El
a zis: "Eu sunt calea şi viata
Eu sunt păstorul cel bun
Eu sunt usa oilor
Eu sunt lumina lumii
Eu sunt pâinea cea din cer."
Aşadar:
- strâmtă este calea care duce la viaţă,
- păstorul cel bun sufletul şi-l pune pentru oi;
- cel ce nu intră prin uşă este fur şi tâlhar;
- aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor;
- cel ce mănâncă Trupul meu are viaţă veşnică;
- să nu cauţi înapoi ca femeia lui Lot ;
- să nu sari peste gardul Sfinţilor Părinţi ;
- să fii ca o lumină, nu sub obroc, ci pe masă;
- să hrăneşti oile cu cuvântul lui Dumnezeu;
- să nu fii năimit, ci adevărat păstor;
- să ne pomeneşti la rugaciunile frăţiei tale.
Despre aproapele şi legătura cu el
Să-l socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.
Să vă păziţi să nu auziţi, nici să vedeţi slăbiciunile altora, ci numai şi numai păcatele voastre...
Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte. Ci să vezi şi să nu vezi; să auzi şi să nu auzi.
Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti.
Ascultarea este scară la cer.
Fă ascultare cât poţi!
Să faci ascultare cu dragoste, nu de silă, ci din milă.
Cu drag să faceţi ascultare, căci ascultarea silită nu este bine primită.
Să nu zici despre o ascultare că îţi este dată ca o pedeapsă sau ca o răzbunare.
Despre boală şi îngrijirea bolnavilor
Nu spune nimănui că eşti bolnav sau te doare ceva. Ci roagă-te în taină Domnului şi Măicuţei Domnului şi du-te şi fă ascultare unde eşti trimis, şi îndată te vindeci de boală.
Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi!
Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui.
Să ne bucurăm şi să muţumim bunului şi înduratului Dumnezeu pentru toate.
Despre conştiinţă
Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care îl păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării.
Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte.
Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile, şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.
Dacă am avea noi credinţă că Dumnezeu este permanent cu noi şi în noi, nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boală, căci am fi încredinţaţi că suntem în braţele lui Dumnezeu precum copiii în braţele mamelor lor.
Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.
Curăţeşte-ţi mintea şi inima de toată răutatea.
Despre dragoste
Dragostea este cununa tuturor faptelor bune.
Tot ce faceţi, faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos Cel înviat din morţi este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.
Dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuire.
Dragostea duhovnicească biruieşte durerea.
Fii cu dragote şi fă pace acum, când poţi, că tare este greu la urmă când te mustră conştiinţa şi când nu mai poţi face nimic! Că timpul trece şi nu-l mai găsim.
Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi cele mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia.
Să primim toate cu dragoste şi cu bucurie: boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi.
Răcirea dragostei şi împuţinarea râvnei pentru cele sfinte, şi mai ales pentru biserică, este semnul pustiirii noastre.
La simţire duhovnicească ajunge numai cel ce face voia lui Dumnezeu.
Trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. Mai mult să faci cu fapta decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar sunt puţini aceia care pun poruncile lui Dumnezeu în practică.
Ia seama ce gândeşti, ia seama ce vorbeşti şi ia seama ce faci, că duşmanul nu doarme...
Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!
Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii!...
Oriunde vei fi, să ai grijă şi să-ţi împlineşti datoria. Să fiţi cuminţi măcar de azi înainte!
Să avem frica lui Dumnezeu şi să punem zilnic început bun!
Să cerem de la Hristos, prin rugăciune, frică de Dumnezeu şi cugetare la moarte. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar frica de moarte şi de judecată ne păzeşte de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă în această viaţă, căci dincolo nu este pocăinţă.
Din frica de Dumnezeu se nasc şi cresc în noi credinţa, nădejdea şi dragostea.
Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul!
Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele!
De v-a supărat cineva, să iertaţi. Iar de aţi supărat pe cineva, cereţi iertare.
Să ceri iertare de la care crezi că l-ai supărat şi să ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni.
Dacă nu suntem în pace unul cu altul şi nu iertăm, nu-i primit nimic la Domnul.
Fără ispite şi necazuri, nu ne putem mântui.
Nu uita că Domnul, pe cine iubeşte, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El.
Suntem datori să primim cu dragoste încercările şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.
Ispitele ce vin, cu voia lui Dumnezeu vin, pentru încercare şi pentru a ne ţine pe calea smereniei. Numai să cunoaştem slăbiciunea noastră şi să cerem ajutor: "Doamne, nu ne lăsa în ispite!"...Că vin şi fără voia noastră, de la trup, de la lume şi de la diavol.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite şi tot felul de necazuri aici pe pământ. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat.
Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un Paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire..., iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui şi oriunde trebuie răbdare şi mulţumire.
Uneori mă întreb: oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Sunt încă la examenul încercării suferinţelor.
Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem cont, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi.
Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor sau cred în vrăjitorie, şi mai ales celor care au făcut avorturi şi pază, sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte, să nu le dăm îndată Sfânta Împărtăşanie, că luăm foc şi noi cu ei. Ci să-i sfătuim să părăsească păcatele, să respecte canon vreme îndelungată, să postească, să facă milostenie, să facă metanii şi rugăciuni după putere, şi numai după un timp, când Duhul Sfânt îl va încredinţa pe duhovnic, acesta să le dea Sfintele şi Mântuitoarele Taine.
Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. De două ori să te împărtăşeşti în post.
Să nu ai încredere în oricine, că nu ştii cum scapi o vorbă, şi atunci ai de lucru.
Despre Judecata lui Dumnezeu
Dumnezeu nu ne va întreba la judecată căte materii am adunat, câte case am construit, câte vite avem...Ci ne va întreba câte suflete am adunat aici şi câţi s-au mântuit...Altfel, stăm degeaba aici dacă nu ne vedem de suflet!
Cea mai mare plată o au cei care ajută pe străini şi chiar pe vrăjmaşii lor. Vai, vai, vai! Ce înfricoşată va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă!
Mânăstirea este Ierusalim şi Sion duhovnicesc. Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină. În capul obştii trebuie oameni cu viaţă, nu cu şcoală.
Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge, ca păstorul cel bun, în fruntea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii, iar dacă nu, nicidecum.
Cel ce se gândeşte să intre în monahism, să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicul său şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi duhovnici. După 40 de zile de rugaciune şi post, Dumnezeu îi va descoperi, prin conştiinţă şi duhovnic, pe ce cale să apuce.
Unii vin la mănăstire pentru că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocaiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească.
Monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine. Dacă are inima înfrântă şi smerită, dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al lui Hristos.
Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţă.
Mărturisirea să fie mai deasă decât împărtăşania.
Cu mărturisirea sinceră şi deasă vei reuşi.
Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai in ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des - dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.
De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi crucea mai departe, cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem spune că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa raiului, şi acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!"
Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el.
Pentru a ne uşura de ispite este nevoie să ne mărturisim. Aceasta ne duce la smerenie.
Dacă te vei potrivi gândurilor şi nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine.
La supărări şi ispite ai nevoie să te mai descarci la duhovnic, dar numai şi numai de boala ta, de slăbiciunea ta să vorbeşti.
Neascultarea şi lenevirea la rugăciune, ca şi toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon şi prin săvârşirea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc!
Să te mărturiseşti la un duhovnic care te ascultă şi te crede.
Urmează sfatul duhovnicului, că el hotărăşte!
Mare putere are milostenia!
Despre minciună
Minciuna este de trei feluri: stârnită, auzită şi bănuită.
Despre moarte şi gândul la moarte
Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toţi cei care au umblat după slavă omenească şi s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârşit s-ai căit, dar poate prea târziu...
Prin aducerea aminte de ceasul morţii, scăpăm de părerea de sine şi de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine, şi să le atribuim pe toate lui Dumnezeu.
Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smereşte pe om şi ne dă râvnă pentru rugăciune şi, uneori, şi lacrimi.
Moartea le pune capăt la toate! Cum te gândeşti la moarte, le-ai terminat pe toate. De aceea, trebuie să ne pregătim totdeauna, să fim în pace totdeauna, să ne rugăm, să fim în aşteptare, că vine Domnul curând!...
Din temerea de moarte se nasc lacrimile şi căinţa pentru păcate.
Ce poţi face astăzi nu amâna pe mâine, că nu ştii dacă mai ajungi ziua de mâine.
Ia aminte ce faci, că ziua de mâine nu-i dată nimănui!
Să facem cu toţii fapte vrednice de rai şi să nu uităm de moarte niciodată!
Uneori, Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup devreme, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie şi îi rabdă să trăiască mai mult, ca să se pocăiască. Tinereţea este ca o floare de primavară, iar bătrâneţea ca un soare la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte.
În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!
Despre nevoinţă
De nevoinţa noastră de aici depinde dobândirea Ierusalimului ceresc.
Caută-ţi pacea cu toată lumea şi nu pierde legătura cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Lui.
Caută-ţi pacea şi fii în pace, că toate trec ca apa şi vin altele, că aşa e viaţa.
Ce nu face omul, să capete pacea sufletească!
Pe cât putem, să ne străduim să facem pace, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi purtăm în noi pacea Duhului Sfânt.
Să te simţi totdeauna în braţele Maicii Domnului şi vei vedea ce mare pace vei avea. Noi suntem încă pe loc şi ne rugăm pentru pacea a toată lumea.
Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în suflet.
Când este cineva în pace, vorbeşte blând, înţelept şi liniştit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat.
Atât călugării, cât şi mirenii, dacă au pace între ei, adică pacea inimii şi a conştiinţei, şi dacă au dragoste, se pot mântui...
Să te întorci acolo de unde ştii că ai pierdut pacea inimii!...
Să ne rugăm pentru pacea în ţară, pacea în casă şi în sufletele noastre.
Vă doresc toată pacea sufletească şi un colţişor de rai.
Obişnuinţa păcatului formează a doua natură în om.
Să ne aducem aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare, şi în veac nu vom mai greşi.
Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua Judecăţii, încet-încet vom dobândi darul tăcerii şi al rugăciunii. Mare este darul tăcerii. Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire şi de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga.
Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să nu ne mustre conştiinţa, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte.
Tare mare durere aduce mustrarea conştiinţei.
Două sunte cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beţia şi desfrânarea.
După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.
De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de argint şi de vorbirea cu femei.
Nu te avânta la post mult, că trebuie să faci ascultare.
Despre pravilă
Dacă părăsim pravila Bisericii şi Dumnezeu ne părăseşte pe noi.
Preoţii, aşa cum vorbesc, aşa trebuie să trăiască, că cea mai puternică predică este cea cu fapta, şi apoi cea cu cuvântul.
Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeştnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat.
Duhovnicii să se facă ei pildă tuturor prin dragoste şi smerenie. Numai aşa se pot mântui şi ei, şi pe alţii.
Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul. Adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.
Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cât am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu!
Contează foarte mult viaţa, evlavia, înţelepciunea şi comportarea preotului în parohie, în mijlocul oamenilor. Aşadar, de viaţa preotului depinde, în bună parte mântuirea turmei.
"Peştele de la cap se strică!" - spun bătrânii. Cea mai mare vină o poartă păstorii de suflete. Dacă am fi noi mai buni, s-ar schimba şi creştinii.
Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învaţă pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica, este viaţa preotului. Aceasta este şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi de la oraş.
Cel mai greu pentru preot este la Sfânta Liturghie şi la Spovedanie.
Ei, părinţilor, duhovnicia este tare grea, mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă...Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!
Calităţile unui bun duhovnic sunt acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească Biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi, care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele, să nu fie iubitor de bani şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laude şi de cinste. Iar cununa tuturor - să fie gata, la nevoie, a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru Biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.
Se cade povăţuitorului să fie bun, dar şi înfricoşător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greşesc să nu deznădăjduiască, nici să lenevească.
Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerenie şi vreme de stăpânire, vreme de mustrare şi vreme de cruţare, vreme de îndrăznire, vreme de bunătate şi vreme de asprire, adică pentru tot lucrul (se referă la duhovnici- n.r.).
Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim sau în cazuri mai grele să-i întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri.
Duhovnicului i se cade a lua hotărâre dreaptă, după pravilă.
Dacă cineva se abate de la datoria lui şi nu ascultă de sfaturile duhovnicului, el singur va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Duhovnicul însă este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui şi să-l ierte.
Dacă am face noi tot ce-i învăţăm pe alţii, am fi sfinţi.
Pe cei care nu făgăduiesc că părăsesc păcatele, nu avem voie să-i dezlegăm până nu se căiesc de ele din inimă şi nu le părăsesc.
Să ne rugăm mult pentru cei ce se mărturisesc la noi şi au cazuri grele, şi Dumnezeu ne va încredinţa tainic ce canon să le dăm şi când să-i apropiem de cele sfinte.
Toţi preoţii, fie ei călugări, fie de mir, sunt datori să-şi aibă duhovnicii lor şi să se spovedească regulat, iar când este vorba de cazuri mai grele să se mărturisească numai la episcop.
Dacă omul pătimaş, deşi făgăduieşte, nu se poate lăsa de păcat, atunci duhovnicul, după mai multe încercări, să se roage pentru el şi să-l trimită la alt duhovnic mai iscusit.
Trece viaţa, vrei-nu-vrei, şi mâine-poimâine să ne întâlnim, cu toţii, colo sus în rai.
Şi după ce vom trece dincolo, n-o să ne uităm în urmă. Acolo e lumina lină, luna e întotdeauna plină. Soarele niciodată nu asfinţeşte, iar clima nu se răceşte. Păsările cântă frumos şi laudă pe Domnul Hristos. Îngerii neîncetat slavoslovesc, cântând slava Împăratului ceresc. Iar Maica Domnului stă de-a dreapta Fiului.
Nimic nu putem dobândi fără smerenie şi răbdare.
Până la rai ne trebuie răbdare, cât putem duce în spinare!
Să vă dea Domnul răbdare cu dragoste, că prin răbdare se câştigă raiul.
Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar nu răbdare cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste.
Răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească.
Răbdare, răbdare, răbdare în boală, în orice necaz.
Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire.
Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi răbdare cu bucurie în boală, căci pe cât trupul se topeşte, pe atât sufletul se împuterniceşte şi se curăţeşte de toate păcatele.
Să ne rugăm să ne dea Domnul răbdare, că "cel ce va răbda până la sfârşit, acela se mântui".
Deocamdată vă dorim răbdare şi bucurie, şi după aceea pace sufletească şi bucurie duhovnicească.
Părinţii vor da seama de sufletele copiilor lor, dacă nu le-au insuflat de mici credinţa şi frica de Dumnezeu.
O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor.
Soţia bărbatului desfrânat, care are copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii, să-l părăsească un timp, până dă dovadă de pocăinţă, şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.
Femeia care este lăsată de bărbatul ei trebuie să facă tot ce este posibil să se împace cu el, şi amândoi să se ostenească pentru salvarea copiilor.
Femeia ucigaşă de copii şi plină de păcate să-şi plângă toată viaţa păcatele, cu post şi lacrimi, şi prin milostivire să îngrijească de copii orfani şi bolnavi, după sfatul duhovnicului ei.
Multe femei îşi pierd sufletul pentru desfrânare şi avort.
Femeia văduvă, dacă este tânără şi are copii, să trăiască în înfrânare un an-doi, iar dacă se poate înfrâna, cu darul lui Dumnezeu, să rămână văduvă pentru copii şi să se jertfească pentru viitorul şi creşterea lor. Dacă nu se mai poate înfrâna, să se căsătorească cu binecuvântarea preotului ei, dar nu pentru păcate, ci pentru a naşte copii şi pentru înfrânare.
După 40-50 de ani, femeile văduve nu trebuie să se recăsătorească, dacă iubesc pe Hristos şi doresc să-şi mântuiască sufletul.
Teologia noastră este rugăciunea!
Orice creştin, fie călugăr, fie mirean, trebuie să aibă un program de rugăciune.
Rugaţi-vă cât mai mult lui Dumnezeu! Aceasta este toată speranţa mântuirii noastre. Că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune.
Să fii cuminte şi să nu laşi rugăciunea.
Zi bogdaproste că Maica Domnului este cu noi şi nu lasă rugăciunea.
Să nu te temi niciodată, căci la cârma vieţii noastre este Bunul Dumnezeu, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Măicuţa Domnului. El ne acoperă cu harul Duhului Sfânt. Numai să nu lăsăm sfânta rugăciune.
Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucrări: să ne rugăm şi să întrebăm.
Să ai pe mama la dreapta şi moartea la stânga. Mângâie-te cu ele. Când eşti fricos te mângâie mama, adică rugăciunea; iar când eşti prea voios, te mângâie moartea, adică lacrimile. Aşa, în toată vremea, aceste două surori îţi vor fi de mare folos. Spor în toate cele bune.
Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti - eşti liniştit; orice faci - eşti mulţumit, ştiind că toate sunt rânduite de la Domnul.
Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care-l ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.
Rugăciunea cu simţire şi lacrimi ne uneşte cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor.
Lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea sunt semnul sporirii duhovniceşti.
Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.
Râvna, rugăciunea şi smerenia ajută cel mai mult pe calea mântuirii.
Să unim rugăciunea citită cu cea cântată, adică rugăciunea din cărţi cu cea rostită în taina inimii, şi atunci vom spori şi vom dobândi multă bucurie şi pace în suflet.
Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem întotdeauna conştiinţa şi mintea curată; ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer!
Când ne rugăm, trebuie repetat mereu: "Iartă-mi mie, Doamne, cum iert şi eu".
Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi şi să postim, că Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da!
Totdeauna să fiţi cu gândul la biserică, că acum se cântă "Heruvicul", acum se cântă "Axionul"...
Să ne rugăm nu numai pentru bunii noştri fraţi şi prieteni care ne iubesc, ci şi pentru cei care nu ne iubesc, ca să dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi să vedem uşa raiului deschisă spre noi.
Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Dumnezeu să ne învrednicească de mântuire şi să ne facă parte de un colţişor de rai...
Rugăciunea puţină, făcută mecanic, din silă sau de ochii altora, este bună, dar nu aduce mult folos, până se atinge Duhul lui Dumnezeu de inimile noastre.
Rugăciunea inimii este treapta cea mai înaltă a rugăciunii.
Rugăciunea nu este teorie care se invaţă la şcoală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simţirea inimii, este o dăruire a Sfântului Duh, un dar de sus, pe care îl primesc numai cei vrednici de el.
Cui îl iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată virtutea şi din toată inima sa i se dăruieşte darul rugăciunii inimii şi darul sfintelor lacrimi. Altfel, poţi recăpăta rugăciunea inimii din experienţă, după o lungă practică, dar se pierde uşor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos.
Mare este smerenia pentru călugări şi pentru creştini!
Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu avem smerenie, ci atunci când altul ne ocărăşte şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm şi zicem: "Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele", aceasta este smerenia adevărată.
De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare şi smerenia, care spală păcatele şi biruiesc diavolul.
Să te laşi în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.
Să cerem ajutor de la Domnul şi să ne lăsăm în mâna Lui.
Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.
De vrei să asculţi şi să te foloseşti, taie-ţi voia şi lasă-te în voia lui Dumnezeu şi primeşte cuvintele şi dragostea noastră.
Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci i se par uşoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele.
Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul.
†
