, şi voind el să meargă în popor, fiindcă din cauza lui s-a făcut tulburarea; deoarece a înduplecat şi a convertit mult popor spre cinstirea de Dumnezeu „nu l-au lăsat pe el învăţăceii”, se spune, „ba chiar şi unele dintre căpeteniile Asiei, prieteni fiindu-i, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru” (F. Ap. 19, 30, 31); iar dacă unii ar stărui, bat­jocorind pe cei ce cu curăţenie iau aminte la cel ce zice: „Mântuind, mân-tuieşte-ţi sufletul tău, şi să nu priveşti înapoi” (Fac. 19, 17), să-şi aducă aminte de Petru, cel distins între apostoli, care aruncat fiind în temniţă şi predat la patru căpetenii cu câte patru ostaşi ca să-1 păzească, a fugit noaptea şi s-a liberat din mâna ucigaşului Irod, şi din toată aşteptarea poporului iudeilor, după porunca îngerului Domnului, şi făcându-se ziuă, se spune, nu puţină tulburare era între ostaşi, oare ce s-a făcut cu Petru? Irod deci căutându-1 şi negăsindu-1, cercetând pe păzitori, a poruncit să fie sugrumaţi (cf. F. Ap. 12, 4-19), din cauza cărora nici o învinuire nu atinge pe Petru, căci se putea, văzând şi ei ceea ce s-a făcut, să scape, precum şi toţi pruncii din Bethleem, şi din toate hotarele lui, dacă părinţii lor ar fi ştiut ceea ce se va întâmpla, care s-au omorât de ucigaşul Irod din cauză că el căuta să se piardă un prunc, dar care şi el a scăpat după porunca înge­rului Domnului, atunci în grabă a început a prăda şi cu iuţeală a jefui po­trivit chemării numelui, precum s-a scris: „Cheamă numele Lui, pradă în grabă, jefuieşte la iuţeală; pentru că mai înainte de a şti copilul să cheme pe tatăl său şi pe mama sa se va lua puterea Damascului şi prăzile Samari-ei înaintea regelui Asiriei” (îs. 8, 3-4). Deci şi magii, cei ce au fost prădaţi şi jefuiţi, cu supunere şi cu cinstire se închină pruncului, şi deschizându-şi vistieriile şi aducându-i preapotrivite şi preacuviincioase daruri, aur, tă­mâie şi smirnă, ca unui împărat şi Dumnezeu, si om; drept aceea nu au so­cotit ei a fi demn să se întoarcă la împăratul asirian, fiind călăuziţi de Pro­videnţă. „Că luând înştiinţare prin vis, se spune, să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt. 2, 16). Deci văzând Irod, vărsătorul de sânge, că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând, se spune, a omorât pe toţi pruncii din Bethleem şi din toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul aflat de la magi (Mt. 2, 11-16); cu care căutând să omoare şi pe celălalt prunc născut mai înainte de el şi neaflându-I, a ucis pe tatăl lui, pe Zaharia, între templu şi altar (Mt. 23, 25), scăpând pruncul cu Elisabeta, mama lui, pentru ceea ce ei cu nimic nu se învinovăţesc.

(62 ap.; 3, 5 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Petru Alex. (DESPRE MĂRTURISITORI)

Iar dacă unii au suferit multă silă şi nevoie, căscându-li-se gura, şi suferind în legături, şi au rămas statornici în mărturisirea credinţei, şi au fost statornici când li s-au ars mâinile, aducându-i fără voie la jertfa ne­sfinţită; după cum mi-au scris mie din temniţă de trei ori fericiţii muceni­ci, precum şi alţi împreună slujitori, în privinţa celor din Libia – unii ca aceştia, mai ales când împreună mărturisesc pentru sine şi pentru alţi fraţi, pot să fie în slujba lor, rânduiţi fiind între mărturisitori, întocmai ca şi cei omorâţi în multe chinuri, şi care nu mai pot să vorbească şi să-şi ridice cuvântul, sau să se mişte spre a sta împotriva celor care-i chinuiesc în zadar; dar care nu s-au învoit cu urâciunea acelora, precum cu adevă­rat iarăşi am auzit de la cei împreună slujitori. Deci se vor pune între mărturisitori şi toţi aceia care vieţuiesc după Timotei şi ascultă de cel ce zice: „Urmăreşte dreptatea, frica de Dumnezeu, credinţa, dragostea,răbdarea, blândeţea; luptă-te cu lupta bună a credinţei, apucă viaţa cea veşnică, la care ai fost chemat, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună îna­intea multor martori” (I Tini. 6,11-12).

(62 ap.; 3, 5 Ancira)

CANONUL 15 Petru Alex. (POSTUL DE MIERCUREA ŞI VINEREA)

Nu ne va învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în care cu drept cuvânt ni s-a poruncit nouă după predanisire să ajunăm; de o parte miercurea, din cauza sfatului făcut de Iuda pentru vinderea Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit EI pentru noi; iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii.

(66, 69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 51 Laod.)

CANOANELE Sfântului Atanasie cel Mare (†373)

CANONUL 1 Atanasie cel Mare (SCURGEREA SĂMÂNŢEI. CĂSĂTORIA ŞI FECIORIA)

Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; căci, după Apostol, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe ceimai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la stră­duinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spur­cate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mân­tuitorului nostru, şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt cu­rate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1,  15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci, fiind elstricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci, precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecarii, care trebuiesc înlăturate. Căci spune-mi mie, iubite şi preacu-cernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimi­nă prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem săspunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din pute­rea curată un lucru spurcat? „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu”, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), „apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea fîrei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim si pe aceasta. însă fiindcă cei ce voiesc să grăiască împotriva celor ce se numesc dreptesau, mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, tre­buie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă, înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scriptu­rile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând învileag eroarea lor, zice: „Nu cele ce intră spucă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? Şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo suntvistieriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apos­tolul, învăţând mai pe scurt despre aceasta, zice: „Mâncarea nu ne vapune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat, se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile, spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale ca-nulelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule preaiubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri? Dar, fiindcă trebuie a preîntâmpina împotrivirile celor răi (căci ar zice: Deci, dar nu este păcat nici adevărata întrebuinţare, dacă orgAnele s-au plăsmuit de Atoatecreatorul), în privinţa aceasta îi vom aduce în tăcere prin întrebări, zicând:  „Despre care întrebuinţare vorbeşti? Despre cea după Lege, pe care a îngăduit-o Dumnezeu zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» (Fac. 1, 28), pe care Apos­tolul o scoate la iveală zicând: «Cinstită este nunta şi patul nespurcat» (Evr. 13, 4), sau despre cea obişnuită, dar care se săvârşeşte pe ascuns şicu desfrânare?” Fiindcă şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă. Deci aceeaşi concluzie are valoare şi în privinţa împreunării. Fericit este cel ce în tinereţe, având jug liber, a întrebuinţat firea spre naştere de copii (Ieremia 3, 27), iar dacă a întrebuinţat-o spre destrăbălări, desfrâ-nări şi adulter, va primi pedeapsa cea arătată de Apostol. Căci, două fiind căile în viaţă pentru aceştia, una mai moderată şi potrivită vieţii, vorbesc (adică) de a nunţii, iar cealaltă cea îngerească şi de neîntrecut, a fecioriei, dacă cineva ar alege pe cea lumească, adică nunta, nu se va învinui, dar nu va primi atâtea haruri; însă va primi, fiindcă şi el a rodit treizeci; iar dacă cineva ar îmbrăţişa pe cea curată şi mai presus de lume, deşi calea aceasta este mai aspră decât cea dintâi şi mai cu Anciravoie de îndeplinit,însă are haruri mai minunate, căci a odrăslit rodul cel desăvârşit însutit. Drept aceea, necuratele şi viclenele lor întrebări au avut dezlegări speci­fice şi au fost dezlegate din vechime de dumnezeieştile Scripturi. Deci, o părinte, sprijineşte turmele cele de sub tine, îndcmnându-le din cele apos-toleşti, mângâindu-Ie din cele evangheliceşti, sfătuindu-le din psalmi. Zicând: „viază-mă după cuvântul tău” (Ps. 118, 17); iar cuvântul lui este a-i sluji din inimă curată; căci, ştiind aceasta, însuşi proorocul, ca om pe sineşi tălmăcindu-se, zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, ca să nu mă tulbure gânduri spurcate” (Ps. 50, 11). Şi iarăşi David: „Şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50, 14), ca, dacă mă vor şi tulbura cândva gândurile, să mă întărească oarecare putere de la tine, fiindu-mi ca o temelie. Deci însuţi acestea şi cele ca acestea sfătuind, zic către cei ce târziu se pleacă adevărului: „învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Ps. 50, 14), şi nădăjduind în Domnul că îi vei convinge să se îndepărteze de o răutate ca aceasta, cântă: „Şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps. 50, 15). Fie deci ca cei ce întreabă cu răutate să înceteze de o zadar­nică osteneală ca aceasta; iar cei ce din cauza dreptei cinstiri sunt cu în­doială să se întărească cu Duh stăpânitor. Iar câţi cu încredinţare cu­noaşteţi adevărul, păstraţi-1 nevătămat şi neclătit, în Iisus Hristos Dom­nul nostru, cu carele Tatălui se cuvine slavă şi stăpânire, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.

(5, 51 ap.; 4, 13 TruL; 4 Dion. Alex.; 12 Tini. Alex.) (Mat. 19, 29; Mc. 10, 20-30; I Cor. 7, 1, 32-36).

CANONUL 2 Atanasie cel Mare (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Dar fiindcă despre eretici am pomenit ca despre morţi, iar despre noi ca unii care avem spre mântuire dumnezeieştile Scripturi, şi mă tem ca nu cumva, precum a scris Pavel corintenilor (II Cor. 11,3), unii dintre cei curaţi, din simplitate şi din curăţenie, să fie seduşi de viclenia oamenilor, şi astfel să înceapă a se folosi de cărţi străine, ce se zic apocrife, amăgin-du-se prin identitatea de numire a cărţilor adevărate, — vă rog să aveţi răbdare, dacă vă scriu şi eu pomenind despre cele ce le cunoaşteţi, pentru nevoia şi folosul Bisericii. Şi voind a pomeni despre acestea, mă voi folosi spre întărirea îndrăznelii mele de pilda evanghelistului Luca, zicând şi el: „De vreme ce unii s-au apucat să alcătuiască loruşi cele ce se zic apocrife şi a le amesteca cu Scriptura de Dumnezeu insuflată, despre care ne-am încredinţat deplin, precum au predanisit Părinţilor cei ce din început le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, mi s-a părut şi mie, îndemnat fiind de adevăraţii fraţi, şi învăţându-mă dintru început care să se soco­tească cărţi canonice şi predanisite, şi a fi cărţi dumnezeieşti, ca fiecare, de s-a amăgit, să osândească pe cei ce l-au amăgit, iar de a rămas curat, să se bucure, iarăşi aducându-şi aminte. Deci toate cărţile Vechiului Testa­ment sunt la număr 22. Căci atâtea s-au predanisit a fi, precum am auzit şi literele la evrei, iar pe rând şi după numire fiecare este astfel: întâi Facerea, apoi Ieşirea, apoi Leviticul, şi după aceea Numerii; şi apoi A Doua Lege; iar după acestea este Isus a lui Navi, şi Judecătorii; şi după aceasta Rut; şi iarăşi apoi patru cărţi ale împăraţilor; şi dintre acestea cea dintâi şi a doua se numără într-o carte; iar a treia şi a patra asemenea se numără într-una; iar după acestea, întâia şi a doua a Paralipomenelor, asemenea o carte se numără; apoi Ezdra întâi şi a doua, asemenea în­tr-una; iar după acestea Cartea Psalmilor, şi apoi Pildele, apoi Eccle-siastul şi Cântarea Cântărilor; după acestea este şi Iov; şi apoi Proorocii, cei 12, într-o carte se numără; apoi Isaia, Ieremia, şi cu dânsul Baruh, Plângerile şi Epistola, şi cu dânşii Iezechiel şi Daniel. Până la acestea stau ale Testamentului Vechi. Şi pe ale celui Nou nu stăm la îndoială a le spu­ne; şi acestea sunt următoarele: patru Evanghelii, a Iui Matei, a lui Mar-cu, a lui Luca şi a Iui Ioan; apoi, după acestea, Faptele Apostolilor şi şapte epistole ale Apostolilor numite catoliceşti; astfel, una a lui Iacob, două ale lui Petru, apoi trei ale lui Ioan, şi după acestea una a lui Iuda; după aces­tea sunt patrusprezece ale Apostolului Pavel, care pe rând sunt scrise ast­fel: întâi către romani, apoi două către corinteni, şi după acestea către galateni, şi apoi către efeseni, apoi către filipeni, şi către coloseni, şi douăcătre tesaloniceni şi cea către evrei; si apoi două către Timotei, iar către Tit una şi cea din urmă către Filimon una; şi apoi Apocalipsa Iui Ioan. Acestea sunt izvoarele mântuirii, ca cel ce se însetează să se sature de cu­vintele dintr-însele, în acestea singure se binevesteşte învăţătura dreptei cinstiri; la acestea nimeni să nu mai adauge, nici să scoată ceva dintru acestea, şi pentru acestea dojeneşte Domnul pe saduchei, zicând: „Vărătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lor” (Mt. 22, 29); iar pe iudei îi sfătuia: „Cercetaţi Scripturile, că acestea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39); dar pentru mai deplină exactitate este necesar să adaugşi aceea cum că sunt şi alte cărţi afară de acestea, dar care nu sunt în ca­non, rânduite fiind însă de Părinţi a se citi de către cei ce se convertesc de curând şi vor să înveţe cuvântul dreptei cinstiri: înţelepciunea luiSolomon, înţelepciunea lui Sirah şi Estera, şi Iudit, şi Tobit, şi învăţătura ce se zice a Apostolilor, şi Păstorul. Să ştiţi însă, iubiţilor, că nici între cele canonisite, şi nici între cele ce se citesc, nicăieri nu se aminteşte de cele apocrife; ci acestea sunt născociri ale ereticilor, care scriu că le voiesc pe ele, şi le acordă şi le adaugă lor vechime de ani, considerându-le a fi vechi, ca să aibă pretext a seduce prin aceasta pe cei nevinovaţi.

(60, 85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; Grig. Teologul şi Amfilohie despre cărţile Sfintei Scripturi)

CANONUL 3 Atanasie cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)

Tu scrii precum se cuvine fiului iubitor către tatăl, deci şi eu, apropiin-du-te prin scrisoare, Rufiniene, te îmbrăţişez, ca pe cel ce-mi eşti mai pre­sus de toţi dorit. Dar şi eu, putând să-ţi scriu ca unui fiu şi la început şi la mijloc şi la sfârşit, am luat aminte ca nu din scrisori să se cunoască comu­niunea şi mărturia; căci tu-mi eşti epistolă după cea scrisă, cunoscută şicitită în inimă. Deci crede că aşa mă aflu, crede într-adevăr, te îndemn, şi te rog să-mi scrii; căci nu puţin, ci mult mă înveselesc făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire şi bisericeşte (căci aceasta iarăşi se cuvine cucerniciei tale) ai intrebat în privinţa celor ce cu forţa au fost târâţi, dar nu s-au stricat, în credinţa cea rea, şi ai voit ca să-ţi scriu cele hotărâte în privinţa lor în sinoade şi pretutindeni, să ştii, stăpâne al meu preadorit, că la început, după ce a încetat violenţa ce se făcea, s-a ţinut sinod, fiind de faţă episcopi din părţile dinafară; dar s-a ţinut sinod şi la împreună slujitorii cei ce locuiesc în Elada, tot aşa cu nimic mai puţin Ia cei din Spania şi Galia, şi s-a hotărât ceea ce aici şi pretutindeni s-a lucrat, ca celor ce au căzut şi au apărat nelegiuirea pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler; iar celor ce nu şi-au însuşit nelegiuirea, ci s-au târât de silă şi prin forţă, s-a hotărât nu numai să li se dea iertare, ci să aibă şi loc în cler, mai ales că au adus apărare vrednică de crezământ, şi s-a pă­rut că aceasta s-a făcut cu oarecare iscusinţă; deci au dovedit că nu s-auconvertit la nelegiuire. Dar, ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice bisericile, au preferat să accepte calea violenţei şi să poarte greutatea de­cât să se piardă popoarele. Şi zicând ei aceasta, ni s-a părut că ne spun în chip demn de crezut şi cu scopul ca să se şi dezvinovăţească că Aron, fratele lui Moise, în pustiu a acceptat păcătuirea poporului, şi astfel să se justifice, ca nu cumva întorcându-se poporul în Egipt, să rămână în idola­trie. Dar se si părea a fi probabil că, dacă ar fi rămas în pustie, puteau să se reţină de la nelegiuire, iar mergând în Egipt, s-ar fi înteţit nelegiuirea în ei; din cauza aceasta li s-a admis acestora să fie în cler; iar celor care au fost amăgiţi şi au suferit violenţe să Ii se dea iertare. Acestea le fac cu­noscut şi evlaviei tale, nădăjduind că şi cucernicia ta va primi cele hotă­râte şi nu va osândi slăbiciunea celor ce s-au învoit astfel. Binevoieşte dar a citi acestea preoţimii şi poporului supus ţie, ca, cunoscându-le şi ei, să nu te învinuiasca pentru această atitudine a ta faţă de unii ca aceştia; căci nu se cuvine să-ţi scriu, dacă şi cucernicia ta poate să le expună concepţia noastră în privinţa acestora, şi să plinească toate ce lipsesc. Laudă fieDomnului, care te-a desăvârşit în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa. Deci cei ce se căiesc cu adevărat să anatematiseasca în special credinţa cea de­şartă a lui Eudoxiu şi Euzoriu; deoarece ei, hulind pe Fiul lui Dumnezeu a fi creatură, s-au înscris drept apărători ai eresului arian; şi să mărturi­sească credinţa mărturisită de Părinţii de la Niceea, şi să nu prefere nici un alt sinod faţă de acesta. Salută frăţimea cea de pe lângă tine, iar cea de pe lângă mine te salută în Domnul.

(62 ap.; 10 sin.Iec; 1, 3, 5, 8 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 2 Tim. Alex.)

CANOANELE Sfântului Vasile cel Mare (†379)

CANONUL 1 Vasile cel Mare (TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ)

In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte şi de care bine îţi aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare, canonist fiind, 1-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele le-au numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe alteleadunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi s-au înstrăinat chiar de Ia credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se de­osebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus cano Anciralor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au ple­cat şi alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; şi schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al mani-heilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acesto­ra, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa înDumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, să se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în ace­eaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi ne­ruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjo­corit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celeiveşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferimde a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămu­rită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt din­tre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căciînceputul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Bi­serică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comuni­carea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau ha­rul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici pu­tere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei bo­tezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-1 conside­răm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat să-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că nouă ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ei, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedicăordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întru­cât hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuiesc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prinîmprejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii cano Anciralor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul epis-copilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.

(46, 47 ap.; 8 sin. I ec; 7 sin. II ec; 95 Trai; 7 Laod.; 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Vasile cel Mare (UCIDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI, AVORT)

Aceea care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi Ia noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se în­tindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipulpocăinţei.

(65 ap.; 91 Trul; 21 Ancira; 8 Grig. Nyssa; 3, 8, 33, 52, 84 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR. OSÂNDA DIACONULUI PENTRU DESFRÂNARE)

Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconic va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împăr­tăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se su­pună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din ve­chime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală” (Naum1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mire-nească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fi­indcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevă­rata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru vo­luptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce nu primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit.

(25 ap.; 4, 21, 44 Trul; 15, 16 .sin. IV ec; 19  Ancira; 27 Cartag.; 6, 18, 32, 44, 51, 60, 69, 70, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una caaceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-1 ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). Pentru căcei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se nu­mească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se că­sătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vre­un rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19 Ancira; 3, 7 Neocez..; 1 Laod.; 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Vasile cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR. ERETICII CARE SE POCĂIESC PE PATUL DE MOARTE)

Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetân-du-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire.

(2, 14 sin. I ec; 7 sin. II ec; 78, 96 Trul.; 12 Neocez.; 19, 47 Laod.;

45 C

artag.)

CANONUL 6 Vasile cel Mare (CĂSĂTORII OPRITE. CĂSĂTORIA CELOR OPRIŢI DE CANO Ancira ESTE DESFRÂU)

Desfrâul perso Anciralor canonice să nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.

     (25, 26 ap.; 14, 15, 16 sin. IV ec; 4, 6, 44 Trul.; 19 Ancira; 3, 18, 20, 32, 44, 60, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 7 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢII, A SODOMIEI ŞI A ALTOR PĂCATE ASEMENEA)

Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, si adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necuraţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Sat Ancirai, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare.

(61, 87 TruL; 16, 17, 20, 20, 22, 24 Ancira; 58, 62, 63, 65 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Vasile cel Mare (UCIDEREA DE VOIE ŞI CEA FARA DE VOIE)

Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţă şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi de­parte de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni ani­malul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovi­tură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie.Insă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-1 omorî. Ase­menea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăier­are, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-1omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Ase­menea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mânie a dat acest fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-1 zdrobească, iar nu de a-1 omorî cu totul. însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi ni­cidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fug­ind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să înfricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pecei ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de a şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-Ie acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omo­rând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi cu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, şi cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. în privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.

(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 9 Vasile cel Mare (DESPĂRŢIREA (DIVORŢUL))

Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Dom­nului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obi­ceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trupeste (I Cor. 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieşte ca atât bărbaţii adulteri, cât şi cei ce trăiesc în des-frâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreună cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind şi nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seamă; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, şi nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osân­deşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât el este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţu­ieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 18, 21, 35, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 10 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL ŞI CĂLCAREA LUI)

Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta şi felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care s-au jurat, şi fineţeaadausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică presbiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dez­vinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistiei, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul,şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-1 va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva cano Anciralor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jură­mânt, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de la început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsăm Domnului pedep­sirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti.

(25 ap.; 95 Trul.; 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 11 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de r Ancirale ce a primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-I vom socoti că s-a omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce 1-a omorât fără voie, ucigaş este; însă după in­tenţie involuntar.

(65 ap.; 23  Ancira; 9 sin. I-II; 2, 8, 13, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 12 Vasile cel Mare (CLERICII SE POT CĂSĂTORI O SINGURĂ DATĂ)

Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit de două ori.

(17 ap.; 3 Trul.; 7 Neocez.)

CANONUL 13 Vasile cel Mare (CEI CE UCID ÎN RĂZBOI)

Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile.

(22, 23  Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Vasile cel Mare (OSÂNDA CAMETEI)

Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit lapreoţie.

(44 ap.; 71 sin. I ec; 10 Trul.; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 6 Grig Nyssa)

CANONUL 15 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA PSALMULUI 8, 8)

Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită, dar nutraduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se cade a nu tre­ce fără observare întrebarea pusă de un bărbat scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea lumii, au avut aceeaşi ori­gine, căci din ape au ieşit aceste amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară înaer; şi din cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor ce­lor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte, precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi caii şi câinii şi her-esteelc, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor, fiindcă sunt trei neamuri, păsările ceru­lui, peştii mării, şi câte vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat cărările mărilor.

CANONUL 16 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA LA ÎMPĂRAŢI 5, 1)

Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul sirienilor; decicercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de acolo vei găsi dezle­garea întrebării.

CANONUL 17 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL. CAZ DE JURĂMÂNT AL UNUI CLERIC)

Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un decret ob­ştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el: ca ei să se depărteze de la adunările publice, iar în particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i se îngăduie şi Iui Vianor, în pri­vinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se că­iască pentru uşurinţa jurământului, care 1-a jurat în faţa unui bărbat ne­credincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 18 Vasile cel Mare (VÂRSTA CANONICĂ PENTRU VOTURILE CĂLUGĂRIŢELOR ŞI FECIOARELOR)

în privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de nepu­tinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare ca, de­oarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel Iui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fe­reşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi” (I Tim.5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie stră­ină, neprimindu-I mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de lapăcat, tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu to­tul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetată fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvi­ne a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, şi a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şi unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndem­nate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lă­murit intenţia lor proprie.

(19 sin. I ec; 75, 16 sin.IVec; 40, 44 Trul; 19  Ancira; 6, 44, 126 Cartag.; 5 sin. I-II; 44, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 19 Vasile cel Mare (FĂGĂDUINŢELE, VOTURILE CĂLUGĂRILOR)

Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oareca­re s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se pro­ceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de Ia ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, dacă s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.

(26 ap.; 7, 16 sin. IVec; 44 Trul; 19  Ancira; 6, 18, 20, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Vasile cel Mare (VOTURILE ERETICILOR ŞINECREŞTINILOR NU SUNT FĂGĂDUINŢE)

Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea înHristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun Ia răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia.

(14 sin. Iec; 7 sin. II ec; 5 Neocez.; 19 Laod.; 6 Tim. Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 21 Vasile cel Mare (DESFRÂU, ADULTER ŞI DESPĂRŢENIE)

Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi ne-mulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, pe unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. însă nu avem canon de a-1 supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce Ia bărbatul său (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22);dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreunăvieţuire cu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărba­tul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.

(9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Gng. Nyssa)

CANONUL 22 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE)

Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor din­tâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar de nu vor voi, să nu se silească. Insă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluitătrebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doi­lea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patru­lea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; nu­mai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11  Ancira; 25, 26, 30, 38, 40, 42, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 23 Vasile cel Mare (CASATORII OPRITE)

Pentru cei ce s-au căsătorit cu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a sedespărţi de ea.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare; 5 Te of. Alex.; 11 Tini. Alex.)

CANONUL 24 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR ÎNCHINATE BISERICII)

Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul vădu­velor, adică cea primită în slujbă de Biserică, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înce­ta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii.

(3 sin. IV ec; 40 Trul; 38 Cartag.; 11 Teof. Alex.; 4, 41 Vasile cel Mare)

CANONUL 25 Vasile cel Mare (NECINSTIRE, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie.

(67 ap.; 22 Vasile cel Mare)

CANONUL 26 Vasile cel Mare (DESFRÂU, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască lao­laltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău.

(4, 21, 22, 59, 79, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 Vasile cel Mare (PREOTUL CĂSĂTORIT NECANONIC. OSÂNDAPREOTULUI CĂSĂTORIT NEPRAVILNIC DIN GREŞEALĂ)

In privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns Ia nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia ca acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de r Ancirale sale e nepotri­vit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţe­nie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da al­tuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvânteze şi nici să nu împărtăşească altora trupul lui Hristos, nici să nu slujească altceva, cimulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Dom­nului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.

(19 ap.; 3, 26, 54 Trui; 9 Neocez.)

CANONUL 28 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNARE NESOCOTITĂ)

Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept aceea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; însă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferentă, căci nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este necesară.

CANONUL 29 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL NEÎNGĂDUIT)

StăpânitoriJor care se jură să facă rău supuşilor Ii se cuvine tratament de­osebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două feluri: unul adică a-i învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească pocăinţă pentru pripirea jurământului, darsă nu susţină răutatea sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici lui Irod nu i-a fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut ucigaş al Proorocului. în general, jurământul este oprit; dar cu atât mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate. Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se sârguiască a-şi împlininelegiuirea. Examinează adică mai pe larg absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine este a se înfăptui una ca aceasta? de s-ar jura cineva să ucidă? sau, în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecăţinestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi păcatul.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 17, 28, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 30 Vasile cel Mare (RĂPIREA. OSÂNDA PENTRU RĂPIRE)

în privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat so­cotinţa noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune, atât dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea, noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11  Ancira; 4, 22, 25, 26, 38, 40, 41, 42, 53, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 31 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CÂND DISPARE SOŢUL)

Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adulteră.

(93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 32 Vasile cel Mare (A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. OSÂNDA CLERICILOR PENTRU PĂCATE DE MOARTE)

Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.

(25, 29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trul.; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 51, 70, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 33 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să se supună vinovăţiei ucigaşului.

(52 Vasile cel Mare)

CANONUL 34 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PUBLICĂ ŞIPOCĂINŢA ÎN TAINĂ)

Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 35 Vasile cel Mare (PĂRĂSIREA BĂRBATULUI)

Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da iertare spre a se îm­părtăşi cu Biserica.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 36 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA SOŢIILOR OSTAŞILOR)

Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se supun aprecierii după aceeaşi eonsideraţie ca şi cel care în urma absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există mai multă bănuială de moarte.

(93 Trul; 31, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Vasile cel Mare (DESFRÂNARE ŞI CĂSĂTORIE)

Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străină (cu care a vieţuit ile­gal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru cea a doua neînvinovăţit va fi.

(87 Trul.; 21, 34, 38, 48, 58, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 38 Vasile cel Mare (POCĂINŢĂ PENTRU) CĂSĂTORIE FĂRĂ ÎNGĂDUINŢA PĂRINŢILOR

Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează, dar împăcându-se cu părinţii, se pare că fapta ia vindecare, însă nu se vor pri­mi la împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.

(22, 40, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 39 Vasile cel Mare (FEMEIA ADULTERĂ)

Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 21,34, 37, 58, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 40 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA ROABELOR (SCLAVELOR))

Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a des­frânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar aceasta nuntă; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici o tărie.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 42, 53 Vasile cel Mare)

CANONUL 41 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR)

Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători fără (să fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite cu cine voieşte, numai că întru Domnul” (I Cor. 7, 39).

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19  Ancira; 3, 7,Neocez.; 1 Laocl; 4, 12, 22, 30, 53, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 42 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CELOR FĂRĂ DREPTURI (CARE SE AFLĂ SUB STĂPÂNIRE))

Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai atunci pri­meşte întărirea cea de nuntă.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul.; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40 Vasile cel Mare)

CANONUL 43 Vasile cel Mare (LOVIREA (LOVITURA) UCIGĂTOARE)

Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a început bătaia, ori de s-a apărat.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 13, 33, 52, 54, 57 Vasile cel Mare.; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Vasile cel Mare (OSÂNDA DIACONIŢEI PENTRU DESFRÂU)

Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în comu­niune, iar Ia Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare trupească.

(25 ap.; 15 sin. IV ec; 4, 16, 21, 40 Trul; 27 Cartg; 32, 51, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 45 Vasile cel Mare (CREŞTINI NEVREDNICI DE HRISTOS)

Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici un folos din numire.

CANONUL 46 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA NEPRAVILNICA DIN GREŞEALĂ)

Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care 1-a părăsit soţia pe un timp, apoi 1-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a des­frânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă; însă mai bine este dacă rămâne aşa.

(93 Trul; 9, 31, 36 Vasile cel Mare)

CANONUL 47 Vasile cel Mare (BOTEZUL UNOR ERETICI)

Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit această rebotezare, precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră să aibă tărie, fiindcă eresul lor esteodraslă a marcioniţilor, celor ce se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei Iâ Biserică, de nu se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică ei că „suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, ei, care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Mar-cion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20  Ancira: 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 48 Vasile cel Mare (SOŢIA PĂRĂSITĂ)

Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră”. Apoi, prin numirea ei de adulteră a exclus-o pe dânsa de la împreunarea cu altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter, iar femeia, care s-a numit adulteră de Domnul, să fie nevinovată pentru împreunarea cu alt bărbat.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20  Ancira, 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare

 

CANONUL 49 Vasile cel Mare (SILNICIA. CEA CĂREIA I SE FACE SILĂ NU ARE VINĂ)

Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.

(11  Ancira; 2 Grig. Neocez.; 30 Vasile cel Mare)

CANONUL 50 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ■ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.

(2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 51 Vasile cel Mare (CLERICII NU SE CEARTĂ CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ)

Cano Ancirale s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea din sluj­be, ori de s-ar întâmpla să fie în vreo treaptă ierarhică, ori de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.

(25, 30 ap.; 4 TruL; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 52 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut putinţa să-1 salveze, a întrelăsat să facă acest lucru, ori socotind că astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.

(33 Vasile cel Mare)

CANONUL 53 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE ROABELOR VĂDUVE)

Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.

(82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 54 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta ca, potrivit cu împre­jurările, epitimiile să se lungească sau să se scurteze.

(65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare)

CANONUL 55 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU SCOATĂ SABIA)

Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă, căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri” (Mt. 26, 52).

(22, 23  Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile eel Mare)

CANONUL 56 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE)

Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi lui ast­fel: paîru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile casei de rugă­ciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi în­tre cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cei ce se roagă prosternându-se, patru ani va sta numai împreună cu credin­cioşii, dar din proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va împărtăşi de cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 57 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FARA DE VOIE)

Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; iar cei zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va pe­trece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un an va sta numaiîmpreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23  Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 58 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU ADULTER)

Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va fi tân-guindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi,împreună stând fără împărtăşire.

(87 Trui; 20  Ancira: 9, 21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 59 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU DESFRAU)

Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împre­ună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.

(4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare)

CANONUL 60 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIOAREI)

Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.

(16 sin. IV ec; 44 Trui; 19  Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 61 Vasile cel Mare (FURTUL) (OSÂNDA PENTRU FURT)

Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la împărtăşirea celor sfinte; iar de se va vădi prin altul, atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nys.sa)

CANONUL 62 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI)

Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.

(7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 63 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU SODOMIE)

Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare, mărtu-risindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.

(16, 17  Ancira; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 64 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI. SPERJUR)

Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani tânguin-du-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 65 Vasile cel Mare (VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat.

(61,65 TruL; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare)

CANONUL 66 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR)

Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi apoi se va primi la împărtăşanie.

(7 Grig. Nyssa)

CANONUL 67 Vasile cel Mare (ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI SE OSÂNDEŞTE CA UCIDERE)

Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului.

(75 Vasile cel Mare)

CANONUL 68 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA OPRITA ÎNTRE RUDE SE OSÂNDEŞTE CA ADULTERUL)

Legătura de căsătorie a persoAnelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex.)

CANONUL 69 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR..OSÂNDA ÎMPREUNĂRII CITEŢULUI ŞI IPODIACONULUI CU LOGODNICA)

Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreu-nându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi sluji­torul bisericesc.

(26 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 13, 30 Trui; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 70 Vasile cel Mare (DIACONII ŞI PRESBITERII CARE DESFRÂNEAZĂ)

Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar de va dovedi că a păcă­tuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.

(25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul.; 19  Ancira; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 71 Vasile cel Mare (DAREA LA IVEALĂ A PĂCATELOR)

Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu le mărturiseş­te, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.

CANONUL 72 Vasile cel Mare (CEI CE SE DUC LAVRĂJITORI SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca­nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 LaocL; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 73 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE SE LEAPĂDĂ DE HRISTOS)

Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12  Ancira; 8, 10, 14 Petru Alex.)

CANONUL 74 Vasile cel Mare (PUTEREA DUHOVNICULUI. DUHOVNICUL POATE MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)

Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iu­birea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a de­zlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fi­indcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5  Ancira)

CANONUL 75 Vasile cel Mare (OSÂNDA INCESTULUI)

Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta ne­legiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai la ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, să se demită şi să nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită proşternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anulal zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.

(67 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

CANONUL 76 Vasile cel Mare (OSÂNDA CĂSĂTORIEI ÎNTRE CUMNAŢI)

Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)

CANONUL 77 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PENTRU ADULTER)

Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi adu­ce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi culacrimi.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20  Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.)

CANONUL 78 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CĂSĂTORIT CU DOUĂ SURORI)

Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.)

CANONUL 79 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CEPĂCĂTUIEŞTE CU MAŞTERA SA)

Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi cei ce turbează spre surorile lor.

(67, 75 Vasile cel Mare)

CANONUL 80 Vasile cel Mare (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)

Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună cano Anciralor; adică un an tânguindu-se şi trei ani pros-ternându-se, apoi să fie primiţi.

(48 ap.; 87 TruL; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 81 Vasile cel Mare (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CĂZUŢI, APOSTAŢI)

Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii bar­barilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze potrivit legilor şi ca­no Anciralor celor aşezate deja de Părinţi. Anume, cei ce au îndurat constrân­gere cumplită prin munci, şi nesuferind durerile şi fiind târâţi spre lepă­dare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vân­dut credinţa cea întru Dumnezeu, şi s-au atins de masa demonilor, şi s-au jurat cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să as­culte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la împărtăşirea celui Bun.

(62 ap.; 10, 11, 12 sin. I ce; 1-9  Ancira; 73, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 82 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE-ŞI CALCĂ JURĂMÂNTUL)

Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au vândut cre­dinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în al cincilea pros­ternându-se să se roage, şi alţi doi fără de proaducere primindu-se la îm­părtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit, arătând fireşte pocăinţa corespunză­toare, se vor aşeza iarăşi la împărtăşirea trupului lui Hristos.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare)

CANONUL 83 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Cei cărora Ii se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-se, un an ascultând, trei ani pros-ternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.

(61, 65 Trul.; 24  Ancira; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare)

CANONUL 84 Vasile cel Mare (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Toate acestea însă Ie scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci ne­greşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar dacă cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi să slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză co­mună. Căci noi în privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul” (Fac. 19, 17).

(12 sin. I ec; 102 Trul; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 85 Vasile cel Mare (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC)

Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temându-ne de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru fărădelegea noastră ne-apărăsit Domnul şi ne-a dat în mâinile barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul şi s-a dat risipirii, pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici au priceput că din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt co­mun este deci vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie şi noaptea, şi ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împre­ună cu răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem aceasta, săne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veşnica osândă.

(12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare)

CANONUL 86 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNAREA NESOCOTITĂ)

Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verde­ţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între căr­nuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili ne­voie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.

(51, 53, ap.; 14  Ancira; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare)

CANONUL 87 Vasile cel Mare (OPRIREA CĂSĂTORIEI CU DOUĂ SURORI. AMESTECUL DE NUME)

Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile. Iar (obiceiul)acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit fiind cândva de patima ne-curăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să in­troducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă” (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le grăieşte (Rom. 3, 19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împre­jur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am supune pe noi înşine ju­gului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se po­triveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie. însă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună-însoţirea amându­rora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dălibertate, la fel, pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiui­torul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale can Ancirailor, la care s-amutat. Căci expresia este aşa: „După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi” (Lev. 18, 3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetă­ţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necu­noscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase. Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele retăcute a le iscodi? în acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de­odată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest lu­cru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi tatăl intră Ia aceeaşi slujnică” (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a re­tăcut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pa-vel: „Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, pre­cum se cuvine sfinţilor” (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie: „Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor” (Lev. 18, 6) cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturis­esc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va trece chipul lumiiacesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă în­mulţiţi” (Fac. 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încura­jare pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se” (I Cor. 7, 9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au învedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire derudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? – căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este da­toare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci nu­mai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cei morţi, maşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu întru patima poftei” (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri unde a odrăslit.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez,.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.)

CANONUL 88 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU AIBĂ TIITOARE)

Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte teapuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împre­ună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsă-toria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgă­duind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vie­ţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos tre­buia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii SfinţilorPărinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi po­meneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu pentru voi” (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor fo­losi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei în­drăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.

(3 sin. I ec; 5, 12, 13 TruL; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.)

CANONUL 89 Vasile cel Mare (ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRĂ ÎNCLER. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă cano Ancirale Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţaaceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumne­zeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de Ia cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şidiaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a Ii se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşi­vă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericească, din necesitate am ajuns să se înnoiască cano Ancirale Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mieconsemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine s-a introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voiconsemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şi de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pecei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi – altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.)

CANONUL 90 Vasile cel Mare (FĂRĂDELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în gene­ral a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţiaceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce pri­meşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire” (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumne­zeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care esteşiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hiro­tonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-1 vândă. Căci noi şi bi­sericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos,pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pen­tru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţari­nile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie)

CANONUL 91 Vasile cel Mare (SFÂNTA SCRIPTURĂ. SFÂNTA TRADIŢIE ŞI OBICEIUL BISERICESC)

Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgu­bind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hris­tos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvin­tele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei şi a Potirului binecuvântării?

Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghe­lie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă şi înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecu­vântăm apa botezului şi untdelemnul hrismei, şi chiar pe cel ce se botează? Au nu din predanisirea tacită şi tainică? Şi apoi, care cuvânt scris ne-a învăţat ungerea cu untdelemn? Dar de unde a se afunda de trei omul la botez? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrat-o într-o tăcere ferită de indis­creţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte ale tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a le privi nu le este îngăduit?…

Şi după altele: temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seamă de cunoaş­terea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiu­lui. Dar altceva este dogma şi altceva propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Insă un fel de tăcere este şi neclaritatea de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele, spre folosul celor ce Ie cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către ră­sărit Ia rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu 1-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-1 ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vedecă este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor, „nu s-a numit de Moise întâia, ci una: „Şi s-a făcut”, zice, „seară, şi s-a fă­cut dimineaţă, zi una” (Fac. 1, 5), ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcăacea într-adevăr una şi adevărată a opta, de care pomeneşte şi psalmistul în oarecare suprascri­eri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veac­ul acesta nesfârşit şi neîmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptă­mâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele din mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se.. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutămmintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pă­mânt, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivitaceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate nouă dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celor­lalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresieajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele neco­rupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce pu­ţină desăvârşire la puterea tainei.

(19 sin. I ec; 102 TruL; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 92 Vasile cel Mare (OBICEIUL ŞI PREDANIA BISERICEASCĂ)

Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul” nu este mărturisită, nici scrisă, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi în chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise.” Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am pre­dat vouă” (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare” (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început aurânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de Ia voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura adoi sau trei martori va sta tot cuvântul” (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oare­cum având veneraţie” în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă.

(19 sin. I ec; 102 Trui; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)

CANOANELE lui Timotei al Alexandriei (†385)

CANONUL 1 Timotei al Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI)

Întrebare: Dacă un copil catehumen ca de şapte ani, sau un om matur (catehumen), s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi, ce trebuie să se facă în privinţa acestuia?

Răspuns: Trebuie a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat.

(2, 14 sin. I ec; 78, 96 TruL; 19, 46 Laod.)

CANONUL 2 Timotei al Alex. (CEL ÎNDRĂCIT SE BOTEAZĂ NUMAI PE PATUL DE MOARTE)

Întrebare: Dacă catehumenul ar fi demonizat, şi însuşi el sau rudele lui ar dori ca el să primească sfântul Botez, dacă trebuie să-1 ia sau nu, şi mai ales când este spre moarte?

Răspuns: Dacă cel îndrăcit nu se va curaţi de necuratul duh, nu va pu­tea primi Sfântul Botez; dar la sfârşitul vieţii se botează.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)

CANONUL 3 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELUI ÎNDRĂCIT)

Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împăr­tăşi cu Sfintele Taine, ori nu?

Răspuns: Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)

CANONUL 4 Timotei al Alex. (CATEHUMENUL IEŞIT DIN MINTE SE POATE BOTEZA)

Întrebare: Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte şi nu poate însuşi mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă să primească Sfântul Botez până este viu, se cuvine a i-1 da sau nu?

Răspuns: Se cuvine a-1 lua, dacă nu se bântuieşte de duh necurat.

(79 ap.; 60 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; 45 Cartag.; 5 Vasile cel Mare; 2, 3, 14, 15 Tini, Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 5 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul său, sau bărbatul cu femeia, şi s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăşi sau nu?

Răspuns: Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: „Să nu vă lipsiţi unul de altul fără numai prin înţelegere întreolaltă, la timpul potrivit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi (apoi) iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5).

(3 Dion. Alex.; 13 Tim. Alex.)

CANONUL 6 Timotei al Alex. (CATEHUMENA AFLATĂ ÎN STARE DE CURĂŢIRE LUNARĂ NU SEBOTEAZĂ)

Întrebare: Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se lu­mineze, iar în ziua botezării sale i s-au întâmplat cele după obiceiul feme­iesc, se cuvine ei a se lumina întru acea zi? ori să amâne? şi cât să amâne?

Răspuns: Se cuvine să amâne până ce se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)

CANONUL 7 Timotei al Alex. (FEMEIA ÎN STARE DECURĂŢIRE LUNARĂ NU SE CUMINECĂ)

Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce nu se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)

CANONUL 8 Timotei al Alex. (POSTUL LEHUZELOR. FEMEIA CARE NAŞTE ÎN POST POATE SĂ NU POSTEASCĂ)

Întrebare: Femeia de va naşte la Paşti, se cuvine a ajuna şi a nu bea vin, sau să se dispenseze de ajunare şi de a nu bea vin pentru că a născut?

Răspuns: Ajunarea s-a rânduit în scopul rânduirii trupului. Deci de este trupul întru smerenie şi slăbiciune, se cuvine să primească hrană şi băutură după cum voieşte şi poate să suporte.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 10 Tim. Alex.)

CANONUL 9 Timotei al Alex. (ERETICII CARE SE POCĂIESC POT FI DE FAŢĂ LA LITURGHIE)

Întrebare: Oare se cuvine clericului a se ruga fiind de faţă arieni sau alţi eretici şi nu-i va strica în cazul când se va ruga sau va aduce jertfa în prezenţa lor?

Răspuns: La dumnezeiasca aducere, diaconul strigă mai înainte de să­rutare: „Cei neîmpărtăşiţi (chemaţi)ieşiţi”; deci nu li se cuvine a fi de faţă, fără numai de făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de eres.

(45, 65 ap.; 6, 9, 32, 33, 34 Laod.)

CANONUL 10 Timotei al Alex. (BOLNAVII SE DEZLEAGĂ DE POST)

Întrebare: Dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelun­gată, şi vor veni sfintele Paşti, se cuvine negreşit a ajuna, sau clericul poa­te să-1 absolve pe el să primească ce poate, sau şi untdelemn şi vin, din cauza multei lui neputinţe?

Răspuns: Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutura cât poate suporta; căci este cu dreptate ca mai cu seamă cel slăbit să seîmpărtăşească de untdelemn.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 8 Tim. Alex.)

CANONUL 11 Timotei al Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ NU SE BINECUVÂNTEAZĂ)

De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se în­soţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvârşească proaducerea (Sf. Jertfă)?

Răspuns: Am zis o dată: dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine.

(53, 54 Trul.)

CANONUL 12 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELOR CE SE ISPITESC ÎN VIS)

Întrebare: Dacă mireanul care a visat va întreba pe clerici, se cuvine a-i da voie lui să se împărtăşească sau nu?

Răspuns: De este supus poftei de femeie, nu se cuvine; iar dacă satana îl ispiteşte pe dânsul, ca sub motivul acesta să-1 înstrăineze de la împărtă­şirea cu dumnezeieştile Taine, se cuvine a-1 împărtăşi, fiindcă ispititorul nu va înceta în timpul acela, când se cuvine a-1 împărtăşi, de a năvăli asu­pra lui.

(1 Atanasie; 4 Dion. Alex.)

CANONUL 13 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR, SÂMBĂTA ŞI DUMINICA)

Întrebare: Celor însoţiţi cu împreunarea nunţii, în care zile ale săptă­mânii trebuie a li se propune să se ferească de împreunare unul cu altul, şi în care au voie?

Răspuns: Cele ce le-am spus mai înainte le spun şi acum. Apostolul zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere la timp numit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă is­pitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5). De nevoie însă trebuie a se feri sâmbăta şi duminica, pentru că în acestea se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească.

(3 Dion. Alex.; 5 Tim. Alex.)

CANONUL 14 Timotei al Alex. (SINUCIGAŞUL)

Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere sau nu?

Răspuns: în privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pen­tru acesta nu trebuie să se aducă jertfa, că s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă subosândă.

(5 ap.; 23 Ancira; 8, 11 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 15 Timotei al Alex. (ÎNDRĂCIREA NU-I PRICINĂ DE DIVORŢ)

Întrebare: Dacă vreo femeie are duh necurat, încât să poarte şi fiare, iar bărbatul zice că nu se poate înfrâna şi vrea să ia alta, cuvine-se a lua alta ori nu?

Răspuns: In această pricină intervine adulter, şi în privinţa aceasta nu am şi nu găsesc ce răspunde; dar după hotărârea duhovnicească nu se cuvine.

(87 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 39, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 16 Timotei al Alex. (AJUNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?

Răspuns: Da; căci satana aflând prilej de a-1 opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 50 Laod.; 41 Cartag.)

CANONUL 17 Timotei al Alex. (MUSTRAREA DE SINE)

Întrebare: Auzind deseori cuvântul Iui Dumnezeu şi nefăcându-1, oare suntem sub osândă?

Răspuns: Deşi nu-1 facem, totuşi nu se poate a nu ne mustra pe noi înşine că auzindu-1 nu-1 ascultăm. Că o parte din mântuire este şi a semustra cineva pe sine însuşi.

(12 sin. I ec; 2 Laod.; 43, 45 Cartag.; 84 Vasile cel Mare; 4, 5, Grig. Nyssa)

CANONUL 18 Timotei al Alex. (VÂRSTA DE LA CARE SE OSÂNDESC PĂCATELE)

Întrebare: De la ce vârstă se osândesc de Dumnezeu păcatele?

Răspuns: După cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia. Unii de la vârsta de zece ani, iar alţii şi de la mai mare vârstă.

(52 ap.; 110 Cartag.)

CANONUL Sfântului Grigorie Teologul (†390)

CANONUL 1 Grigorie Teol. (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Pentru ca să nu fie mintea ta înşelată de cărţi străine, fiindcă sunt multe scripturi mincinoase şi fals intitulate, primeşte, iubite, această dreaptă numărare a mea. Cărţi istorice ale înţelepciunii celei vechi evre­ieşti sunt douăsprezece. Cea mai dintâi Facerea, apoi Ieşirea, şi Leviticul, după aceea Numerii, apoi A Doua Lege; apoi Isus şi Judecătorii; a opta Rut; a noua şi a zecea Faptele împăraţilor şi Paralipomena; şi cea de pe urmă Ezdra. Iar cele alcătuite în versul cinci, cea dintâi, a lui Iov, după aceea a lui David; apoi trei ale lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea şi Pildele. Şi aşijderea cinci ale Duhului profetic. într-o carte sunt două­sprezece: Oseea şi Amos, şi Miheia a treia, după aceea Ioil, apoi Iona, Avdie, şi Naum, şi Avacum, şi Sofonie, Agheu, apoi Zaharia, şi Maleahi. Acestea sunt deci una; iar a doua a lui Isaia, după aceea a lui Ieremia cel chemat din pruncie, apoi a lui Iezechiel, şi harul Iui Daniel. Iată că am nu­mărat douăzeci şi două de cărţi ale Legii Vechi, care corespund literelor evreilor. Iar după acestea, numără şi pe ale Tainei noi. Matei a scris Mi­nunile lui Hristos pentru evrei; Marcu pentru Italia, Luca pentru Ahaia, iar Ioan, marele propovăduitor, cel ce se înalţă spre cer, pentru toţi. După aceea Faptele înţelepţilor Apostoli. Şi patrusprezece epistole ale lui Pavel. Şi şapte soborniceşti: dintre care una a lui Iacob, două ale lui Petru, şi trei iarăşi ale lui Ioan; şi a şaptea a Iui Iuda; astfel le ai pe toate. Iar de mai este careva afară de acestea, nu e dintre cele autentice.

(85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; 2 Atanasie)

CANONUL Sfântului Amfilohie de Iconiu (†395)

CANONUL 1 Amfilohie (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Ţi se cuvine a şti mai ales şi aceasta. Nu fiecare carte care a primit nu­mire vrednică de cinstire a Scripturii este adevărată, fiindcă sunt uneori cărţi cu nume mincinoase, iar altele de mijloc sau mai aproape, cum ar zice cineva, de cuvintele adevărului. Iar altele sunt falsificate şi greşite,precum de pildă şi monedele cele fals bătute şi falsificate, deşi au in­scripţia împăratului, dar după materie sunt netrebnice, falsificate. Din cauza aceasta îţi voi arăta ţie fiecare carte dintre cele de Dumnezeu insu­flate. Şi pentru ca să cunoşti bine deosebirea între ele, întâi îţi voi arăta pe cele ale Vechiului Testament. Pentateuhul are Facerea, apoi Ieşirea, şi cartea de mijloc – Levitic, după aceasta Numerii, apoi A Doua Lege. Adaugă la aceasta pe Isus şi Judecătorii. După aceea Rut şi patru cărţi aleîmpăraţilor, şi două cărţi Paralipomena. După acestea, a lui Ezdra întâi, apoi a doua. Mai departe voi numi ţie cinci cărţi în versuri: a lui Iov, celîncununat cu nevoinţele feluritelor patimi, şi cartea Psalmilor, leac po­trivit pentru suflete. Trei cărţi ale înţeleptului Solomon: Pildele, Eccle­siastul şi Cântarea Cântărilor. Să se mai adauge la acestea şi cei doispre­zece prooroci: cel dintâi Oseea, apoi al doilea Amos, Miheia, Ioil, Avdie, şi Iona, chipul patimilor celor de trei zile. După dânşii, Naum, Avacum, ■apoi al nouălea, Sofonie, Agheu şi Zaharia, şi celebrul vestitor Maleahi. în urma lor cunoaşte pe cei patru prooroci, pe marele Isaia, cel ce a proorocit cu sinceritate, şi pe Ieremia de aceeaşi simţire, pe Iezechiel tainicul şi în sfârşit, pe Daniel cel preaînţelept în fapte şi cuvinte. La aceştia, unii socotesc şi pe Estera. Acum să numesc cărţile Noului Tes­tament. Să primeşti numai patru evanghelişti, pe Matei, apoi pe Marcu, cărora adaugă pe al treilea, pe Luca şi numără pe Ioan, al patrulea după vârstă, dar întâiul după înălţimea dogmelor. Deci după cuviinţă îl numesc pe dânsul fiul tunetului, care cu mare glas a făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi primeşte şi a doua carte a lui Luca, pe cea a Faptelor ge­nerale ale Apostolilor. Apoi adaugă pe vasul alegerii, pe Apostolul Pavel, propovăduitorul neamurilor, care cu înţelepcine a scris cele patruspre­zece epistole către biserici; una către romani, la care se cuvine a adăuga două către corinteni, pe cea către galateni, şi pe cea către efeseni, după aceasta pe cea către cei din Filipi, apoi pe cea scrisă către coloseni, douăcătre tesaloniceni, două către Timotei, către Tit, şi către Filimon, fiecă­ruia câte una, şi una către evrei. Dar nu zic bine unii, care spun că cea către evrei nu este adevărată; căci întru dânsa este harul cel adevărat. Apoi mai departe unii zic că trebuie să se primească şapte epistole sobor­niceşti; iar alţii că numai trei, una a lui Iacob, una a lui Petru, şi una a lui Ioan; dar unii primesc trei ale lui Ioan, şi pe lângă acestea pe cele două ale lui Petru şi pe cea a şaptea a lui luda. Şi iarăşi unii judecă între ele şi Apo-calipsa lui Ioan, iar mai mulţi zic că nu este adevărată. Deci acest preAne-mincinos canon să fie al Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate.

(85 ap.; 60 Laod ; 24 Cartag.; 2 Atanasie; Grigorie Teologul)

CANOANELE Sfântului Grigorie de Nyssa (†394/395)

CANONUL 1 Grigorie de Nyssa (FELURILE PĂCATELOR ŞI TĂMĂDUIREA LOR)

Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Paştilor, una este şi aceea ca să înţelegem orânduirea cea legiuită şi canonică în privinţa celor ce au păcătuit, cum să se vindece toată boala cea sufletească, ceea ce s-ar fi făcut prin vreun păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta universală a creaturii care, după rotaţia rânduită a ciclului anual, se săvârşeşte în fiecare an în lumea întreagă spre învierea celui căzut (iar căderea este păcatul şi în­vierea îndreptarea cea din căderea în păcat), bine ar fi ca în ziua aceasta să aducem la Dumnezeu prin harul băii nu numai pe cei transformaţi prin a doua naştere, ci şi pe cei ce vin iarăşi la calea cea vie prin pocăinţă şi prin întoarcere de la faptele cele moarte, şi pe aceştia să-i aducem de mână la nădejdea cea mântuitoare, de care s-au înstrăinat din cauza pă­catului (Evr. 9, 14). Şi nu este lucru mic a chibzui cu judecată dreaptă şi încercată motivele în privinţa acestora, după învăţătura proorocului, care porunceşte că trebuie să se cumpănească motivele la judecată aşa: „Ca”, precum zice, „să nu se clătească în veac, şi întru pomenire veşnică va fidreptul” (Ps. 111, 5, 6). Căci precum la vindecarea cea trupească scopul meşteşugului celui doctoricesc este de a face sănătos pe cel bolnav, şi felultratamentului este deosebit deoarece şi metoda cea vindecătoare se între­buinţează la fiecare boală potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri şi pătimirile în boala sufletească, este nevoie ca şi tratamentul să fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinţei. Astfel vom lămuri chestiunea cum să fie metoda de procedat în privinţa proble­mei ce este pusă înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a se lua în con­siderare în privinţa sufletului nostru după cea dintâi împărţire: raţiunea, concupiscenţa şi irascibilitatea. întru acestea sunt şi faptele cele bune ale celor ce vieţuiesc potrivit virtuţii, şi prăbuşirile celor ce merg spre răuta­te. Pentru aceea se cuvine ca cel ce voieşte să aducă vindecare potrivită părţii celei bolnave a sufletului mai întâi adică să cerceteze în care parte s-a aşezat patima; şi apoi astfel cu potrivire să aducă vindecare celui ce a pătimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoriceşti, alta să fie partea ce boleşte şi alta ce primeşte vindecare; precum cu adevărat ve­dem că unii dintre doctori, în necunoştinţa părţii celei te suferă întâi, mai adaugă la boală, prin cele ce îi lecuiesc. Căci boala fiind de multe ori după tăria fierbinţelii, deoarece celor ce se osâdesc de răceală prea multă este de folos doctoria cea înfierbântătoare şi încălzitoare, astfel ceea ce se dă acestora cu chibzuială, aceeaşi aplicând-o fără de socotinţă celor ce ard în fierbinţeală peste măsură, au făcut suferinţa cu Anciravoie de vindecat. Deci precum la doctor prea necesară s-a socotit a fi cunoaşterea însuşirii ele­mentelor corpului, pentru ca fiecăruia din cele ce află bine sau rău să se facă îndreptarea celui ce este pus în afară de fire. Astfel şi noi, năzuind a cunoaşte deosebirea celor privitoare la suflet, drept început şi fundament la vindecarea diferitelor suferinţe vom pune cunoaşterea originii bolii. Deci dar în trei părţi, precum am zis, deosebindu-se însuşirea motivaţilor sufletului, în partea raţională şi cea concupiscentă şi cea irascibilă, faptele cele bune ale părţii raţionale ale sufletului sunt: părerea cea bine cinsti­toare de Dumnezeu, şi cunoaşterea distinctă a binelui şi a răului, şi noţiu­nea clară şi neconfuză în privinţa firii hotărârilor, ce este adică de ales dintre cele ce sunt, şi care trebuie să fie de urât şi de ferit. Şi iarăşi dimpo­trivă se va observa răutatea, ceea ce este în partea aceasta, când va fi adi­că necinstire de Dumnezeu, şi lipsa de apreciere în privinţa binelui adevă­rat, părerea sucită şi defectuoasă asupra firii lucrurilor, încât se pune lu­mina în loc de întuneric, şi întunericul în loc de lumină, precum zice Scriptura (îs. 5, 20). Iar a părţii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta spre ceea ce este într-adevăr de dorit şi cu adevărat bine, şi orice putere de iubire şi dispoziţie este întru noi să se îndrepteze întreagă într-acolo, spre a se convinge că nimic altceva nu este pentru firea sa de iubit decât virtutea şi firea care izvorăşte virtutea. Iar rătă­cirea şi păcatul acestei părţi este când cineva va deplasa pofta spre slava deşartă, cea fără de fiinţă, ori către floarea cea vopsită pe trupuri, de unde derivă iubirea de bani şi iubirea de mărire, şi iubirea de desfătări, şitoate cele de acest fel, care depind de soiul acesta de răutate. Şi iarăşi fap­ta bună a dispoziţiei irascibile este ura răutăţii şi lupta împotriva patim­ilor, şi a se întări sufletul spre bărbăţie, ca să nu se înspăimânte de cele de mulţi socotite ca înfricoşate, şi până la sânge să stea împotriva păcatului şi să dispreţuiască îngrozirea de moarte şi durerile uneltelor de tortură şi despărţirea de cele mai plăcute, şi în general a deveni mai buni faţă de toate cele ce pe mulţi, din oarecare obişnuinţă sau părere preconcepută, îi ţine în voluptate, luptându-se pentru credinţă şi virtute. Iar căderile aces­tei fel de părţi a sufletului tuturor sunt evidente: pizma, ura, mânia, bâr-firea, năzuinţele şi dispoziţiile spre ceartă şi răzbunare, care prelungesc mânia multă vreme şi pentru mulţi se termină prin ucideri şi sângerări; căci raţiunea neînvăţată, neaflând unde să-şi întrebuinţeze arma cu folos, întoarce asupra sa ascuţişul fierului, şi arma de apărare dată nouă de Dumnezeii se preface în pierzătoare pentru cel ce o întrebuinţează rău.

(52 ap.; 102 Trul.)

CANONUL 2 Grigorie de Nyssa (CERTAREA CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ, APOSTAŢII)

Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au judecat că toate acele păcate, care ating partea raţională a sufletului, sunt maistricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi mai completă şi mai osteni­toare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, os-ândindu-se însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu po­porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să trăiască, iarăşi întru aceeaşiosândă îşi va petrece viaţa, fiind neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă su­fletul nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; dincare cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul întoarcerii lor de la păcat.

(62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. 1 ec; 102 Trul; 1-9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez,.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Grigorie de Nyssa (VRĂJITORIA. CERTAREA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Iar cei ce se duc Ia descântători, sau vrăjitori, sau Ia cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de rău, aceştia se vor întreba cu deamănuntul si se vor cerceta, ori de fiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atraşi la păcat, pro-ducându-se în ei acest impuls spre păcat în urma vreunui tratament rău,sau vreunei pagube de nesuferit, ori că dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul demonilor. întrucât, dacă au comis acel păcat spre surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dum­nezeu, cel adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au călcat credinţa; iar dacă oarecare constrângere insuportabilă, covârşind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest păcat, fiind împinşi de vreo nădejde amăgitoare, aşijderea şi lor li se va aplica blândeţea, după asemănarea ce­lor ce n-au fost în stare să reziste chinurilor în vremea mărturisirilor.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Grigorie de Nyssa (DESFRÂUL ŞI ADULTERUL. OSÂNDA LOR)

Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora din­tre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât şi a bărbatului cu femeia. Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu şi fe­meii un singur cap i s-a impus. Drept aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu”, precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are mărturisit pe cel ce-1 stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează chestiunea mai exact şi desfrâul ii se arată a nu fi departe de păcatul adul­terului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult cu cea străină” (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta s-a dovedit prin împărţi­rea generală ca desfrânare să se numească împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţirea altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobi­toacelor şi pederastia; căci şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul sădevină curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi. Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare ne­dreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter şi în cele­lalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt, care provine din nedreptăţi­rea celui străin. Şi se face oarecare deosebire în privinţa motivului pocă­inţei şi la acest fel de păcate ale lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţindu-se el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar, canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul as­cultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6), astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie, precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va dubla timpul. Dar şi în aceasta privinţă se va ţine seama de dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au dedat spurcăciu­nii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai târziu, să se facă părtaş de cel Bun.

(48, 61 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 1, 8 Neocez.; 102 Cartag.; 3, 7, 9, 18, 21, 31, 37, 38, 39, 58, 59, 60, 62, 63, 77 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Grigorie de Nyssa (UCIDEREA CU VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE. OSÂNDA LOR)

Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea irasci­bilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a irascibilităţii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul ce se comit sprepăcat din irascibilitate, Ie-a plăcut oarecum Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altce­va de acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-1 comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva în învălmăşeală şi gâlceava, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi s-a lăsat în voia pornirii de mâ­nie nu ţine seama în timpul patimii de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din gâleavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evi­dente, adică atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţă­turilor şi a Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea color sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă va scur­ta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în fiecare treaptă, săfie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune în termenul îndelungat. Iar ucide­rea cea fără de voie se consideră că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere, canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel pen­tru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin prescurtarea timpului de peni­tenţă să se integreze acela în Biserică şi în comuniunea Bunului.

Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de Canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşindu-se de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de împărtăşirea cea dată lui de nevoie.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 8, 11, 56, 57 Vasile cel Mare)

CANONUL 6 Grigorie de Nyssa (LĂCOMIA ŞI FURTUL. OSÂNDA LOR)

Iar celălalt fel al idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; şi nimeni nu se interesează dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cau­ză că s-au trecut cu vederea de Părinţii noştri, socotind că este suficientsă-i vindecăm, pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, cură-ţind prin cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le soco­tim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camătă, precum şi a lua cele străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta s-ar face sub pretext de comerţ. Deci fi­indcă părerea noastră nu este vrednică să atingă puterea Canoanelor, vom adăuga la cele spuse deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul am­belor unul este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se supună osândei uci­gaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce la Biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce-şi însuşeşte cele străine prin răpire în ascuns, apoi prin mărturi­sirea păcatului se arată pe sine preotului, cu sârguinţa sa împotriva pa-timei va vindeca boala; înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia esteaceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă” (Ef. 4, 28).

(25, 72 ap.; 5 Cartag.; 2, 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 61 Vasile cel Mare)

CANONUL 7 Grigorie de Nyssa (PRĂDAREA MORMINTELOR)

Şi jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor şi lăsândnejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în mormânt la facerea vre­unui lucru, apoi nici aceasta nu este de lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi mai folositor pentru obşte. Iar dacă va răscoli praful de pe trupul dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum s-a menţionat încuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului, vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta termenul epitimiei rânduit de Canoane.

(66 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Grigorie de Nyssa (SPURCAREA CELOR SFINTE. SACRILEGIUL. IEROSILIA)

Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu cum s-a făcut oarecare îngă-duire şi blândeţe încât mai uşoară să se socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei su­fleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă.

Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de poruncilefraţilor, cu sârguinţa le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe Părinţi ca să-ţi fie ţie bine şi să aiviaţă îndelungată pe pământ” (leş. 20, 12). Şi fireşte că vei primi scri­soarea ca pe un simbol sfinţit şi nu vei dispretui darul prietenesc chiar dear fi ceva mai mic decât marele tău talent.

(72, 73 ap.; 23 Antioh.; 10 sin. I-II)

CANOANELE lui Teofil al Alexandriei (†412)

CANONUL 1 Teofil Alex. (POSTUL DIN ZIUA BOBOTEZEI. EPIFANIA, ARĂTAREA DOMNULUI)

Atât obiceiul, cât şi cuviinţa cer de la noi să cinstim toată duminica şi să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morţi; din care cauză în Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia, ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat ca dum­nezeiasca arătare să fie zi de ajunare, să o ţinem cuviincios şi să procedăm înţelepţeşte faţă de amândouă; pentru ca gustând puţine măsline, să ne ferim totodată şi de învăţăturile care nu cinstesc ziua învierii Domnuluinostru Iisus Hristos, şi să dăm zilei de ajunare ceea ce se cuvine, aştep­tând slujba dumnezeiască cea de seară, care cu voia lui Dumnezeu se săvârşeşte atunci. Deci să ne adunăm atunci de la ceasul al nouălea.

(66 ap.; 56 Trul.; 18 Gang.)

CANONUL 2 Teofil Alex. (PRIMIREA CLERICILOR ARIENI)

În privinţa celor care au intrat în comuniune cu arienii şi deţin până acum bisericile, să se facă precum este obiceiul. Astfel însă ca să se aşeze în locul lor alţii, care sunt devotaţi (statornici) în ortodoxie, iar aceia să rămână (în cler); procedându-se şi în privinţa acestora aşa cum şi în alte cetăţi au făcut episcopii ortodocşi din Tebaida, iar cei ce au fost aşezaţi de episcopul Apolo şi au intrat în comuniune cu arienii care deţin bisericile să se pedepsească, de au făcut acestea după socotinţa lor. Iar dacă au as­cultat de episcopul lor, să rămână în cler, ca unii care n-au înţeles ceea ce este raţional. Şi dacă toate popoarele i-ar înlătura împreună cu ceilalţi, să se hirotonească alţii; iar dacă îi păstrează pe ei împreună cu cei care au fost în comuniune, aceştia să se trateze după acelaşi obicei pe care l-au întrebuinţat toţi episcopii ortodocşi din Tebaida.

(92 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 9, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 3 Atanasie cel Mare)

CANONUL 3 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU ADULTER)

Să se cerceteze în privinţa lui Vist, care a fost aşezat presbiter în Ereve, şi dacă a siluit pe vreo femeie despărţită, fiind viu bărbatul ei, să nu-i fie iertat a fi presbiter, încât nici ca mirean nu se cuvine a fi împreună în adu­nare, căci Biserica pe unii ca aceştia obişnuieşte a-i despărţi. Insă aceasta nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el, poruncind Sfântul Sinod să se scoată din cler cei ce după hirotonie se dovedesc nevrednici din cauza vinovăţiei lor.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. I-Il; 89 Vasile cel Mare; 5, 6, Teof. Alex.)

CANONUL 4 Teofil Alex. (JUDECATA EPISCOPULUI. INSTANŢA EPISCOPULUI)

În privinţa lui Sur, fiindcă episcopul Apolo a adeverit că 1-a şi îndepăr­tat şi 1-a făcut străin de biserică, să fie aşa precum a hotărât episcopul, folosindu-se acela, dacă vrea, de apărarea drepturilor sale şi să atace ho­tărârea episcopului.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 4, 12, 20 Antioh.; 3, 4, 14, 15 Sard.; 29, 65 Carţag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Teofil Alex. (OSÂNDA CĂSĂTORIEI NELEGIUITE A CLERULUI)

Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se cer­ceteze; şi de s-ar întâmpla să se afle că, fiind catehumen, a primit în co­muniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea şi dacă după botez nu s-a împre­unat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de nuntă penepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el.

(19, 25, 61 ap.; 2, 9 sin. I ec; 12 Ancira; 3, 6 Teof.)

CANONUL 6 Teofil Alex. (PÂRA TREBUIE CERCETATĂ BINE)

În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi s-a hirotonit, acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai făcându-se bănuială asupra Iui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţinăseama de clevetirile deşarte.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. 1-11, 69, 70, 89 Vasile cel Mare; 3, 5 Tim. Alex.)

CANONUL 7 Teofil Alex. (ALEGEREA ŞI ISPITIREA CLERULUI)

În privinţa celor care vor să se hirotonească, rânduiala să fie aceasta: ca preoţimea întreagă să consimţească şi să-i aleagă, şi apoi episcopul să-iexamineze şi, consimţind cu preoţimea, în mijlocul bisericii să-1 hiro­tonească, fiind de faţă poporul, iar episcopul se adresează poporului dacă poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul. Iar hirotonie clandes­tină să nu se facă; căci dacă biserica este în pace, se cuvine ca hirotoniile să se facă în biserică, sfinţii fiind de faţă. Iar în enorie, dacă vor fi unii care au fost părtaşi cu părerile celor ce au fost în comuniune cu ereticii, într-alt chip să nu se hirotonească, decât dacă clericii cu adevărat orto­docşi îi vor cerceta, iarăşi fiind de faţă episcopul, şi acesta adresându-se poporului celui de faţă, numai ca să nu se întâmple vreo abatere.

(2 ap.; 9 sin. I ec; 89 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Teofil Alex. (ÎMPĂRŢIREA OFRANDELOR)

Cele ce se aduc sub cuvânt de jertfă, după ce se folosesc câte sunt nece­sare pentru taine, să le împărţească clericii, dar catehumenul nici să numănânce, nici să nu bea din acestea, ci numai clericii şi fraţii credincioşi cei ce sunt împreună cu dânşii.

(3, 4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.)

CANONUL 9 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU DESFRÂU)

Fiindcă Ierax zice că cineva, care a fost pârât pentru desfrânare, nu se cuvine a fi în cler, dar episcopul a afirmat că atunci nici un acuzator nu a intervenit împotriva lui, să se cerceteze şi aceasta; şi de se va ivi vreun acuzator vrednic de credinţă şi se va dovedi vinovăţia, aducându-se mar­tori vrednici de credinţă, să se scoată din biserică; iar de este vrednic de cler şi se va dovedi a fi în curăţenie, să rămână în acel cler.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 21 sin. IV ec; 8, 128, 129, 130, 131 Cartag.)

CANONUL 10 Teofil Alex. (ALEGEREA ECONOMULUI)

Astfel, prin hotărârea preoţimii întregi să se aşeze alt econom, pentru care să consimtă şi episcopul Apolo, pentru ca să cheltuiască cele ale bise­ricii cu folos.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 11 Teofil Alex.)

CANONUL 11 Teofil Alex. (AJUTORAREA CELOR ÎN NEVOI)

Văduvele, săracii şi străinii călători să se bucure de toată odihna; şi să nu-şi însuşească cineva cele ale bisericii.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 10 Teofil Alex.)

CANONUL 12 Teofil Alex. (PRIMIREA UNOR CLERICI ERETICI)

Cucernicia ta ne-a făcut cunoscut că oarecare dintre cei ce se numesc pe sine catari voiesc să vină la Biserică. Deci, deoarece marele sinod ţinut în Niceea de către fericiţii noştri Părinţi a hotărât ca să se hirotonească cei ce vin de la catari, voiesc ca potrivit acestei norme să-i hirotoneşti pe cei ce voiesc să vină la Biserică, dacă viaţa lor este dreaptă şi nimic nu li se opune.

(8 sin. 1 ec; 7 sin. II ec; 95 Trul.; 7 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 13 Teofil Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ SE DESPARTE)

Maxim a afirmat că necunoscând legile Bisericii s-a împreunat cu însoţire nelegiuită. Şi fiindcă îl tulbură pe el situaţia de a nu fi în relaţie cu Biserica, a dat asigurarea că, deoarece din neştiinţă a comis nelegiuirea, se va desface, prin învoială, de însoţirea cea nelegiuită, căci şi acea femeie doreşte aceasta. Deci de vei considera dovedit că dânşii fac aceasta prinînvoială şi nu amăgesc, căci timpul este de 10 ani, dacă socoteşti ca dânşii un timp oarecare să se întrunească cu catehumenii, dispune în felul aces­ta. Iar dacă vei observa că voiesc să amăgească şi că în privinţa lor este nevoie încă de asprime, fă ceea ce îţi va arăta Dumnezeu, condus fiind în­totdeauna de precauţie; căci aflându-te în acele locuri, mai bine poţi cu­noaşte gândurile lor.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 77, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 14 Teofil Alex. (CĂMĂTĂRIA. OSÂNDA CĂMĂTĂRIEI)

Legal lucru au făcut presbiterii din satul Gemin, dacă grăieşte adevărul Eustatia, care a adus scrisoarea; căci ea zice că au exclus din adunarea bisericii pe acea Kiradia, care a comis nedreptate şi nu vrea să împiedice nedreptatea. Deci fiindcă am aflat că dânsa, vindecându-şi răul, vrea să intre în comuniunea bisericească, să o pregăteşti ca mai întâi să lepede de la sine nedreptatea şi să o îndupleci a se pocăi, ca astfel, dacă vei cunoaşte că se apropie de legea lui Dumnezeu, dorind comuniunea bi­sericească, să-i dai voie să fie în comuniune cu poporul.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)

CANOANELE Sfântului Chiril al Alexandriei (†444)

CANONUL 1 Chiril Alex. (JUDECATA CANONICĂ. RÂNDUIALA PENTRU JUDECATA CANONICĂ ŞI PENTRU ACUZARE)

Orice acţiune a noastră, când se procedează potrivit unei rânduieli canonice, nu ne produce nici o tulburare, ci ne scapă atât de clevetiri din partea unora, cât şi mai vârtos ne procură reputaţie bună în faţa celor care cugetă bine. Căci cine n-ar primi o hotărâre imparţială care s-ar aduce de cineva? Şi cum nu va fi fără de reproş, ba chiar plină de toată lauda, judecata cea dreaptă şi legală? Şi acestea le scriu acum cucerniciei tale, fiindcă în scrisorile tale, ce mi le-ai trimis atât mie, cât şi preasfinţi-tului şi de Dumnezeu iubitorului fratelui nostru şi împreună episcopulProclu, numind tu episcop pe preaevlaviosul şi pe preacucernicul Petru, care s-a plâns şi a zis că ilegal a fost înlăturat din biserica păstorită de el. Logic era ca dânsul să aibă numele demnităţii preoţeşti împreună cu pre­rogativele cuvenite acelei demnităţi, ori, dacă nu mai era vrednic să stea la dumnezeiescul altar, să nu se mai fi învrednicit de însăşi numirea dem­nităţii episcopesti. Dar poate s-ar părea cucerniciei tale că cuvântul meu este oarecum aspru şi lipsit de iubire reciprocă; dar aceasta nu este adevărat. Căci poate s-ar părea cucerniciei tale că noi îl compătimim pe dânsul din cauză că este bătrân, admiţându-i numirea singură. Mult mai bine ar fi însă a se ţine seama şi de celelalte; căci el zice că şi-ar fi putut do­vedi răspunsul său, dar nu a avut timp pentru apărare şi nici nu i s-a oferit lui ascultare canonică. Şi de s-ar fi făcut ceva de acest fel, însăşi situaţia actelor l-ar fi dovedit, ori, fiind prins în acuze, ar fi fost osândit ca vinovat, şi atunci nici n-ar mai fi avut a zice de aici înainte că este nedreptăţit, ori, declarat fiind liberat de acuze, iarăşi i s-ar fi dat să stea în fruntea bisericii pe care a avut-o sub conducerea sa. Dar deoarece nu s-a făcut nimic de acest fel, el strigă împotriva procedurii şi zice că ar fi suferit nedreptate in­suportabilă şi că a fost scos din demnitate în chip ilegal, adăugând şi că i s-au răpit toţi banii care i se cuveneau. Deci sfinţia ta, cumpănind ceea ce se dispune prin dumnezeiestile Canoane, cât şi ceea ce se cuvine bisericii si celor rânduiţi la sfânta slujbă, iar pe lângă acestea rugat fiind şi prinscrisorile noastre, opreşte lacrimile bătrânului. Iar de ar dori să se judece cu cei ce i-au adus lui acuzele, să se judece, potrivit obiceiului, înaintea cucerniciei tale, fireşte fiind de faţă şi preacucernicii episcopi subordonaţi ţie, afară de cei pe care i-ar recuza ca suspecţi. Dar nu credem că vreunul dintre preacucernicii episcopi este cu gând vrăjmaş împotriva fratelui, însă pentru ca să nu ne prezinte acest pretext, care să slăbească judecata ce se va face în privinţa lui, spre a nu i se părea că s-a făcut nedreptate, nu are nici o importanţă absenţa din adunare a unora care sunt sub bănuială.

(28, 74 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 9, 17 sin. IV ec; 4, 12, 14, 15 Antioh.; 3, 4, 5 Sard.; 19 Carîag.)

CANONUL 2 Chiril Alex. (CHIVERNISIREA AVERII BISERICEŞTI)

Iar banii, care cu nedreptate s-au luat de la el, este cu dreptate a i se da lapoi din două motive. întâi, fiindcă nicidecum nu trebuia să se facă una jaceasta, şi că este preaîntristător şi la extremă mâhnire duce pe ;-Dumnezeu-cinstitorii episcopi din toate părţile pământului a li se cere r seama pentru chivernisirea cheltuielilor survenite, ori din veniturile bisericeşti, ori şi din oarecare alte produse. Căci fiecare dintre noi la tim­pul său va da seama în faţa judecătorului tuturor. Că odoarele şi averilenemişcătoare trebuie să se păstreze neînstrăinate bisericilor; iar chiverni­sirea cheltuielilor ce survin să se încredinţeze celor ce după vremi ocâr-muiesc dumnezeiasca preoţie.

(38, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.)

    CANONUL 3 Chiril Alex. (RETRAGEREA DIN SCAUN. DEMISIA DIN IERARHIE)

Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din con­strângere şi de frică, şi în urma ameninţării unora; dar şi, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericeşti ca unii dintre preoţi să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fi­ind osândiţi pentru fapte în privinţa cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraţilor de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul.

(9 sin. III ec; 16 sin. l-II; 10 Petru Alex.)

CANONUL 4 Chiril Alex. (ISPITIREA CU SÂRG A CELOR CE INTRĂ ÎN CLER)

Trebuie să avem grijă de totul ce este de trebuinţă şi de nevoie pentru zidirea popoarelor şi ceea ce contribuie spre slava sfintei Biserici. Căci scris este: „Faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel” (Lev. 15, 31). Deci Părinţii mănăstirilor din eparhia Tebaida, bărbaţi evlavioşi şi având vieţuire vrednică de admirat, venind în Alexandria şi întrebaţi fiind de către mine în privinţa stării mănăstirilor de acolo, mi-au spus că mulţi se smintesc din carUza următoare. Unii care de curând s-au însurat şi, întocmai ca şi :um ar fi venit din camerele nupţiale, amăgesc pe unii dintre episcopii Iui Dumnezeu iubitori, şi poate că nimeni nu s-a pronunţat pentru dânşii, se îirotonesc clerici, adică presbiteri. Iar alţii oarecare, scoşi fiind chiar din nănăstiri ca dezordonaţi, iarăşi aleargă spre hirotonie şi, făcându-se cle-ici, intră în aceleaşi mănăstiri de unde au fost scoşi; şi voiesc să aducă ertfa şi să săvârşească toate care sunt obişnuite clericilor şi acestea cau-:ează că şi unii dintre cei ce-i cunosc pe dânşii nu evită numai adunările >isericeşti, ci se reţin de a se împărtăşi când liturghisesc aceia. Deci fiind-ă precum am zis, totul trebuie să se facă de către noi spre zidirea popoa-elor, cucernicia voastră să bage de seamă la acestea. Şi dacă cineva ar rea să se hirotonească cleric, să se cerceteze viaţa lui: şi ori de are soţie, au nu; şi cum şi când a luat-o; şi dacă s-a despărţit de ea; şi de este el vre-nul dintre cei lepădaţi, sau de către alt episcop de Dumnezeu cinstitor, au din mănăstire; şi atunci să se hirotonească, dacă se va găsi neprihănit. ;ă aşa vom păzi atât conştiinţa noastră curată, cât şi sfânta şi cinstita lujbă neprihănită.

(80 ap.; 2 sin. I ec; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 n. 1-11)

CANONUL 5 Chiril Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI OSÂNDIŢI)

Iar dacă oarecari sunt supuşi excluderii, epitimisându-se pentru greşeli, apoi, fiind catehumeni, ar fi să se sfârşească, să se boteze şi să nu plece din cele omeneşti neîmpărtăşiţi de har, adică nefiind în comuniune; fiindcă se vede că şi aceasta trebuie să fie după legiuirile bisericeşti. Salutaţi comuni­tatea fraţilor de la voi. Cea de pe lângă noi vă salută întru Domnul.

(13, 14 sin.lec; 47 Laod.; 45 Cartag.)

ENCICLICA (458-459)                                                            lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (†471),              şi a sinodului cel dimpreună cu el,                                        către toţi preacuvioşii Mitropoliţi                                            şi către Papa Romei

 (OSÂNDA SIMONIEI)

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a încredinţat sfinţilor săi ucenici propovăduirea Evangheliei şi i-a trimis pe ei învăţători oamenilor în toată lumea, le-a poruncit în chip hotărât ca darul ce l-au primit de la El, şi ei în dar să-1 dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau în general o altă avere materială sau pământească. Fiindcă răsplata harurilor cereşti şi duhovniceşti nu sunt cele pământeşti şi pieritoare. Porunca aceasta a dat-o nu numai acelora, ci, prin ei, şi nouă, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta şilocul lor. Şi trebuie ca, precum atunci aceia, aşa şi noi acum să o păstrăm şi să o observăm riguros şi să nu născocim prin sofisme nebunii, nici să ne aruncăm în hazard primejdios, „In dar”, zice, „aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi nici argint la cingătorile voastre” (Mt. 10, 8). Simplu şi lămurit este cuvântul acestei porunci, neavând nimic îndoielnic, nici imposibil de îndeplinit, nici având trebuinţă de tălmăcire sofisticească. De la mine aţi primit demnitatea preoţiei, zice; dacă Mi-aţi dat pentru aceasta ceva, ori mic, ori mare, şi dacă aceasta s-a vândut din partea mea, vindeţi-o şi voi altora, iar dacă aţi primit-o în dar, daţi-o şi voi în dar. Ce este mai lămu­rit decât porunca aceasta? Şi ce este mai de folos celor ce i se supun? Cu adevărat vai celor ce înţeleg să câştige darul lui Dumnezeu ori să-1 dea pentru bani; căci, după cele spuse de Sf. Petru, unii ca aceştia dau prilej pentru venin de amărăciune şi pentru împreunare cu nedreptatea, cuprinşi fiind de lăcomia lor de argint; drept aceea, de acord cu această lege a Domnului, şi canonul dat în această privinţă al cuvioşilor şi ferici­ţilor Părinţi de la Sfântul şi marele Sinod ecumenic adunat la Calcedon, ne spune nouă lămurit astfel prin aceste cuvinte: „Dacă vreun episcop arsăvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeşte că a făcut aceasta, să se pri­mejduiască pentru treapta sa; şi cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea aceea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pentru bani. Iar dacă cineva a fostmijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze”.

Preabune şi foarte drept cinstitoare sunt poruncile canonului Sfinţilor Părinţi, care resping şi anulează tot atacul satanic şi toată apucătura dia­bolică îndreptată împotriva darului duhovnicesc; căci cu nici un chip nuadmite ca promovarea hirotoniei să se facă sau să se primească pentru bani, nici de cel ce o săvârşeşte, nici de cel ce primeşte promovarea hiro­toniei. Dar nu permite a se da bani pentru hirotonie, nici mai înainte de timpul hirotoniei, nici după timpul hirotoniei, nici în însuşi timpul hirotoniei; deoarece cu desăvârşire a oprit mituirea pentru acest lucru. Totuşi, fiindcă acum, deşi acestea sunt oprite lămurit, s-au vădit unii dinBiserica galatenilor care dispreţuiesc şi calcă din cauza lăcomiei ruşinoase şi a iubirii de argint aceste porunci mântuitoare şi umAne, am socotit şi noi că este bine a le reînnoi iarăşi pe acestea împreună cu Sfân­tul Sinod ce se ţine întru această cetate împărătească, pentru ca fără de nici o născocire şi fără de nici un pretext, şi fără de nici un sofism, să tăiem cu desăvârşire acest obicei nelegiuit şi urât care nu ştiu cum a in­trat în preasfintele biserici, pentru ca într-adevăr fără de cârciumărire şi curată făcând u-se glăsuirea de către arhiereii cei ce hirotonesc, să vină desus harul Duhului Sfânt; deoarece acum, făcând ei pentru bani pro­movarea şi lucrând fără curăţenie cu mâna, nu ştiu dacă vine asupra celui ce se prohiriseşte potrivit glasului Evangheliei, ci mai vârtos de nu se re­strânge harul Duhului Sfânt. Deci să ştii, din toate părţile, preacinstito-rule de Dumnezeu, că oricine va fi vădit de una ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeuţ, ori presbiter, ori diacon, ori altul oricare dincanon, ori laic, prin hotărârea comună a arhiereilor şi cu vot obştesc se va osândi, după cum şi canonul Sfinţilor Părinţi de mai înainte zice: că tre­buie ca harul să fie har şi cu nici un chip să nu mijlocească argintul în pri­vinţa lui. Aşadar, să fie şi lepădat şi străin de orice demnitate ieraticească şi slujbă şi supus blestemului anatemei atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgăduieşte a-I da acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceas­ta; căci nu se pot cândva împăca întreolaltă cele incompatibile, nici ma-mona să consimtă cu Dumnezeu sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mat. 6, 24). Punându-ne cu tărie încrederea în aceasta şi supunându-ne acestora, împreună cu cel ce le-a spus acestea, am hotărât împotriva celor ce comit astfel de nelegiuiri. Deci şi sfinţia ta să se îngrijească, procedându-se cu toată prevederea ca acestea prin scrisori să se dispună lămurit, atât de Dumnezeu preaiubito-rilor episcopi şi periodeuţilor celor supuşi ţie, cât şi tuturor celorlalţi; pentru ca toţi creştinii, într-un duh şi într-un suflet adunându-ne strâns laolaltă împotriva vrăjmaşului comun, să putem tăia cu ajutorul lui Dum­nezeu rădăcina lăcomiei de bani sădită de acela între noi, împreună cu toate ramurile răutăţilor ei. Salutăm întreaga comunitate de fraţi întru Hristos de la tine. Fiind sănătos întru Domnul, roagă-te pentru noi, de Dumnezeu preaiubitorule frate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epist. lui Tarasie)

  ENCICLICA                                                                          lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (†806),         Roma cea nouă,                                                                     către Adrian, Papa Romei celei vechi

 (OSÂNDA SIMONIEI. HIROTONIILE SĂ NU SE FACĂ PE BANI)

Tarasie, din mila lui Dumnezeu episcopul Constantinopolului, Roma cea nouă, către preasfinţitul şi preafericitul frate şi împreună slujitor, domnul Adrian, papa Romei celei vechi, salutări întru Domnul.

în multe feluri şi în multe chipuri, din Evanghelii, de la Apostoli şi de la Părinţi ne învăţăm ca la ceremonialul de sfinţire a preoţiei să nu avem datina lăcomiei de bani, şi să nu luăm aur şi argint, şi să nu ne însuşim ceva străin Ia hirotonia vreunei persoAne ieraticeşti, precum vom arăta prin dovezile citate în cele următoare, atât din Scripturile de Dumnezeu inspirate, cât şi din învăţăturile patristice. Căci cei ce-şi pun mâinile sunt slujitori ai Duhului Sfânt, iar nu vânzători ai Duhului Sfânt; deoarece cei ;e au primit autorizaţia aceasta prin cuvântul Domnului au vestit ca cei ce în dar au primit harul Duhului Sfânt, în dar să-1 dea celor care îl pri­mesc de la dânşii. Iar dacă cineva se va dovedi că pe aur l-a cumpărat pe îcesta, pe unul ca acesta îl declară lepădat de tagma ieraticească. Căci Ieşi cu numele a fost primit între clerici, în realitate prin faptă cuvântul ninţeşte; căci „nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”, pre-:um ne-am învăţat din Evanghelie (Mat. 6, 24). Şi deoarece am auzit pe Dumnezeu grăind prin prooroci: „Preoţi, grăiţi în inima Ierusalimului” Isaia 40, 2), şi iarăşi ameninţând şi grăind: „paznicul de va vedea sabia menind şi nu va semnala cu trâmbiţa, şi poporul nu se va păzi, şi venind iabia va lua dintre ei suflet, sângele îl voi cere din mâna paznicului” (Iez. 53, 6), temându-ne să nu fim dojeniţi şi osândiţi din cauza tăcerii, vestim tuturor întâişezătorilor bisericilor noastre ca cu îndrăzneală să zicem cudumnezeiescul apostol: „Curaţi suntem de sângele” (F. Ap. 20, 26) celor ce calcă orânduirile canonice, şi mult mai vârtos de ale acelora care au hi­rotonit sau s-au hirotonit pentru bani, pe care dumnezeiescul apostol Petru, al cărui scaun l-a moştenit chiar sfinţia ta frăţească, i-a osândit ca pe Simon vrăjitorul; din cauza aceasta, nu ne sfiim să vestim adevărul, păstrând şi ţinând dispoziţiile cele transmise nouă prin Canoane de Sfinţii Apostoli şi de slăviţii noştri Părinţi, şi ne scârbim dacă s-a călcat de cine­va ceva din acestea. Deci frăţeasca voastră arhierie venerabilă, care legal şi după voia lui Dumnezeu administrează sfânta slujbă ierarhică, are pen­tru aceasta vestită slavă. Că marele şi întâiul Arhiereu Hristos Dumne­zeul nostru a zis prin proorocul: „Viu sunt Eu şi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” (l împ. 2, 30). Căci ştii, bărbate al doririlor duhului, că aproape mai de suportat este eresul nelegiuit al lui Macedonie şi al celor împreunăcu dânsul luptători împotriva Duhului Sfânt; că aceia bârfind că Duhul Sfânt este creatură şi rob al lui Dumnezeu şi al Tatălui, tot astfel acestea,precum se vede, îl fac lor rob. Căci oricare stăpân vinde ceea ce ar vrea, dacă vrea, sau pe rob, sau altceva din ce are; aşijderea şi cel ce cumpără, vrând să fie stăpân peste cele ce le cumpără, prin preţ de argint le câştigă. Astfel, cei ce fac acest comerţ înjosesc pe Duhul Sfânt, păcătuind la fel cu cei ce huleau că Hristos prin Belzebul scoate dracii, sau, ca să spun mai exact, se aseamănă cu Iuda vânzătorul, care a vândut pe Hristos pe preţ de argint de Dumnezeu ucigaşilor iudei. Deci, precum într-adevăr Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Hristos Dumnezeul nostru, este deplin lămurit că cei ce vând pe Duhul Sfânt vor fi de aceeaşi parte din care s-a vândut Hristos, precum s-a dovedit. Iar dacă nu se vinde (dar clar este că cu nici un chip nu se poate face aceasta), e fără îndoială că harul Duhului Sfânt, adică sfinţenia preoţiei, nu este întru dânşii; şi nici nu au primit-o şi nici nu au. Căci, să-şi aducă aminte de Sf. Petru, care către cel ce s-a ispitit spre aceasta a zis: „Tu nu ai nici parte, nici soarte întru acest cuvânt” (F. Ap. 8, 21). Căci dacă demnitatea preoţiei se vinde, apoi de prisos este loratât petrecerea vieţii întru cinste, cât şi conduita întru curăţenie şi virtute. Apoi, după dânşii, de prisos este şi Pavel, dumnezeiescul Apostol, careînvaţă: „Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, întreg la minte, cu­viincios, învăţător, înfrânat, treaz” (I Tim. 3, 2), ţinându-se de cuvântulcredincios al învăţăturii, ca să poată şi a mângâia prin învăţătura cea să­nătoasă, şi a mustra pe cei ce se împotrivesc. Deci toate acestea sunt de­parte de cel ce vinde şi cumpără preoţia. Prin urmare, dovezile următoa­re alese din cărţile sfinte declară că cu totul străin de preoţie este oricine care dă sau primeşte mită, în oricare timp, ori înainte de hirotonie, ori după hirotonie; căci a lua este luare oricând. Dar şi toate promovările eclesiastice se opresc a se da pentru bani.

Canonul al 29-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun episcop prin bani a ajuns Ia demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se ca­terisească atât dânsul, cât şi cel ce I-a hirotonit şi să se taie dosăvârşit şi de la împărtăşire, ca Simon Magul prin mine, Petru”.

Din Faptele Apostolilor: „Şi văzând Simon că Duhul Sfânt se dă prin punerea mâinilor Apostolilor, le-a adus lor bani, zicând: «Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt». Dar Petru a zis către el: «Argintul tău să fie cu tine întru pieire, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se câştigă pe bani. Tu n-ai parte nici de soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înain­tea lui Dumnezeu. Drept aceea, pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă Iui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale; căci amă­răciunea fierei şi întru legăturile nedreptăţii văd că eşti»” (8, 18-23).

Din Cartea a Hl-a a împăraţilor: „Şi după întâmplarea aceasta nu s-a întors Ieroboam de la răutatea sa şi iarăşi a făcut din poporul de rândpreoţi înălţimilor; cel ce vrea umplea mâna Iui şi se făcea preot înălţimi­lor. Şi s-a socotit acesta spre păcat casei lui Ieroboam şi spre pieire şi stin­gere de pe faţa pământului” (13, 33-34).

Din Cartea a IV-a a împăraţilor: „Şi s-a întors Neeman la Elisei şi toată tabăra lui şi a venit şi a stătut înaintea lui şi a zis: «Iată, am cunos­cut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel, şi acum ia mulţumită de la robul tău». Şi a zis Elisei: «Viu este Domnul înaintea că­ruia stau de voi lua», şi 1-a silit să ia şi n-a voit. […] Şi a zis Ghiezi, sluga Iui Elisei: «Iată, a lăsat domnul meu pe Neeman sirianul acesta de s-a dus, şi n-a luat din mâna Iui nimic din cele ce a adus; viu este Domnul, voi aler­ga după el şi voi lua de la el ceva». Şi a alergat Ghiezi după Neeman. […] Şi a zis Neeman: «Ia doi talanţi de argint». Şi a luat doi talanţi de argint în doi saci şi două rânduri de haine. Şi după alte cuvinte, a zis către el Elisei: «De unde vii, Ghiezi?» Şi a zis Ghiezi: «N-a fost sluga ta nicăieri». Şi a zis către el Elisei: «Au n-a mers inima mea cu tine când a întors omuldin carul său dinaintea ta, şi acum ai luat argintul şi hainele? Să cumperi cu ele grădini şi măslinişuri, şi vii, şi oi, şi boi, şi slugi, şi slujnice. Şi lepra Iui Neeman se va lipi de tine şi de seminţia ta în veac». Şi a ieşit de la faţa lui alb de lepră ca zăpada” (5, 12-27).

Din comentariul Sf. Vasile la Isaia: „Legea a dat-o spre ajutor, ca să zică că nu este cuvânt ca acesta pentru care nu se poate da dar şi aceasta nu este lege ca acel cuvânt al ventrilocului, căci nu s-a născocit spre amă­gire ca acela, ci este învăţătoarea adevărului; iar aceea vrăjesc pentruargint; dar aceasta este ridicol, fiindcă cei ce sunt amăgiţi Ie dau lor şi ar­gint drept plată a minciunii, iar glasul acesta al legii nu este de acest fel, ca să se dea bani pentru el, căci nimeni nu înapoiază harul: „în dar, zice, aţi luat, în dar daţi” (Mt. 10, 8). Vezi cum s-a mâniat Petru asupra lui Simon, cel ce aduce argint pentru harul Duhului Sfânt: „Argintul rău, zice, fie cu tine spre pieire, căci ai socotit a câştiga darul lui Dumnezeu pe bani” (F. Ap. 8, 20). Deci cuvântul Evangheliei nu este ca graiurilc ven­trilocilor, cele ce se vând. Căci ce preţ de răscumpărare ar da cineva vrednic de acela? Ascultă pe David, care se îndoieşte şi zice: „Ce voi răs­plăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3). Deci nu este cu putinţă a da daruri pentru aceasta, vrednice de harul cel de la dânsul; un singur dar este vrednic de acesta, păstrarea lucrului dăruit; cel ce-ţi dă ţie comoară nu cere de la tine preţul celor date, ci păstrarea vrednică alucrului dat”.

Din scrisoarea aceluiaşi, către episcopii cei de sub el, ca să nu se hiro­tonească pentru bani: „Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată, ci iau după hirotonie, dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau mai bine zis această introducere spre gheena, să o lepădaţi şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri” (can. 90).

Din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur: „A venit la noi Eusebiu, care ne-a pricinuit nouă vorbă multă în privinţa tuturor episcopilor, acuza­torul celorlalţi şase episcopi, rugându-se a fi primiţi în comuniune. Unii dintre episcopi se împotrivesc, zicând că nu trebuie să se primească, fiind el un clevetitor. Din cauza aceasta se ruga zicând: Deoarece procesul în cea mai mare parte s-a dezbătut în curs de doi ani şi prin martori s-afăcut amânarea, mă rog iubirii voastre de Dumnezeu, ca încă astăzi să produc eu martori; căci deşi episcopul Antonin, care a primit aurul şi ahirotonit, s-a săvârşit, totuşi au rămas în viaţă cei ce au dat şi s-au hiro­tonit. Sinodul prezent a hotărât să se cerceteze chestiunea; şi să înceapă dezbaterea din citirea actelor făcute mai înainte. Au intrat martorii; au intrat şi cei şase dintre cei ce au dat şi s-au hirotonit; stăruind însă mar­torii în depoziţiile lor, atât cei mireni, cât şi cei dintre presbiteri, pe care socoteau a se bizui, la început tăgăduiau; iar când martorii au dovedit, aducându-le aminte de locuri şi de timpuri, arătând atât felurile, cât şicantităţile de bani ce au dat, nici conştiinţa lor fiind preacurată, au mărturisit de sine fără de multă constrângere: am dat şi ni s-a întâmplat să facă acest lucru, socotind că aceasta este rânduiala şi cu scopul ca să scăpăm de serviciul public; şi acum ne rugăm, dacă nu ne este îngăduit să fim în slujba bisericii, să primim înapoi măcar aurul ce l-am dat; findcă am dat unele giuvaeruri de-ale femeilor noastre. Ioan în privinţa aceasta a făgăduit sinodului zicând că eu îi voi libera pe ei de autoritatea de stat, rugând pe împăratul; voi însă dispuneţi ca dânşii să primească înapoi de la moştenitorii lui Antonin ceea ce au dat. Deci sinodul a hotărât ca ei să primească aurul de la moştenitorii lui Antonin şi să se împărtăşească în-lăuntrul altarului, dar să fie scoşi dintre preoţi, ca nu cumva, iertându-le aceasta, să se formeze obiceiul iudaic sau egiptean de a vinde şi a cumpă­ra preoţia. Fiindcă se zice că depravatul şi fals numitul patriarh al iudei­lor în fiecare an, sau an de an, schimbă pe mai-marii sinagogilor prin adunare de argint; asemenea şi imitatorul acestuia, patriarhul egipteni­lor, ca să se împlinească proorocia: «Preoţii lui pentru daruri răspun­deau, şi proorocii lui pentru argint preziceau» (Miheia 3, 11)”.

Din Canoanele celor şase sute treizeci Sfinţi Părinţi întruniţi la Calce-don: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau para-monar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeş­te că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru treapta sa; şi cel hiroto­nit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea cea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pe bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să seanatematizeze (can. 2).

Din enciclica preasfinţitului arhiepiscop al Constantinopolului Ghena-die şi a sinodului ţinut împreună cu dânsul: „Aşadar, să fie lepădat şistrăin de orice demnitate ieraticească şi slujbă, şi supus blestemului ana­temei, atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgă­duieşte a-1 da pe acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceasta; căci nu se pot cândva îm­păca întreolaltă cele incompatibile, nici mamona să consimţească cu Dumnezeu, sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: «Nu puteţi sluji lui Dum­nezeu şi lui mamona» (Mt. 6, 24)”.

Din Canoanele Sfântului Sinod al şaselea: „Cei ce pe bani se hirotonesc, sau episcopi, sau oricare clerici, iar nu după cercetarea şi alegerea vieţii, poruncim să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit” (can. 22).

Toţi să auzim aceasta şi în urechi să le luăm, nu numai arhiereii, ci şi cei ce sunt număraţi în cler şi toţi cei ce locuiesc în lume. Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu prisosinţă la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături (Evr. 2, 1); căci nu cu argint, sau cu aur, care se stri­că, am fost răscumpăraţi din vieţuirea decăzută lăsată ca moştenire de strămoşi, ci prin cinstit Sângele lui Hristos, celui nevinovat şi neîntinat ca un miel (I Petru 1, 18-19). Astfel învaţă-ne şi pe noi, bărbate preasfinţite, să urmăm poruncilor din Scripturi, şi celor evanghelice şi apostolice, ca­nonice şi părinteşti, ca să ne supunem cuvintelor gurii voastre. Ridică-te Ia înălţimi, înalţă glasul tău întru tărie, mergi întru desfătare, vesteşte cu în­drăzneală, pentru ca să se desfiinţeze şi întru nimicire să se ducă punerea mâinilor pentru bani şi orice dacă urmează acesteia pentru iubire de argint, nedreptate şi neguţătorie, pentru câştig mârşav. Căci aceasta împreună cu cele de acest fel se vor nimici din poporul ales, prin chemarea numelui lui Hristos, primind darul mântuirii, şi toate spurcăciunile ce urmează răutatea din rădăcină împreună se vor tăia. Şi preoţii ca finicii vor înflori, insuflând celor ce se mântuiesc buna mireasmă a lui Hristos, cântând Bisericii cu biruinţă: Domnul a înlăturat de Ia tine nedreptăţile tale; încă şi îndulcind pe cei ce culeg rodurile, ajungând ei la bătrâneţe unse şi arătându-i pe ei moştenitorii fericirii aceleia şi vieţii nestricate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie)