Ce este colindul?

 Termenul „colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin „calendae“, derivat din verbul „calare“ („a vesti“). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: „Buna dimineata la Mos-Ajun…“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar „noaptea pe la cantatori”.

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: „ca-i mai buna a lui Craciun.” E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
– Bur ajurul lui Craciur ! iar iesind :
– Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
– Buna dimineata la mos-ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama:”sculati, sculati boieri mari!”, „nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de’mpodobit”.

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau steaua, sorcova si plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului „ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca „se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
„Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s’a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos”.

osandirea aproapelui

 Minunatul Ioan Savaitul ne spunea, zicand: „Sezand eu la o margine de pustie, a venit la mine un oarecare frate, de la o manastire, pentru cercetare. Si l-am intrebat pe el: Ce mai fac parintii? Si mi-a zis mie: Bine, cu rugaciunile voastre. Deci, l-am intrebat pe el despre un frate, care avea un nume rau. Mi-a zis mie acela: Crede-ma pe mine, parinte, ca nu s-a schimbat din numele acela. Aceasta auzind, am zis: Oh! Si zicand eu, oh, am fost rapit ca intr-o uimire de somn si m-am vazut pe mine stand inaintea sfantului loc al Capatanii si pe Domnul nostru IIsus Hristos stand in mijlocul a doi talhari. Si am inceput sa ma inchin. Iar, daca m-am apropiat, indata ce m-a vazut, Domnul s-a intors spre ingerii care-I stateau inainte si le-a zis lor: Scoateti-l pe el afara, ca Imi este Mie ca un anticrist, inainte de Judecata Mea, el a judecat pe fratele sau.
Deci, dupa ce m-a izgonit pe mine, daca am voit sa ies pin usi mi s-a prins mantia mea si s-a intarit si am lasat-o pe ea acolo. Apoi, indata desteptandu-ma, am zis catre fratele cel ce venise: Rea imi este mie ziua aceasta. Si mi-a zis mie: Pentru ce, parinte? Atunci i-am spus lui ce mi se aratase mie si am zis: Mantia, adica acoperamantul lui Dumnezeu mi-a ramas si sunt lipsit de ajutorul Lui Dumnezeu.
Si din ziua aceea, dupa certarea Domnului, am ratacit sapte ani prin pustietati, nici paine gustand, nici sub acoperamant intrand, nici cu om vorbind, pana ce am vazut pe Domnul meu, intorcandu-se sa-mi dea mantia mea.”
Iar noi, aceste cuvinte ale minunatului Ioan auzindu-le am zis:”Daca cel drept abia se mantuieste, apoi cel necurat si pacatosul cum se vor indrepta?” Drept aceea, se cuvine noua a ne ingriji de ale noastre si a nu judeca pe nimeni din cei ce gresesc. Pentru ca scris este: „De vom acoperi greselile fratelui, apoi si Dumnezeu ne va acoperi pe noi.” (Proloage, vol I)

 Doamne, am gresit, iarta-ma, primeste-ma,
indreapta-ma, sfinteste-ma Tu, caci eu sunt neputincioasa, sfasiata de
parerea de mine, de imprastierea mintii si inimii mele, care nu este
mereu catre Tine, izvorul vietii si al intelegerii. Caci eu nu pot
nimic fara Tine, dar pot totul in Tine. Vino, lumineaza-ma,
dumireste-ma, impaca-ma cu mine insami caci eu nu stiu si chiar de as
sti, nu pot. Amin.

Maica Siluana

 Maica Siluana 

 

Da, Fetita mea mult iubita, acum descoperirile sunt uluitoare”. Acum vei afla cum poti intra in Imparatia Cerurilor (care deja este in tine, dar tu nu esti Acolo) devenind ca acel copil dinainte de sase ani, fara a pierde ceva din ce ai invatat pe cale mai departe.

Acum vei trece de partea copilului abuzat, si nu vei mai fi impotriva lui!

Tu strigi la Dumnezeu si la Sfintii Lui unde erau atunci? Erau una cu tine, copilul abuzat, si au fost prigoniti impreuna cu tine de „cei mari” si de tine, care ti-ai insusit punctul lor de vedere, fugind de ce simteai.

Acum vei intelege lipsa de vina a acelui copil, gata sa ierte si sa iubeasca iarasi, si „cruzimea” ta, cea care ai trecut de partea „celor mari” care te abuzau si te judecau si te pedepseau… Si ai hotarat sa-l ascunzi de ei si de tine si sa-l ingropi in pivnitele fiintei tale. Vezi, am pus ghilimele la cruzime pentru ca, alegand asta, tot nevinovata erai, tot abuzata: ai facut ce ai invatat de la cei care erau pentru tine „cei ce stiu mai bine, fac mai bine, nu gresesc niciodata si te iubesc numai daca esti asa cum isi doresc ei. Iar „oamenii mari” (noi insine cand „ne facem mari” sau trecem de partea lor) nu asteapta de la copiii lor sa fie intr-un fel anume, nu le ofera un model coerent pentru mintea lor (de fapt, pentru mintea omului in general), ci sa fie asa cum au ei „chef” in momentul respectiv, dar sa si respecte toate „valorile” lor, tot ce e „sfant” pentru ei… Si furia lor e cu atat mai mare cu cat viata lor reala este o adevarata batjocura la adresa acestor „sfinte” valori…

Iata tragedia omului fara Dumnezeu, sau a celui care ar vrea sa-L foloseasca pe Dumnezeu ca instrument al dorintelor sale pamantesti!

Iata de ce S-a facut Fiul lui Dumnezeu Om! El ne-a adus in dar Puterea la care ne-a reconectat traind impreuna cu noi tot ce patimim, pana la moarte, ca sa ne invete Calea si sa ne daruiasca Viata Sa si sa ne primeasca in Bucuria Lui pe care nimeni si nimic nu o mai pote lua de la noi.

Daca vrem!

Intrebi: „Si acum? Ce facem, Doamne?”

Mai intai, sa-i binecuvantezi si sa-i ierti pe toti abuzatorii tai, inclusiv pe tine. Ei nu stiau ce fac! Au facut ce au invatat de la alti oameni. Nu au invatat sa fie si sa traiasca de la Dumnezeu. Tu, cea de acum, esti primul „apostol” al acestei invataturi si fel de a fi. Daca vrei!

Asadar, iata ce poti face:

1.Daca vrei sa-I urmezi Lui, si sa te bucuri cu El, si in El, si in toata viata ta pana la amanunt.
2.Sa te lepezi de tine, de „tinele” care se apara, care neaga, care se ascunde, care fuge de rau si de durere apeland la mecanisme de aparare care sunt chiar raul in act si izvorul suferintei de lunga durata (desi, pe moment pot avea rol de anesteziant sau euforizant). Iar lucrarea seminarului, a Iesirii din labirintul codependentei, si a oricarei alte terapii, insotite de lucrarea harului Sau pe care il primesti Acolo si Asa cum te-am invatat.
3.Sa-ti iei crucea, toata acesta durere netraita si orice alta durere ar tasni in trupul si sufletul tau ori de cate ori te vei impotrivi pacatului si deprinderilor patimase ca sa implinesti Poruncile datatoare de viata. Dar sa privesti Poruncile ca pe aerul proaspat pe care il respiri cu nesat cand nu mai esti orbita si redusa la nesimtire din cauza suferintelor psihice (adica suferinte induse de ganduri si sinapse sadite si hranite de sugestii straine, vrajmase).
4.Si sa-I urmezi Lui. Adica, oriunde ai merge si orice ai face El, Prezenta Lui ca Iubire, sa fie scopul tau.

Fa asta, si vei vedea! E atat de simplu!

Doar gandurile vrajmase si dorintele patimase complica lucrurile si viata. Si, ca reper de inceput, sa stii ca un gand e vrajmas atunci cand e despartit de Dumnezeu, de voia lui. Iar o dorinta este patimasa atunci cand e centrata pe mijloc, iar nu pe scop. Stii, exemplul pe care il tot dau cu fata care voia sa se marite cu un baiat care nu voia sa se insoare cu ea si spunea ca nu mai concepe sa traiasca fara el. Cand am intrebat-o de ce vrea sa se marite cu el, s-a gandit si a spus: „pentru ca vreau sa fiu fericita”. Am intrebat-o iarasi: „n-ai vrea sa devii fericita altfel, fara sa te mariti cu el?” si mi-a raspuns: „nu, in nici un caz!”… Dorintele patimase ne ucid, ne tin in nefericire, ne arunca in relatii dezastruoase… Si asta pentru ca nu vrem sa facem ce spuneam mai sus ca e simplu si e si usor pentru ca El, Domnul, ne da harul care lucreaza cu noi si in noi de indata ce ne lepadam de voia noastra autodistructiva!

Te imbratisez cu drag si recunostinta pentru lupta ta,

Maica Siluana

 

O persoana careia nu-i place cum se simte, sa priveasca acest simtamant si sa-si spuna: il pot preda unei minti mai mari, ma pot reinventa pe mine insumi, pot ajunge la eu, cel ideal .

Lasa-ma sa incep sa gandesc in moduri diferite! Ce carte sa citesc, ce informatie sa primesc pentru a ma inspira, sa incep sa creez o renastere in mine insumi?

Dar cei mai multi oameni devin dependenti de exterior, sau de droguri, in aceasta ordine.

I: Nu neaparat droguri ilegale, ci chiar medicamente. Daca persoana doreste, poate creierul sa faca aceste schimbari, in prezenta altor substante chimice, medicamente?
R: Anumiti oameni au nevoie de medicamente, deoarece exista un dezechilibru chimic in creierul lor. Dar amintiti-va: o schimbare in constiinta produce o schimbare in reactiile chimice, si reactiile chimice sunt emotii si emotiile sunt energie si corpul incepe sa se regleze pe un nou set de reactii chimice.

I: Ce se intampla cand cineva ia antidepresive de mult timp si vrea sa nu o mai faca.

R: Nu as sfatui pe cineva sa inceapa brusc fara sa studieze putin.

In cultura noastra definitia conceptului de liber arbitru este atat de bizara! Noi nu avem cu adevarat liber arbitru. Avem optiuni care se bazeaza pe ce cunoastem si asta nu este liber arbitru. Liberul arbitru inseamna sa faci o alegere bazandu-te pe lucruri necunoscute. Problema cu necunoscutul este ca daca traim focalizati pe a supravietui, condusi de adrenalina si cortizon, aceste substante chimice sunt exact cele care ne permit sa ne fie frica de necunoscut. Daca am fi un animal salbatic incercand sa supravietuiasca si vedem, auzim, simtim ceva neobisnuit pentru noi – de exemplu o masina – vom fugi. Deci, cand noi traim condusi de aceste substante chimice de vigilenta (adrenalina si cortizon) niciodata nu vom considera necunoscutul ca o aventura. Atunci, liberul arbitru devine alegerea intre doua marci de medicamente pentru dureri de cap. Asta este singura solutie din acest univers?

Daca meditam, aducand continuu atentia inapoi la momentul prezent, concentrandu- ne pe respiratie si fiind atenti, schimband neuro – sistemul “dai si fugi” cu cel de relaxare, vom re-regla neuro – sistemul nostru, vom produce unde alfa in creierul nostru, care apoi vor regla schimbari chimice in corpul nostru.

Sa luam persoana care ia medicamente – de exemplu prozac. Exista studii care dovedesc ca daca face gimnastica aerobica timp de 6 saptamani este mai bine decat daca ia acest medicament. Persoana care vrea sa renunte la prozac trebuie sa se decida. Trebuie sa-si spuna: poate ca sunt depresiv, dar inca trebuie sa fiu capabil sa gandesc mai inalt decat ma simt. In momentele mele cele mai intunecate trebuie sa cred ca acestea vor trece.

Pe un tomograf excitabilitatea si depresia arata la fel: prima este a privi spre viitor spre ce va veni, depresia este a privi spre trecut si a nu vedea viitorul. Din punct de vedere functional sunt la fel. Cei mai multi oameni care sunt nelinistiti sunt depresivi si invers. Este de fapt a trai in trecut sau in viitor dar nu in momentul prezent.

Acea persoana care vrea sa renunte la PROZAC trebuie sa invete foarte multe despre sine, despre starile limitate ale mintii, despre depresie, sa cunoasca nuantele ei pentru a face alegeri diferite.

Ajungand la a aplica ceea ce a invatat isi spune : Cum ar fi sa fiu o persoana fericita? Pe cine cunosc in viata mea care este fericit? Ce calitati are? Pe cine admir in viata mea si cu care vreau sa seman? Ce ar trebui sa schimb in mine? Ce ganduri continui sa gandesc incat produc aceleasi substante chimice care ma fac sa ma simt in acelasi mod si sa ajung atat de jos?

Aceasta descoperire de sine va incepe sa schimbe creierul. La inceput va fi dificil, deoarece mintea neantrenata este ca un cal naravas, dar daca insistam catre acel ideal despre noi insine, nu numai ca vom schimba creierul doar gandind, ci si atunci cand ne spunem: azi nu ma ridic din pat pana cand nu ma simt o alta persoana.

In momentul in care incepem sa simtim bucurie, ridicare, inspiratie, conditionam corpul fata de o minte noua. Pur si simplu trimitem un nou semnal chimic corpului. Sa memoram acel simtamant pentru ca el este ceea ce suntem cu adevarat. Putem memora acel simtamant la fel de bine cum am memorat suferinta.

E nevoie de insistenta pentru a ajunge aici, nu putem sa o facem o singura data (se poate intampla si asta, dar persoana trebuie sa fie foarte decisa ca asta se va intampla). De cele mai multe ori cand luam o decizie o facem de genul: ma voi schimba incepand de luni, etc.

Cand suntem intr-o criza si ne decidem, spunem: asta este, m-am hotarat! Pentru prima oara corpul primeste semnalul: de data asta e serios! Mintea si corpul incep sa lucreze impreuna. Nu trebuie sa asteptam o criza, putem incepe sa facem asta pentru ca ne simtim grozav, suntem intr-o stare de gratitudine, iubim viata noastra si vrem mai multe experiente bune.

Cand acea persoana care este deprimata incepe sa aplice cunoasterea dobandita, sa faca meditatii, sa faca exercitii de aerobica, incepe sa descopere unele parti din sine insusi (aflate in memoria sa) si sa-si spuna: acea experienta mi s-a intamplat acum 20 de ani si nu am stiut ca de fiecare data cand ma gandesc la ea produc aceleasi substantele chimice ca si cum experienta se produce in acest moment, 20 de ani am conditionat corpul sa fie intr-o stare de depresie. Nu stiu cum sa ma schimb!

Aceasta persoana trebuie sa se intoarca la evenimentul care a cauzat acea emotie? NU! Tot ce trebuie sa faca este sa dez – memoreze acea emotie. Cand face asta, se uita la acel eveniment si isi spune: acel eveniment a fost exact ce am avut nevoie in acel moment, pentru a ma face cine sunt acum, ca personalitate. Scuzandu-ne pe noi insine ca nu ne schimbam datorita unui eveniment trecut, re – intarim identitatea actuala. In concluzie, trebuie sa trecem de la a gandi, la a face la a fi.
Am vazut ca se poate! Oamenii se simt eliberati. Atunci creierul isi imbunatateste circuitele si chimia interna, pentru a ne mentine pe noul drum.

I : Imi place cum folositi modelul calculatorului, pentru ca oamenii se pot relationa cu acesta. Sa trecem la nivelul tehnologiei, pentru ca ma ingrijoreaza foarte mult, pe multe planuri. Sa vorbim despre interfata dintre dezvoltarea creierului si jocurile pe calculator, acestea fiind aproape toate foarte violente. Ce impact au asupra creierului uman si a fiintei umane?

R: Aceasta este o zona periculoasa!

Atunci cand copii se joaca pe calculator si impusca pe cineva, arunca ceva in aer, darama ziduri, etc, in momentul in care ei depasesc acel obstacol ridicat de joc, creierul lor produce dopamina. Dopamina este substanta chimica a placerii, stimuleaza centrul recompensei din creier. Astfel, copilul petrece ceva timp cu acest incredibil stimulator al senzatiilor. Daca continua sa faca asta, centrul placerii se recalibreaza la un prag mai inalt, avand nevoie de un pic mai multa dopamina ca sa-l faca sa functioneze. Receptorii din centrul placerii sunt foarte receptivi la aceste substante chimice si daca ii stimulam prea puternic, ei se desensibilizeaza si avem nevoie de mai multe substante chimice pentru ai activa. (La fel se intampla si in cazul in care unul dintre soti tipa la celalalt. De fiecare data el trebuie sa tipe un pic mai tare pentru a capta atentia celuilalt.)

Daca copilul petrece doua ore jucand jocuri pe calculator, creierul este supus prea mult timp unei astfel de stimulari. Asta impinge la un nivel foarte ridicat pragul de sensibilitate al centrului placerii. Apoi copilul se duce la scoala. Deoarece creierul a produs atat de multa dopamina si uneori adrenalina, atunci cand copilul se afla intr-un mediu obisnuit cu stimuli obisnuiti (de exemplu sa se joace cu cainele, sa se plimbe prin parc cu bunicii), acesti stimuli nu vor activa centrul placerii.

I: La multi copii se poate observa o privire pierduta!

R: Unii nu mai au o placere din nimic, creierul lor are o chimie interna care nu mai este normala.

Cand a invata ar trebui sa fie o recompensa in sine, acesti copii nu sunt stimulati, asa ca ei adorm sau descopera ca o buna modalitate de activare este sa intre in necazuri. Cand fac prostii, nivelul adrenalinei creste si au un moment in care sunt foarte alerti. Copii nu sunt constienti ca fac asta, fac ceva ca sa simta aceeasi stare excitata, alerta.

Ganditi-va ce se intampla peste 10 ani cu acesti copii cand se confrunta cu situatii dificile – si-a pierdut cel mai bun prieten, a divortat, etc – corpul fiind intr-o stare chimica diferita! Ce fac ei ca sa se simta mai bine? In loc sa priveasca inauntrul lor si sa integreze durerea si suferinta, ei se vor intoarce catre exterior, catre ceva dinafara care sa-i aduca in starea excitata: poate droguri.

I: Spuneti-ne ceva despre ciclurile de violenta ca rezultat al starii de excitatie si desensibilizare.

R: Asta se numeste a programa si programarea creierului se face prin repetitie. Este un proces inconstient.

Iei un grup de oameni si le spui: iata 5 cuvinte, va rugam sa formati o propozitie cu ele. Daca aceste cuvinte sunt de genul slab, debil, obosit, dupa ce au scris propozitia pleaca de acolo in starea descrisa de cuvinte. Ei nu isi dau seama ca sunt asa, se petrece sub nivelul mintii constiente.

Deci, creierul incepe sa fie programat intr-un anumit mod datorita stimularii excesive si acea stare devine normala. Cand se petrece asta, se pierde contactul cu realitatea.

I: Genul acesta de oameni nu sunt utili in armata, datorita nivelului lor mare de conditionare?
R: Da. Daca tu sau eu vedem pe cineva ca este impuscat, vom avea o reactie foarte severa, inclusiv la nivel chimic. Pe termen lung, daca te conditionezi pe tine suficient de mult, vine un moment in care daca apesi pe tragaci nu mai ai aceste reactii puternice. Cei mai buni tragatori de elita sunt asa.

I: Se poate dezvolta un grup de tineri care, teoretic, sa poata fi programati in aceasta directie?
R: Nu exista lucruri clare care sa dovedeasca asta, dar putem specula zicand ca daca se impinge mai sus pragul centrului placerii, atunci exista posibilitatea ca acestia sa devina dependenti de lucrurile exterioare lor. Astfel se schimba valorile lor, morala lor si in final devin foarte controlabili.

I: Sa vorbim de mintea care se dezvolta, creierul dezvoltandu- se pe deplin abia la 25 de ani. Ce se intampla cu o persoana care si-a petrecut foarte mult timp cu jocurile pe calculator, inclusiv in perioada dezvoltarii sale sociale? Problema multor tineri este lipsa capacitatii de a se putea relationa din punct de vedere social.

R: Se intampla asta deja.

S-au facut niste experiente pe copii care se joaca mult pe calculator. Li s-a spus: iti dam un dolar daca te opresti din joc ori de cate ori suna clopotelul. Copii au fost incantati sa participe la experiment pentru a castiga usor niste bani. Rezultatul a fost ca nici unul nu s-a oprit. Ei spuneau: stai asa, inca putin, inca o secunda! Nu puteau sa se opreasca. Dependenta este ceva din care nu te poti opri.

Noi avem capacitatea de a citi semnele sociale, intr-un mod non – verbal. Daca incepem sa devenim bidimensionali cred ca ne pierdem bucuria vietii. Daca toata aceasta placere este data de niste puncte care se misca pe un ecran si pe care creierul le interpreteaza ca ceva placut, ca o recompensa, atunci cand va veni momentul sa traim in lumea reala vom deveni aproape inapti.

I: Asta seamana cu un tip de autism social!
R: Da, asa este.

I: Referitor acum la adulti. In domeniul pornografiei exista o stimulare extrem de inalta. Ce se intampla in relatiile in care s-a introdus pornografia de unul dintre parteneri, sau de amandoi?

R: Pe masura ce imbatranim si traim avand puternice dependente emotionale (budistii le numesc atasamente emotionale), cu cat suntem mai dependenti de emotii, cu atat mai mare este discrepanta intre cum ne prezentam celorlalti si cine suntem cu adevarat, cum simtim cu adevarat. Intre aceste doua nivele sunt simtamintele cu care traim fiecare zi. Cu cat suntem mai dependenti, cu atat mai mare este aceasta discrepanta. Avem nevoie de mediul, oamenii, locurile, lucrurile, experientele care sa ne reaminteasca cine suntem. Fugind de acest gol avem acest simtamant si nu stim cum sa-l facem sa dispara.

In criza varstei de mijloc ne cumparam o masina noua, ne facem o noua relatie, ne ducem la un club nou, in vacanta, avem nevoie de lucruri si oameni noi, toate acestea folosind mediul exterior, pentru ca sa incercam sa ne amintim cine suntem si sa facem sa dispara acel simtamant ca suntem neimportanti, nefericiti. In aceasta criza ne dam seama ca nimeni si nimic nu ne va face fericit si putem sa prezicem destul de bine cum ne vom simti.

Urmatorul nivel sunt dependentele: pornografie, cumparaturi, jocuri video, jocuri de noroc, droguri, alcool. Ceva va face ca acel simtamant de gol si durere sa dispara si sa dispara repede. Dar, se aplica aceeasi lege. Data viitoare e nevoie de un pic mai mult pentru a-l face sa dispara. Acest tip de dependenta in care se pierd oamenii, este cel mai bun lucru pe care stiu sa-l faca pentru ca sa dispara acel simtamant. Adevarata schimbare incepe cand ne uitam la acea emotie, cand incepem sa o definim si sa o dez – invatam.
Persoana care devine dependenta de pornografie si e puternic stimulata, cu timpul, poate deveni dependenta de alcool. Efectul este ca va incerca sa gaseasca noi moduri diferite pentru a crea un nou simtamant, intr-un mod diferit dintr-o experienta similara, consumata. Asa ca ajunge la o limita, dar continua sa o impinga la extrem pentru a avea acel stimul, pentru ca nu stie cum sa faca sa dispara golul.
Rezultatul final este ca traim intr-o societate foarte nerealista, unde devenim cautatori ai placerii. Avem tendinta sa cercetam mediul inconjurator si sa ne indreptam catre lucrurile care ne fac sa ne simtim bine si ne aduc confort si sa ne departam de lucrurile care ne fac sa ne simtim rau si ne aduc disconfort. Este o stimulare de baza, durere – placere. Aceasta conditionare se petrece si in lumea animala, pentru supravietuire.

Dar daca am inteles ca schimbarea este un proces inconfortabil, ce vom face atunci? In momentul in care nu se simt bine, cei mai multi oameni se reintorc la ce le este familiar si incearca sa creeze un simtamant nou care sa-i faca sa se simta mai bine, astfel incat sa se simta mai mult ca fiind ei insisi. Aceste persoane nu se vor schimba niciodata. In momentul in care se rup de acea continuitate chimica intre gand si simtamant, nevoie si suferinta, corpul intra in haos. Deci, in loc sa se schimbe, aceste persoane alearga catre ceva care sa faca sa dispara simtamantul de gol si durere.

Se poate trece de la jocuri de noroc la pornografie, de la alcool la droguri, iar motivul adevarat care-i face pe oameni sa faca asta este ca exista un simtamant terifiant si nu stiu cum sa-l faca sa dispara.

I: In conditiile crizei economice, toate acele optiuni exterioare de a trai de placere s-ar putea sa dispara, pur si simplu pentru ca nu mai avem mijloacele financiare sa ni le procuram. Ce va asteptati sa vedeti la nivelul maselor?

R: In mod evident vom vedea mult haos! Vom vedea oameni actionand intr-un mod ilogic, pentru ca nu mai pot avea excitarea obisnuita din stimulii exteriori (jocuri pe calculator, masini noi, etc). Stiti, confort, consum, convenabil, capitalism, toate C-urile! Cand aceste lucruri ne sunt luate ne raman valorile. Oamenii care au fost dependenti se vor afla in situatia de a se trezi foarte repede sau a pierde controlul.

I: Care este reteta dumneavoastra ca sa iasa din aceasta situatie, sa se intoarca la umanitate ? Sa se intoarca la a se cunoaste pe sine?

R: Cand traim crezand ca ceva din afara noastra ne face fericiti si incercam sa acumulam lucruri, nu facem decat sa intarim ego-ul. Daca traim folosind doar substantele chimice pentru supravietuire (ceea ce fac cei mai multi oameni, toata ziua), acele substante chimice produc agresiune, manie, frica, durere, neliniste, suferinta si alte variatiuni pe aceeasi tema. Aceste substante chimice ne determina sa ne concentram toata atentia noastra pe corpul nostru, sa devenim foarte constienti de mediul inconjurator si foarte preocupati de timp.

Nu suntem prea mult diferiti de un animal care este vanat de un pradator. Pentru a iesi din acea situatie, animalul trebuie sa protejeze sinele – identificat cu trupul – trebuie sa o faca foarte repede si trebuie sa priveasca foarte atent mediul inconjurator, ca sa stie in ce directie sa fuga. O emisie puternica de adrenalina il ajuta sa faca asta.

Noi traim toata ziua in mod inconstient sub influenta acestor substante chimice, deoarece ne putem astepta sa se petreaca ceva, putem anticipa ca se va petrece ceva. Cand aceste previziuni se indeplinesc ne felicitam singuri spunand: vezi ce destept am fost! Dar, ce se intampla cand anticipam un eveniment si acesta nu se petrece? Atunci apare depresia, nelinistea, insomnia. Noi putem activa raspunsul la stres doar prin gand si cand nu putem sa-l oprim, ajungem la dezechilibru, boala. Cu timpul, acele substante chimice deregleaza genele si corpul si astfel se creeaza bolile.

Cealalta stare a mintii in care traim se numeste creatie. Cand te afli cu adevarat in aceasta stare, uiti de tine insuti. Nu mai exista sine, nu mai exista trup, nu mai exista timp. Esti atat de implicat in ceea ce faci incat gandul devine experienta unui alt sine.

Acele persoane care traiesc in modul de supravietuire sunt centrate doar pe ele, vorbesc despre problemele lor, se gandesc la ele. Asa se comporta oamenii care gandesc aceleasi lucruri, fac aceleasi lucruri si se asteapta ca ceva sa se schimbe in viata lor, pentru ca aceste substante chimice ne intorc catre actiuni primitive si activeaza circuitele necesare pentru asta. Razboiul, competitia, politica, toate sunt doar versiuni diferite ale acestor substante chimice.

Starea adevarata de creatie implica un nou set de substante chimice care se relationeaza cu a fi inspirat, a fi vesel, a avea o stare inalta. Acestea nu se gasesc inafara noastra ci inauntrul nostru.

In starea mea prezenta de ignoranta, atat cat am evoluat ca fiinta umana, pot spune ca atunci cand am experimentat acele momente, sau cand am devenit bucuros fara nici un motiv, bucuria era in mine, nu aveam nevoie de nimeni si de nimic si ma bucuram de mintea mea, aveam tendinta sa nu fiu egoist.

Cand eliminam barierele, blocajele acelor stari emotionale ale mintii care ne mentin in starea de a intari ego-ul, cand „desfacem” ego-ul, identitatea noastra, atunci patrunde lumina prin noi si avem tendinta sa adoptam acele caracteristici ale puterii din fiinta noastra, ale mintii superioare: sa fim bucurosi, generosi, altruisti, iubitori, inspirati, rabdatori.

Cred ca adevarata noastra misiune in viata este sa exprimam acea putere din noi prin noi, sa eliminam barierele, blocajele. Cand facem asta, exista o tendinta mai mare in natura noastra ne – egoista sa manifestam unele dintre acele calitati de care are nevoie lumea noastra pentru a se schimba.

– Final –

 Fie ca eu sa ma uit inapoi la acest an care a trecut ca la unul bun, pentru ca tot ceea ce am facut sau am spus nu a fost in zadar. Orice experienta – oricat de nesemnificativa – nu a fost in zadar. Durerea mi-a dat capacitatea de simti fericirea; vremurile rele m-au ajutat sa le apreciez pe cele bune; ceea ce am considerat ca fiind slabiciunile mele, au devenit cele mai mari forte. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru un an al progresului.

Ce sa-mi amintesc azi:
Speranta, este ceea ce duc in registrul contabil de anul viitor.

declar pe deplin ca sunt fariseul.

 

i-am crezut mereu slabi sau prosti pe cei care nu incercau sa schimbe situatia in care sunt, lumea si care se conformau cu datul, cu ceea ce gaseau. ma enervau de fapt, poate ii si uram pe oamenii astia cuminti, supusi. am pierdut mult timp gandindu-ma la mine ca la o salvatoare. m-am ferit permanent de iubire, de orice emotie adevarata, negand-o, daca m-ar fi cuprins. fatada mea era de om iubitor, care nu vrea decat binele, dar faceam promisiuni desarte oamenilor din jur, si mie pana la urma, si cream asteptari false. astea ma umpleau de responsabilitate si sfarseam mereu obosita si deznadajduita. imi faceam singura de lucru, incercand sa rezolv treburile altora. prin asta am pierdut contactul cu viata mea, cu nevoile mele. azi simt asa de clar lucrurile astea.
azi ma indur sa ies din labirint.
toata truda mea a fost de fapt asta, preocuparea cu alte lucruri decat ale mele, grija obsedanta pentru cum ma port, ce zic, actionarea si apoi incercarea de a corecta, sterge, scrie din nou, reface ceeea ce am spus, evident, gresit. si aici este boala: incercarea de a remesteca trecutul, de a regugirta mancarea asemeni unei vaci.
n-am vrut si n-am putut sa cred ca e asa de simplu totul cu Domnul.

am o problema in a deosebi ceea ce e fals, ceea ce vine din boala, din inconstient, deci neadevarat, deci ca o pacaleala, si ceea ce e adevarat, sincer, constientizat. ceea ce nu e tocmai 100% adevarat. acum ca am descoperit Adevarul, singurul Om Perfect, pe Hristos, accept eu ca toti ceilalti oameni din jurul meu, in frunte cu mine, suntem toti supusi pacatului, neadevarului, greselii? Ma ajuta ideea asta sa ma integrez printre oameni, printre grupurile pe care le intalnesc de-a lungul zilei?

poate ca sursa problemelor mele a fost in primul rand faptul ca eram cea mai independenta dintre codependentii din familia mea. Si asta m-a incarcat cu o mare vina. am citit destula critica si poate prea putine romane. am trait prea putin, si prea mult am criticat si am reactionat.
azi m-am hotarat sa traiesc.

cum biruim iritarea?

 va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie“. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.

Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!“ Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, – n-am ajuns la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti.

Cunoaste-te, frate, pe tine, ca sa ajungi la cunoasterea Lui Dumnezeu!

Pierdem si gresim mult din cauza falsei smerenii. Falsa smerenie vine din necunoasterea de sine. Sfintii stiau foarte bine ca sunt sfinti, ca lumea ii slaveste si cauta folos de la ei, dar ei intelegeau ca au devenit asa, numai cu harul si lucrarea Domnului. Trebuie sa ne cunoastem deopotriva si lucrurile bune, calitatile si cat de minunati suntem, si lipsurile si neputintele noastre. Numai asa putem stabili relatii cu oameni care seamana cu noi, fara a le aduce suferinta. Necunoasterea de sine iti aduce suferinta nu numai tie, dar si aproapelui tau.
Cunoaste-te, frate, pe tine, ca sa ajungi la cunoasterea Lui Dumnezeu!

10 februarie: Sfantul Haralambie, aparator de foamete si ciuma

In cantarea Acatistului, ne rugam Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie, zicand: „O, intru tot laudate Sfinte Haralambie, primeste de la noi aceste cantari, ce cu umilinta le aducem inaintea ta, si ne izbaveste pe noi din toate nevoile si necazurile, ca un bun si de oameni iubitor. Caci, desi suntem nevrednici milostivirii tale, pentru pacatele noastre cele multe si grele, pe care le savarsim in tot timpul vietii noastre si in tot ceasul, insa, cunoscand bunatatea ta cea mare, pe care o ai aratat asupra celor ce te cinstesc pe tine si asupra celor ce se pocaiesc cu credinta, intru numele Domnului, nazuim cu fierbinti lacrimi a marturisi inaintea ta ca am gresit. De aceea, ne rugam tie, ca sa fii mijlocitorul nostru catre preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor noastre, pentru mantuirea noastra de toate bolile si de toate primejdiile si pentru intarirea noastra in credinta cea adevarata, ca sa nu mai gresim. Asa, stralucite sfinte, rugamu-te pe tine ca sa ne aperi pe noi de toate rautatile, dupa fagaduinta ta, caci toti te cinstim si praznuim numele tau, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!”

Sa te rogi neincetat inseamna sa ai pe Dumnezeu de-a pururea inaintea ochilor tai

 

Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.
De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.
Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.
„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?
Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.
Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.
A
ceastă ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic, a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unar dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!
Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!
Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.
Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.
Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acesstui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.
Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

Cugetarea la Infricosatoarea Judecata- doctorie pentru suflet

 

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor „vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. „Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. „Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.
(…)
Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. „Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui.”

Parintele Petroniu Tanase, Schitul Prodromu, Muntele Athos

Sa postim de pacate!

 Una dintre cantarile Bisericii ne arata calea adevaratului post, bineplacut Domnului, zicand: „De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul, pacatuind; ci, nemiscat sa ramai spre pornirile cele fara cale, parandu-ti-se ca stai inaintea Mantuitorului Celui ce S-a rastignit, si mai ales ca te rastignesti impreuna cu Cel ce S-a rastignit pentru tine; strigand catre El: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta!”

Cina cea de Taina

 

Reprezentarea iconografica a Cinei celei de Taina a aparut in arta crestina foarte de timpuriu, inca din perioada catacombelor romane. Primele reprezentari erau bazate insa mai mult pe simboluri: painea, pestele, vita de vie, masa, potirul. Mai apoi, dupa secolul al IV-lea, scena a capat valente duhovnicesti si artistice din ce in ce mai profunde.

Cina cea de Taina este pictata, in biserici, in Sfantul Altar, in varianta cunoscuta mai mult ca „Impartasirea Apostolilor”. In aceasta, Apostolii stau la rand, cate sase de fiecare parte a lui Hristos, infatisat in centru, si primesc Sfanta Impartasanie din mana Lui; celor din dreapta le da Trupul Sau, sub forma painii, iar celor din stanga le da Sangele Sau, sub chipul potirului.

Usile Imparatesti, pe unde iese Hristos, in Sfantul Potir, spre a se da credinciosilor, sunt incununate intotdeauna de reprezentarea Cinei celei de Taina. Astfel, prin impartasanie, suntem chemati sa stam la masa cu Dumnezeu. Axionul din Joia Mare, cu dulce cantare, ne cheama, zicand: „Din ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare, veniti, credinciosilor, la loc inalt, cu ganduri inalte, sa ne indulcim.”

Prin urmare, in toate bisericile, cat si in multe dintre casele crestinilor, se intalneste icoana cu Cina cea de Taina. Este insa aceasta reprezentata canonic, adica fidel traditiei bizantine ortodoxe?

Cina cea de Taina – marturia Sfintei Scripturi

„In cea dintai zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus si L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? Iar El a zis: Mergeti in cetate, la cutare, si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei. Si ucenicii au facut precum le-a poruncit Iisus si au pregatit Pastile.

Iar cand s-a facut seara, a sezut la masa cu cei doisprezece ucenici. Si pe cand mancau, Iisus a zis: Adevarat graiesc voua, ca unul dintre voi Ma va vinde. Si intristandu-se foarte, au inceput sa-I zica fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne? Iar El, raspunzand, a zis: Cel care a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Mai bine era de omul acela daca nu se nastea. Si Iuda, cel ce L-a vandut, raspunzand a zis: Nu cumva sunt eu, Invatatorule. Raspuns-a lui: Tu ai zis.

Iar pe cand mancau ei, Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor, a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dai, zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor. Si va spun voua ca nu voi mai bea de acum din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru imparatia Tatalui Meu” (Matei 26, 17-29; cf. Marcu 14,12-25; Luca 22, 7-23, Ioan 13, 1-28).

Din Evangheliile dupa Sfintii Marcu si Luca aflam ca Cina cea de Taina a avut loc intr-o camera de oaspeti mare, undeva sus, intr-un foisor (Marcu 14, 14-15; Luca 22, 11-12).

Cina cea de Taina, in iconografia ortodoxa

Icoana infatiseaza o casa, inlauntrul careia se afla o masa acoperita cu panza. Pe masa, farfurii cu mancare si paini, ulcioare si cani. In mijlocul mesei, o farfurie cu un peste mare, pregatit. Masa cinei este semicirculara, nu dreptunghiulara, ca in reprezentarile apusene ale scenei, cum ar fi cele ale lui Giotto si Leonardo da Vinci.

Masa de la Cina, in forma de semicerc, cu toate persoanele asezate in jurul laturii curbate, cu fata unele catre altele, se intalneste pentru prima data in mozaicurile din Ravenna si intr-una din miniaturile Codexului Rossano, ambele din secolul al VI-lea.

Acest mod de asezare a lui Hristos si a ucenicilor Sai a fost preluat de iconarii bizantini ai secolelor urmatoare si de iconarii greci din perioada dominatiei turcesti si este astazi urmat de pictorii de icoane credinciosi traditiei.

Masa, in forma de semicerc, se poate intalni in frescele catacombelor din secolul al IV-lea, sub inscriptia „Ospatul Ceresc”. Vedem o astfel de reprezentare in catacomba lui Petru Marcellinul, din Roma. Inscriptia „Ospatul Ceresc” se considera a fi fost sugerata de un verset din Evanghelia dupa Luca: „Si vor veni de la Rasarit si de la Apus, si de la Miazanoapte si de la Miazazi si vor sedea la masa, in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 13, 29).

Tot in catacombe apar si urmatoarele doua elemente: un peste mare, asezat pe o farfurie, in centrul mesei; gesturile mainilor celor asezati de-a lungul laturii curbate a mesei.

Cu privire la pestele asezat in centrul mesei, stim cu totii ca acesta este simbol al lui Iisus Hristos. Cuvantul IHTIS (peste) este un cuvant compus din initialele cuvintelor, in limba greaca: „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul.”

Latura dreapta a mesei se afla in planul din fata. In jurul laturii semicirculare sunt asezati Hristos si cei doisprezece ucenici ai Sai. Toate persoanele de la Cina cea de Taina sunt infatisate din fata, nici una stand cu spatele, ori din profil. Astfel, toate inlesnesc unirea si comuniunea cu credinciosii. In unele reprezentari, Apostolii, desi stau cu spatele, sunt infatisati cu chipul inspre privitori, in pofida ratiunii fizice. Deci nu ordinea fireasca primeaza, ci rostul lucrurilor.

In mod specific, Hristos este reprezentat la mijlocul laturii semicirculare a mesei si ocupa astfel centrul compozitiei. Pe langa locul central ocupat, Hristos este reprezentat putin mai mare decat ucenicii Sai. Chipul Sau este intristat, iar capul sta usor inclinat spre dreapta.

Hristos binecuvinteaza cu mana dreapta, in timp ce mana stanga se odihneste pe umarul ucenicului Ioan, care sta asezat langa El, in partea stanga. Petru se afla in dreapta Lui. Pentru ca el este batran, iar Ioan este tanar, locul din dreapta, fiind mai de cinste, este rezervat lui Petru. Ceilalti ucenici stau langa Ioan si Petru, cinci la stanga lui Ioan si cinci la dreapta lui Petru.

Reprezentarea lui Ioan stand plecat pe pieptul lui Iisus se bazeaza pe trei versete din Evanghelia dupa Ioan (capitolele 13 si 21). „Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia si i-a zis: Intreaba cine este despre care vorbeste. Si cazand acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este?” (Ioan 13, 23-25). „Petru a vazut venind dupa el pe ucenicul (…) care la Cina s-a rezemat de pieptul Lui” (Ioan 21, 20).

Expresia fetei ucenicilor vadeste mirare, tulburare si tristete, urmare a cuvintelor lui Iisus: „Adevarat graiesc voua, ca unui dintre voi Ma va vinde” (Matei 26, 21; Ioan 13, 21).
In partea stanga a lui Iisus iese in evidenta Iuda, care intinde mana ca sa-si inmoaie painea intr-o farfurie asezata departe de el. Acest gest insoteste raspunsul pe care il da Hristos, la intrebarea ucenicilor Sai, cu privire la ucenicul care Il va vinde: „Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde” (Matei 26, 23; Ioan 13, 26).

In mod caracteristic si asa cum se si cuvine, toti ucenicii sunt infatisati aici fara aureole. Numai Hristos are aureola. In unele icoane ale Cinei celei de Taina si ucenicii sunt reprezentati cu aureola, in afara de Iuda, pentru a-l deosebi, cu toate ca singur gestul lui Iuda este suficient pentru a-l identifica. Totodata, aureola nu trebuie folosita pentru nici unul dintre ucenici in aceasta etapa a vietii lor, inainte de Cincizecime, cand "s-au umplut de Duhul Sfant" (Fapte 2, 4).

O parte dintre pictorii de icoane (ortodocsi modernisti) au preluat ca model reprezentarea apuseana desacralizata a Cinei celei de Taina, facand acesteia doar cateva modificari.

De ce a trebuit sa moara IIsus Hristos pentru noi?

 

Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloe. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.

Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.

Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii”.

Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.

Izvorul Tamaduirii

 

Izvorul Tamaduirii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita anul acesta pe 29 aprilie. Nu are data fixa. Ea este trecuta in calendar in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti. La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul „Izvorul Tamaduirii”. Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul „aghiasma” vine de cuvantul grecesc „aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul „aghios”(sfant). „Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem „voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem „voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul „aghiasma” vine de la „iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta. In sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit urmatoare explicatie: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: „Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau”. Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea „celui potrivnic”, adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, vedenie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga „aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau, satana.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Izvorul Tamaduirii in iconografie

   

In icoana sarbatorii Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului si Hristos se afla intr-un bazin asemanator cu o cristelnita, vasul in care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentata cu mainile inaltate, semn al rugaciunii, iar Mantuitorul binecuvantand cu ambele maini, ca raspuns al rugaciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraste apa care are darul tamaduirii bolilor sufletesti si trupesti.

Aceasta icoana exprima ideea ca Fecioara L-a nascut pe Hristos, Care este Datatorul apei vii a Duhului. De altfel, insusi Hristos i-a spus femeii samarinence: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce zice tie: da-mi sa beau, tu ai fi cerut de la Dansul si ti-ar fi dat tie apa vie” (In. 4, 10; In. 7, 38).

Sa ne intareasca Dumnezeu sa bem din Apa cea vie.

Rugaciunea catre Sfanta Treime a Sfantului Ioan de Kronstadt

 

Sfanta Treime- Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru mine, ca si pentru toti, este respiratie si lumina, viata, putere, intelepciune, sfintenie, toata bogatia, ajutor, tamaduire de orice boala, foc al rugaciunii, izvor de umilinta, siguranta si toate cele bune…Iti bate oare inima cu bucurie si e patrunsa de fior la aducerea aminte si la pronuntarea sfantului Nume al Celui Necreat, Care pe toate le-a creat? Sfanta Treime- Tatal, Fiul si Duhul Sfant…O, ce nume minunat! O, preafrumoasa si vesnica Treime, Care ai inzestrat lumea materiala, dar si pe cea nemateriala, cu o frumusete unica, de netalcuit…Slava Tie, Doamne, Care ne-ai descoperit noua Taina Sfintei Treimi! Amin.

preluata din cartea „Calea pocaintei launtrice”, Sfantul Ioan de Kronstadt

Poveste cu talc: simpla acceptare

 

A fost odata un fermier sarac care avea un fiu si un mic teren undeva in muntii Greciei, pe vremea dominatiei turcesti. Viata era grea si viata era scurta.
Intr-o zi, pe cand saracul fermier lucra pe camp, un superb cal alb a aparut si s-a asezat langa fermier, pascand in liniste.
Raspandindu-se vestea, toti vecinii fermierului au venit la el, felicitandu-l pentru animalul gasit. „Ce noroc pe tine!” au spus ei. „Acum vei putea sa folosesti calul ca sa ari pamantul si sa te duci cu caruta la piata- o sa te imbogatesti”.
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul, cand, dintr-o data, a aparut acest cal si a inceput sa pasca. Etsi einai- asta e!”

In urmatoarele zile, calul a ramas, dar nimeni nu a venit dupa el, iar fiul fermierului a vrut sa vada daca il poate calari. Cu toate ca baiatul nu avea sa, a vazut ca putea sa calareasca fara sa- si dusi au fost. Din nefericire, dupa un timp au ajuns la niste crengi plecate, iar fiul fermierului a fost aruncat de pe cal, a cazut si si-a rupt piciorul.
Vecinii fermierului au venit in fuga. „Ce ghinion pe tine!” spuneau ei. „Fiul tau a cazut de pe cal si si-a rupt piciorul. Nu va mai putea sa te ajute la camp si mai mult decat sigur veti muri de foame.”
Batranul a zambit bland. Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram la camp si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Etsi einai- asta e!”

Doua zile mai tarziu, garda sultanului a sosit in sat, cautand recruti pentru armata. Pe acea vreme, sultanul purta o lupta impotriva unui dusman foarte puternic. Soldatii l-au gasit pe fiul fermierului (care ar fi fost un soldat ideal), dar cand si-au dat seama ca baiatul are un picior rupt, l-au lasat si au mers in satul urmator pentru a cauta recruti acolo.
Cand au auzit vestile, satenii au venit in fuga, „Ce noroc pe tine!” i-au spus. „Oamenii sultanului au venit sa-ti ia fiul, dar cand au vazut ca are un picior rupt l-au lasat si au plecat in satul urmator. Dumnezeu te iubeste cu adevarat!

Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiiatul in armata, dar cand au vazutca are un picior rupt, l-au lasat si au mers mai departe in satul urmator. Etsi einai- asta e!”

Zilele au trecut si piciorul baiatului a inceput sa se vindece. Dar, intr-o dimineata, fermierul s-a trezit si a vazut ca, peste noapte, calul disparuse.
Cand au auzit vestile, satenii au venit in fuga. „Ce ghinion pe tine!” spusera ei. „Frumosul cal alb a disparut- un animal asa de bun, si asa de valoros. Ce pierdere grava! Nu mai ai pentru ce trai!”
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul, si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiatul in armata, dar cand au vazut ca are un picior rupt, l-au lasat si au mers mai departe in satul urmator. Apoi, frumosul cal a disparut in mijlocul noptii. Etsi einai- asta e!”

Pe masura ce zilele treceau, fiul fiermierului s-a insanatosit si a putut sa umble din nou. Cand a fost suficient de bine, a mers sa caute frumosul cal alb.
Zilele au trecut, si fiermierul a continuat sa lucreze pamantul. Uneori era foarte cald, alteori era foarte frig, si, din cand in cand, era tocmai bine.
Cateva luni mai tarziu, fiul fermierului s-a reintors. „Nu o sa-ti vina sa crezi ce s-a intamplat”, spuse el. „Am mers pe urmele calului cat am putut de bine si l-am gasit la vreo 20 mile distanta. Pe spatele sau calarea cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata. Pana la urma, i-am cerut tatalui ei mana fiicei sale si, ca zestre, mi-a dat calul alb. Asa ca eu m-am intors, calul s-a intors si am si cea mai frumoasa sotie din lume.”

Cum au auzit vestile, satenii au venit in fuga. „Ce noroc pe tine!” spuneau toti. „Fiul tau a plecat sa caute calul si s-a intors nu numai cu calul, dar si cu o nevasta frumoasa. Cat de norocos esti! Cred ca esti cel mai norocos om de pe pamant!”
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist. Tot ce stiu e ca lucram pamantul si ca a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa-l calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiatul la lupta, dar cand au vazut ca are un picior rupt, l-au lasat aici. Apoi, calul a fugit si cand fiul meu a mers sa-l caute si-a gasit nevasta visurilor sale si a adus-o aici. Etsi einai- asta e!”

Lunile au trecut si intr-una din zile, batranul a murit.
Cand au aflat vestile, vecinii au venit in fuga. „Ce trist!” ii spuneau ei fiului. „Cand toate mergeau asa de bine, tatal tau a murit”. Tanarul nu a spus nimic, dar i-a condus pe vecini in camera unde era asezat tatal sau.
Pe buzele batranului era inca un suras bland.

Religia nu consta din dogme, religia inseamna viata, iar daca reusesti sa ajungi la oameni, la nivelul lor de viata, atunci cu adevarat ii atingi si intelegi mai bine.

 

10 GÎNDURI CONTRA DEPRESIEI

 

1. Mai întiî de toate, să ai mare nădejde în Dumnezeu și să știi ca El e atotputernic, dar și plin de iubire.

2. Apoi, sa ierti pe cei ce îți greșesc, știind că si Tatăl ceresc ne iartă, așa cum iertăm. Această convingere să o ai deplină, căci Însuși Hristos ne-a făgăduit asta.

3. Apoi, să nu deznădăjduiești, chiar de vei cădea, știind că Dumnezeu cunoaște viața noastră toată și știa de toate aceste căderi, și totuși ne-a creat, deci știe că ne putem ridica și ne putem mîntui.

4. Să nu primești gîndul care îți arată numai neajunsuri și te descurajează. Să faci puțin și fără încrîncenare lucrurile mici pe care ți le propui, ca și cum ar fi ceva mare, căci la Dumnezeu nimic nu este prea mare și nimic nu este prea mic, dacă e făcut cu gînd de îndreptare. Aceasta te va ajuta să ai un duh de luptă, o mică satisfacție care va alunga descurajarea.

5. Să fii săritor la nevoie, ajutînd cu ce poți, cînd ți se cere ajutor.

6. Să nu faci lucruri prea mari: nici milostenie peste măsură, nici muncă peste puteri, ci în toate să cauți o cale smerită.

7. Să nu judeci păcate străine și să nu te bucuri de căderea altora.

8. Să mulțumești pentru ce ai și să ceri fără îndoială cele ce îți lipsesc.

9. Să începi mereu de la început, ca și cum astăzi ai fost iertat și ai o nouă șansă.

10. Să chemi ajutorul Sfinților și al Maicii Domnului, știind că în ei ai prieteni și ambasadori în cer.

Dumnezeu să te ajute.

Rugăciunea Sf. Ignatie Briancianinov pentru vederea propriului păcat

 Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese.

Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Cuviosul Paisie Aghioritul – ''Mărturii ale închinătorilor”:

 „Sf Paisie: Noi oamenii dăm examene în aceşti ani grei, ca să se vadă ce face fiecare. Dar văd multă nepăsare. Nu vor să audă că se va face a Doua Venire, ca să nu se mâhnească şi să poată petrece… Ai înţeles ce se întâmplă ? Acesta este motivul… Să nu audă ceva…
Mai demult, când auzeau, de pildă: ”Va trece o cometă”, îndată oamenii se cutremurau şi-şi spuneau: „Se poate să murim. Aşadar să ne pregătim, să ne spovedim, să facem vreo faptă bună”. Şi începeau să facă ceva, se pregăteau… Sau când auzeau: „Va fi război”, se pregăteau…
Acum să nu audă de a Doua Venire, să nu audă că va veni cândva antihrist…De ce? Ca să petreacă. Ai înţeles ce se întâmplă ? Nu suportă pentru că le strică dispoziţia… Evenimentele care se petrec, oamenii nu le pun în valoare pentru mântuirea lor…

Întrebare: Gheronda, această schimbare ce se face acolo în Europa, cum o vedeţi?
Sf. Paisie: Ascultă… Această Uniune Europeană este… În spatele ei se ascunde dictatura acestora… a sioniştilor! Ai înţeles ce se întâmplă ? Dar Dumnezeu îl va transforma în bine . Adică se vor dezmembra şi aceştia. Şi comuniştii câţi ani au fost la putere ? S-au pregătit şaptezeci şi cinci de ani, dar nu au rămas la putere nici măcar şaptezeci – şaptezeci şi doi de ani… Sioniştii, ştiţi de câţi ani se pregătesc ? De două sute cincizeci ani! Însă aceştia nici măcar şapte ani nu vor stăpâni…

Întrebare: Nouă, grecilor ortodocşi, ne este de folos să intrăm în Comunitatea Europeană, căci urmează ca şi Cipru să intre în ea?
Sf. Paisie: Cine ne va asculta pe mine sau pe tine ? Chiar dacă îţi convine sau nu, cine te va asculta ?

Întrebare: Dacă noi vom rămâne credincioşi tradiţiilor noastre se poate ca aceştia să se folosească duhovniceşte ?
Sf. Paisie: Ascultă! Ştii ce se întâmplă ? Răul este următorul: Aceştia nu te vor lăsa liber, ci vor strânge „menghina”.
Îţi vor spune: „Crede orice vrei”, dar te vor pune în „coşul” lor şi te vor duce acolo unde vor ei. Aşadar, tu intră în „coşul” lor şi crede orice vrei. Eu te duc acolo unde vreau, iar tu crede ce vrei. Da, da! Mai târziu vor strânge „menghina”. Acest sistem este satanic. În spatele lui se ascunde dictatura sioniştilor. Aceştia de ani de zile se pregătesc să conducă lumea. Prin masonerie se fac toate acestea…"

MOARTEA LUI IISUS (STIINTIFICA)

 La 33 de ani Iisus a fost condamnat la moarte.
 
 
  Cea mai “rea” moarte a epocii. Numai cei mai răi criminali au murit ca Iisus. Şi cu Iisus a fost şi mai rău, pentru că nu toţi criminalii condamnaţi cu acea pedeapsă au avut cuie bătute în membrele lor.

  Da, au fost cuie... şi încă din cele mari ! Fiecare avea de la 15 la 20 cm, cu un cap de 6 cm şi la cealaltă
extremitate ascuţit.

 Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă cum se spune. În încheietura mâinii există un tendon
care ajunge în umăr şi când cuiele erau bătute, acest tendon se rupea, obligându-l pe Iisus să forţeze toţi muşchii spatelui, pentru a ţine încheieturile în cuie şi pentru a putea respira, pentru că pierdea tot aerul din plămâni.

 Din cauza asta era obligat să se sprijine în cuiul bătut în picioare, care era mai mare decât cele de la mâini, pentru că era bătut pe ambele picioare împreunate. Şi cum nici picioarele nu puteau suporta mult timp fără să se rupă, Iisus era obligat să alterneze acest “ciclu” pur şi simplu ca să poată respira.

 Iisus a suportat această situaţie puţin mai mult de 3 ore.
Da, mai mult de 3 ore ! Mult timp, adevărat ? Câteva minute înainte de a muri, Iisus deja nu mai sângera. Îi ieşea numai apă din tăieturi şi răni.

 Când ne imaginăm o rană, ne imaginăm o rană cu sânge, dar nu; rănile LUI erau adevărate găuri, găuri
făcute în corpul Său.
EL nu mai avea sânge ca să sângereze, încât Îi curgea numai apă.

 Corpul omenesc conţine aproximativ 3,5 litri de sânge (la un adult).
Iisus a vărsat 3,5 litri de sânge; a avut 3 piroane enorme bătute în membrele sale; o coroană de spini pe cap şi, de asemenea, un soldat roman L-a
împuns cu o sabie în coaste.

 Toate astea fără a menţiona umilinţa prin care a trecut după ce a cărat propria cruce cam doi kilometri, în timp ce mulţimea Îi scuipa faţa şi aruncau cu pietre în EL (crucea cântărea aproape 30 kg, numai în partea de sus, în care I-au bătut cuiele de la mâini).

 
 Toate astea le-a suferit Iisus, numai pentru ca tu să ai drum liber la Dumnezeu.
Pentru ca tu să ai toate păcatele “spălate". Toate, fără excepţie! Nu ignora situaţia asta.

EL A MURIT PENTRU TINE!

Pentru tine care citeşti acum acest e-mail. Nu crede că EL a murit pentru alţii, pentru cei care merg la Biserică sau pentru cei care sunt
călugări, preoţi, monahi, episcopi, etc.

  EL a murit pentru TINE!

E uşor să trimiţi glume, poze cu prostii sau porno prin e-mail, dar când este ceva în legătură cu Dumnezeu, îţi e ruşine să-l trimiţi celorlalţi, pentru că te preocupă ceea ce cred ei despre credinţa ta.

 Acceptă realitatea, adevărul că IISUS ESTE UNICA SALVARE A LUMII.
Dumnezeu are planuri pentru tine, învaţă-i pe toţi ceea ce a suferit EL, numai pentru a te salva pe tine.
Gândeşte-te la asta acum! Dumnezeu binecuvântează vieţile noastre !

  Timp de 60 de secunde, lasă ceea ce faci acum şi profită de această oportunitate ! Să vedem dacă satana poate opri asta.
 Tot ce trebuie să faci este următorul lucru:

 1.Pur şi simplu roagă-te pentru persoana care ţi-a trimis acest mesaj:

 Doamne,

Tu ştii bine viaţa lui......... şi Te rog binecuvântează-l şi ajută-l în toate. Ai grijă de familia, sănătatea, munca lui şi de toate dorinţele plăn…nuite pentru acest an. Nu-l lăsa să cadă în ispită şi liberează-l de cel rău. În Numele lui Iisus,
Amin!

 2. Apoi, trimite TUTUROR persoanelor pe care le ai în lista ta de contacţi şi celor pe care
încă nu îi ai...

3. Într-o clipă doar, aceste persoane se vor ruga pentru tine şi tu vei reuşi să faci ca multe persoane să se roage la Dumnezeu pentru alte persoane.

4. Apoi, gândeşte-te doar un moment şi apreciază puterea lui Dumnezeu în viaţa ta, pentru a face ceea ce tu ştii că LUI îi place.

 Dacă nu îţi este ruşine să faci asta, te rog, urmează instrucţiunile.

 Iisus Hristos a spus:

 ,,Dacă ţi-e ruşine cu mine, Eu Mă̆
voi ruşina cu tine în faţa Tatălui Meu". Evangh Matei 10, 32-33

Dacă nu îţi este ruşine, trimite acest mesaj ... numai dacă crezi în EL.

Da, ÎL iubesc pe Dumnezeu.
EL este izvorul existenţei mele şi Salvatorul meu. EL îmi
dă putere să trăiesc şi ziua şi noaptea.

 Fără EL, nu sunt nimica, dar cu EL
,,pot totul cu Hristos, care mă întăreşte". Filipeni 4:13.

Asta este dovada cea mai simplă.

Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi nu te ruşinezi de toate lucrurile minunate pe care le-a făcut EL pentru tine, trimite acesta persoanelor pe care le iubeşti.🙏

Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului am redus-o la niste bieti iepurași!

 Triste vremuri trăim, în mare veselie.
Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului am redus-o la niste bieti iepurași!
Inventează omul orice,
numai ca să se îndepărteze de adevăr.
Aceste zile, de mare durere, pentru patimile si răstignirea Domnului și mai apoi de bucurie, pentru Învierea Lui, ar trebui să fie un început pentru fiecare. Să ne înalțe, să schimbe vieți, să vindece depresii, să spele suflete, prin Sfânta Spovedanie...ar trebui, dacă trăim, dar câți mai trăiesc, azi?
E cruntă constatarea, dar trăim într-o lume care a murit, deja!
O lume care sărbătorește, dar nu stie ce, sau, chiar de știe, i se pare atât de nesemnificativ, că nici măcar o dată, poate, nu auzi, să se pomenească de patimile si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, în casa lor, și nici unde, în "marile pregătiri" de la care, cu conștiinciozitate, nu se abate nimeni.
O lume, care ignoră cu desăvârșire poruncile și postul rastignirii si invierii Domnului, o lume căreia i se pare normal să petreacă în post, o lume care nu vrea să vadă, nu vrea să audă, dar căreia i se pare nedrept, când o acoperă necazurile, aduse de propriile fapte, după care.. vin de ce-uri nesfârșite, fără rost, fără răspunsuri.
Părinți, care spun că își iubesc copiii, dar Il ignoră pe Cel care îi ține în viața!
Dumnezeu m-a ajutat să conștientizez drama lumii, care este și a mea!
Mamelor, așa cum nu uitati să vă schimbați culoarea părului, a unghilor, să vă gătiti trupul, să cumpărați, să preparati mormane de meniuri, care doar golesc, suflete, în această sărbătoare a învierii, nu uitati nici de ceea ce vă dăruiește viața, bucuria, nu uitați să îl aduceți în casă și în sufletul copiilor voștri, pe Iisus Hristos, nu uitați că sînteți răspunzătoare pentru puii voștri, care vor crește păgubiți de faptele părinților lor, care văd, bieții, că de Pasti trebuie să ai părul vopsit, haine noi, masa bogată și multe cadouri aduse de iepurași.
Ati asezat iepurașii în fața Lui Iisus Hristos, care s-a răstignit nevinovat, și a înviat a treia zi după Scripturi, pentru mântuirea noastră!
E plânsul si jalea, dar sărbătorim pieirea!
Ce vă spun este viața mea, urmare a nepăsării în care am trăit!
Să nu vă amăgiti că sînt povești, că așa e lumea, că e normală nepăsarea, că este mult mai profund decât vă imaginați.
Mă doare, când îi văd pe cei de lângă mine, cum își pregătesc, pas cu pas, dramele vietii, de aceea vă împărtășesc.
Înțelepții cugetă, se cutremură și vor încerca să trăiască prin Iisus Hristos, iar gloata, piere, râzând!Iertare că am îndrăznit să supăr, poate, pe mulți, dar așa am simțit că trebuie să spun.
Domnul să ne lumineze pe toți!

A venit iarna drăguța, hai copii cu săniuța !

 

CODUL BUNELOR MANIERE :

 29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.