Sfaturi duhovnicești - Sfântul Paisie Aghioritul

Rău gândești , rău vorbești și rău vei face.

Astăzi , deși există numeroase probleme și necazuri, noi înșine ne creăm nefericirea și suferința prin propria minte întunecată de păcate și gânduri rele. Suntem stresați , plini de griji, furioși , emotivi, tulburați , neliniștiți , nesiguri, complexați , pesimiști , răutăcioși , dezbinați , și din cauza păcatelor și a războiului pricinuit de gândurile cele rele, nu ne bucurăm din toata inima de succesele și realizările , ci mai de grabă de insuccesele și nerealizarile semenilor noștri .

Sunt numeroși creștini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă , postesc, priveghiază, se spovedesc, se împărtășesc , fac milostenie…), dar direcția este stricată și se prăbușesc . Iar daca repară direcția , adică vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în ganduri bune, atunci vor merge ușor și sigur pe calea mântuirii .

Cu alte cuvinte, rău gândești , rău vorbești și rău vei face. Pentru că din minte, gândurile omenești și diavolești se pogoară în inimă și-l fac pe om fiarâ. Gândul , vorba și fapta cea rea se întorc amplificate împotriva autorului lor. Iar dacă gândești bine, de bine vei vorbi și bine vei face. Pentru că din minte, gândurile bune omenești și îngerești se pogoară în inimă și-l fac pe creștin înger . Iar dacă vrei să faci rânduială în viața ta, trebuie să-ți faci mai întâi ordine în mintea ta.

Pentru ca un creștin să vadă și să priceapă lucrarea dumnezeiască , el trebuie sa aibă ochiul sufletului (mintea) curat și curăție lăuntrică . Pentru că Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar daca ochiul tău e rău , tot trupul tău va fi întunecat … (Matei 6, 22-23).

Iată de ce același lucru pentru un creștin este binecuvântare , iar pentru altul, nenorocire. Pentru că fiecare îl explică potrivit cu gândul său (bun sau rău ), iar aceasta va depinde de curăția lăuntrică a fiecăruia , pentru că fiecare lucru poate fi vazut fie din latura lui cea bună , fie din cea rea.

Spre exemplu, în loc să învățăm din experiența celorlalți și să facem ceva mai bun, acționăm pentru a distruge, cheltuind energie, sănătate și timp, iar apoi ne bucurăm de insuccesele și necazurile lor. Construiește cineva o casă frumoasă , iar cei care îl zăvistuiesc, în loc să învețe din experiența lui și să construiască o casă mai frumoasă , îndemnați de diavol, caută să-l distrugă și pentru aceasta își consumă toate puterile îmbolnavindu-se.

Trebuie să amintim aici un lucru foarte important: Omul este făcut ca în mod firesc să tinda spre bine. Așa a rânduit Dumnezeu ca omul să se dezvolte în mod normal și să poată ajunge la desăvârșire .

Dacă face cele rele, atunci strică acest scop și se deteriorează puterile lui sufletești care trebuie să se dezvolte, astfel încât să ajungă din ce în ce mai bun, și se produce neorânduiala și urmează suferința și boala sufleteasa și trupească .

Un alt lucru foarte important: tot ceea ce se face fără credință in Dumnezeu și fără smerenie este deșertăciune și goană după vânt .

Studiind istoria neamului omenesc, vom vedea ceea ce s-a facut fără smerenie și fără binecuvântarea lui Dumnezeu s-a construit greu, cu mari jertfe umane și materiale și a dispărut , cu îngăduința lui Dumnezeu, repede.

Unde este astăzi marele imperiu sovietic, unde este marele Imperiu Roman, unde este Imperiul Austro-Ungar, unde este al III-lea Reich german, unde sunt industria și agricultura comunistă …? Praf și cenușă !

Dar Sfânta Scriptură ne spune că Pomenirea drepților e cu laude, dar numele necredincioșilor se stinge (Proverbe 10, . Bisericile ctitorite de voievozii noștri , victoriile dobândite cu ajutorul lui Dumnezeu împotriva dușmanilor , sunt pomenite din neam în neam. Pentru că tot ceea ce se face cu smerenie și binecuvântarea Harului Dumnezeiesc are veșnicie .

Motivul principal pentru care mulți români nu au verticalitate și nu sporesc nici duhovnicește , nici material este că nu gândesc creștinește și că au mintea întunecată și plină de gânduri rele, omenești și diavolești .

Din nefericire, azi, mulți dintre cei aflați la conducere educă și lucrează prin gânduri , cuvinte și fapte rele.

Dumnezeu vrea, însă , mai înainte de toate, schimbarea minții noastre, dintr-o minte mândră , întunecată și plină de gânduri rele, într-o minte smerită , luminată de darul Duhului Sfânt și plină de gânduri bune.

Dumnezeu vrea ca noi să avem inima curată (Psalm 50, 10). Iar inima este curată atunci când nu îngăduim să treacă prin mintea noastră gândurile cele rele.

Când gândim rău , permitem diavolului sa intre în noi și să lucreze prin noi. Pentru că diavolul, vrăjmașul mântuirii noastre, mai întâi îl bombardează pe creștin cu gândurile cele rele, apoi îl atacă și-l robește cu păcatele . Dar dacă ne vom apăra cu gândul cel bun și cu rugăciunea , diavolul nu va mai putea să ne strice mintea și să ne robească în păcate .

Din calitatea gândurilor pe care le avem putem să vedem starea noastra duhovnicească , deoarece noi judecăm lucrurile dupa curăția noastră sufletească . Iar daca nu avem curăție lăuntrică , vom trage concluzii greșite și-l vom nedreptăți pe semenul nostru.

Prin gândurile rele pe care le avem față de aproapele împiedicăm venirea Harului Dumnezeiesc si lăsăm pe diavol sa lucreze liber asupra noastră . Pentru că din minte, gândurile rele se pogoară în inimă și-l fac pe om fiara.

Nu ajunge numai rugăciunea pentru a ne curăța mintea. Nu ne vom folosi duhovnicește dacă ne rugăm zile intregi, iar in minte avem gânduri rele față de semenul nostru. Pentru că după cum puțin oțet strică tot vinul, tot așa și un gând rău va strica starea noastră duhovnicească . Deci curăția sufletească trebuie să pornească de la gândurile noastre bune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „

Cea mai buna lucrare a creștinului este să-și facă o fabrică de gânduri bune

din mintea sa, creștinul trebuie să fabrice gânduri bune și sa transforme gândurile rele în gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare.

 

 Recunostinta este una dintre cele mai puternice forte din univers!
Recunoştinţa este o stare. Este ceva ce vine şi pleacă, dar poţi ajunge la ea oricând. Împreună cu experienţa de viaţă, dragoste, înţelegere, apreciere...
Recunoştinţa este una dintre forţele speciale din viaţă care creşte pe măsură ce o dăruieşti. Recunoştinţa este o energie a tărâmului spiritual ...
Sa fim Recunoscatori si sa ne bucuram de aceste Sarbatori Luminate !🙏❤️🥰🤗

După ce se sting luminile, mă plec și întru în prima încăpere a Sfântului Mormânt al Mântuitorului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Sfântului Mormânt, unde a fost așezat Trupul Domnului nostru Iisus Hristos.

Acolo îngenunchez, cu frică sfântă și rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis cu mare strictețe, de-a lungul veacurilor, după care aștept…

Uneori se întâmplă să aștept câteva minute, dar de obicei, Marea Minune se săvârșește îndată ce rostesc rugăciunile.

Din miezul pietrei pe care a stat Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, o lumină nedefinită iese afară. De obicei are o culoare care se arată albastru deschis, dar culoarea se poate schimba și capătă mai multe nuanțe diferite. Nu se pot zugrăvi în cuvinte omenești aceste momente unice!

Lumina iese din piatră ca și cum ar ieși dintr-un lac. Piatra Sfântului Mormânt arată ca și cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este lumină pură.

Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Sfântul Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau afară și privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.

Această Lumină nu arde! Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim și am primit Sfânta Lumină.

Lumina are o structură foarte diferită de cea a unei lumini obișnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică și alcătuiește un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putință să-mi aprind lumânările de la ea.

După aceasta ies și împart Sfânta Lumină tuturor celor care se află în Biserică. Trăim foarte multe minuni în Bisericile noastre și minunile nu sunt ceva străin pentru noi, creștinii ortodocși, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea și simbolul Sfintei Lumini.

Minunea este cu adevărat o Taină Dumnezeiască.

Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu și de frumos pentru noi, ca și cum s-ar fi petrecut doar cu câțiva ani în urmă...

Mă aflu la Ierusalim din 1939 și am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit Slujba de Pogorâre a Sfintei Lumini în toți acești ani, așa că sunt un martor ocular al minunii. Mai exact, am asistat la acest Sfânt fenomen de 61 de ori.

Pentru mine nu se pune problema dacă cred sau nu în această mare minune Dumnezeiască. Eu știu că este o realitate! Este adevărată!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

Mărturia lui Diodor, Patriarhul Ierusalimului

Dumnezeu cu traista-n băț!

 Maica Maria era trecută de optzeci de ani. În ciuda neputințelor fizice, mintea îi rămăsese lucidă și spiritul vioi. 
Într-o zi, cu puțin înainte de a muri, m-a chemat să-mi spună un păcat vechi, care-i apăsase sufletul din tinerețe.
Cu mulți ani în urmă, la o nedeie, avea musafiri numeroși, ca de obicei. Era familie înstărită, iar bărbatu-său avea funcții în comună, așa că nedeia la ei era prilej de mare chef. Maica Maria alerga în dreapta și în stânga, ca o adevărată Marta, ca să le împlinească pe toate, după cuviință.
Iată că, la un moment dat, cineva i-a bătut la poartă. Era un cerșetor. Un bătrân albit de vreme, slăbit și petecit, ostenit și flămânzit. I-a cerut Mariei ceva de mâncare. Copleșită de griji și alergătură, femeia l-a repezit și i-a închis poarta în nas. Omul a plecat legănându-se.
Trecuse mai bine de o jumătate de veac de atunci și imaginea rămăsese vie în mintea bătrânei. 
,,- Nu-i pot uita ochii, părinte! Mă urmăresc mereu! Cred că avea o mare suferință, că-i erau plini de lacrimi!”
Am încercat s-o liniștesc. Zadarnic.
,,- M-am interesat în zilele următoare la vecini, pe mahala, să văd dacă a intrat la cineva, dacă i-a dat cineva să mănânce. Nimeni nu-l văzuse, nimeni nu știa de el. Acela cu siguranță a fost Dumnezeu!”
M-am înfiorat. Imaginea era extraordinară:
              Dumnezeu cu traista-n băț,
              Rătăcind pe Malovăț
              Și cerșind din casă-n casă
              O fărâmă de pe masă!”
Numai în fața unei asemenea revelații poți înțelege proverbiala ospitalitate românească, spiritul de frățietate și într-ajutorare, mila față de cel în suferință și nevoi. În persoana semenului poate fi Însuși Dumnezeu, Care ne cere mână de ajutor. Numai un popor care s-a născut creștin, care de două mii de ani s-a înfruptat din învățătura creștină, poate gândi și simți astfel. În duminici și sărbători, prin Sfânta Evanghelie și sfintele predanii a auzit glasul Mântuitorului spunând: ,,Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, gol am fost și M-ați îmbrăcat, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine!”
Dacă acea femeie a păstrat în cugetul ei mai bine de cincizeci de ani imaginea unui cerșetor, care i-a bătut în poartă într-o zi, dacă faptul că, din motive de moment, i-a întors spatele acelui om, îl considera cel mai greu păcat al vieții ei și-l mărturisea cu limbă de moarte, nu-i totul pierdut. Puterea de regenerare a poporului nostru este imensă.
Ajută-l, Doamne!
(Dumnezeu cu traista-n băț, în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura , Cuget Românesc”, 1999, pp. 213-215; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. I, 2004, pp. 81 – 82; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 72-73; în vol. Rugăciuni și poezii pentru copii, editat de Episcopia Alexandriei și Teleormanului, f. a., pp.  189-190).

Povestea picaturii

 A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe maestrul său: - Care este lucrul ce mă separă de adevăr ? Maestrul îi spuse: - Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul şi chiar de ţi se va părea că le-ai înţeles, nu te opri din a medita asupra lor pâna ce aceste simple poveşti vor căpăta proporţii uriaşe şi până vor deveni din nou simple. Prima poveste: A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmpla cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu. A doua poveste: "Vreau să fiu liberă" spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi oceanul în compasiunea sa a ridicat-o la suprafaţă. "Vreau să fiu liberă" spuse din nou picătura de apă şi soarele auzindu-i glasul o aşeză într-un nor. "Vreau să fiu liberă" spuse picătura încă o dată şi norul o eliberă, iar aceasta căzu din nou în Ocean. A treia poveste: O picătură intelectuală este o picătură intelectuală, dar nu mai aparţine Oceanului. A patra poveste: " Nici o picatura nu are nici o valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului. A cincea poveste: " Fără nici o îndoială, există un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importantă decât oceanul." spuse picătura din ocean. A sasea poveste: " Nu voi putea niciodata să ajung la Ocean" spuse picătura din Ocean. A saptea poveste: " Oh, ce-mi pasă mie de Ocean " spuse picătura din Ocean. A opta poveste: Era odată o picătură care-şi regreta soarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean. A noua poveste: O picătură din Ocean chema toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului. A zecea poveste: " Prin puterea cu care am fost investită" spuse picătura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteţi excluse din Ocean." A unsprezecea poveste: " Tu te afli în mijlocul iubirii mele" îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru ca era plină de iubire pentru altă picătură. A doisprezecea poveste: " Dacă aş putea cuprinde" gândi o picătură " fiecare picătură cu dragostea mea atunci aş deveni Oceanul." Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătură care îi făcuse un mare rău şi deşi era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu să devină Oceanul. Discipolul îl întreba pe maestrul său: - A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul ? Şi maestrul îi spuse ultima sa poveste: Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, ce căuta Profunzimea Oceanului. Dorinţa îi era mare şi puterea de iertare îi era mare şi deodată Oceanul îi spuse: " Tu şi cu mine, noi suntem una." Şi Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura, şi tot ce aparţinea Oceanului deveni şi al picăturii. Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa Oceanului şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii. " Află astfel, o ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că-i primeşte în mareţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat." " Dar ce se va întâmpla dacă o astfel de picătură devine murdară?" întrebă discipolul. Maestrul râse din toata inima: "O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăţa."

Bunica mea a spus

 Bunica mea a spus: Nu lăsa tigăile să strălucească mai tare decât tine. Nu lua curățenia casei atât de în serios. Șterge praful atunci când e nevoie, dar fă-ți timp să pictezi o imagine sau să scrii o poezie, să faci o plimbare sau să vizitezi un prieten. Gătește ceea ce vrei, îngrijește-ți plantele. Fă-ți timp să bei o cafea, un ceai, înoată, mergi pe munte, fă mișcare. Poți să te joci cu un câine, să citești o carte și să-ți petreci timp valoros cu prietenii. Șterge praful dacă e nevoie, dar amintește-ți că viața are nevoie să fie trăită și afară. Știi că această zi nu se va mai intoarce vreodată. Șterge praful daca e nevoie, dar nu uita că îmbătrânești și multe lucruri pe care le poți face acum nu sunt de făcut atât de ușor la bătrânețe. Și când va veni vremea să pleci, cum vom pleca cu toții la un moment, vei deveni și tu praf... Și nimeni nu își va aminti câte facturi ai plătit, nici măcar de casa ta curată, dar își vor aminti prietenia ta, comportamentul tău și ceea ce i-ai învățat.

Când dormi....

 

Știai că atunci când dormi, inconstient îți așezi mâinile pe părțile corpului care necesită vindecare?

1. Deasupra capului tău: cauți o legătură spirituală mai mare.

2. La piept: ai sentimente pe care încă trebuie să le vindeci.

3. Pe stomac: furie, răutate, agresivitate etc

4. Între picioare: frică, sentimente de goliciune.

5. Sub perna ta: emoții ascunse, fără să arătăm ceea ce simțim cu adevărat sau adevăratele noastre intenții.

6. Îmbrățișări: lipsă de afecțiune sau sprijin din partea celor dragi.

7. umeri: burnout, lipsa de energie.

8. Mâinile între cap și pernă: există liniște în tine.

Dacă nu pui mâinile pe corp în timp ce dormi, înseamnă că ești bine și împăcat cu tine.

 

- Dacă o persoană își cunoaște propria valoare, nu trebuie să-și facă griji pentru ceea ce cred alții. De aceea este important să ne cunoaștem... pentru că doar ego-ul este cel care depinde de părerile celorlalți... Ego-ul trebuie să facă compromisuri pentru a arăta bine... dar nu adevăratul Sine ! Pentru a transcende ego-ul trebuie să te împaci cu tine însuți. Găsește-ți echilibrul interior în tot ceea ce faci în viața ta, descoperă ceea ce ești cu adevărat și revino la esența ta. Această cale de muncă interioară te va face să crești și să accesezi acea lumină pe care o adăpostești și pe care ego-ul nu o lasă să strălucească.

 

RUGĂCIUNEA CELOR „TREI BUCURII ”

"La cine să mă plâng, Stăpână?!

La cine să alerg în durerea mea, dacă nu la Tine, Împărăteasă Cerească?!

Cine va primi plânsul meu şi oftarea mea, dacă nu tu, Preacurată, nădejdea creştinilor şi scăpare pentru noi păcătoşii?

Cine, dacă nu Tu, ne va apăra mai bine în nevoi?

Ascultă oftarea mea şi apleacă urechea Ta la rugăciunea mea!

Stăpână, Maica Dumnezeului meu, nu mă trece cu vederea pe mine, care cer ajutorul Tău, şi nu mă respinge pe mine, păcătosul/a!

Luminează-mi mintea şi învaţă-mă, Împărăteasă Cerească!

Nu mă lepăda, Stăpână, pe mine, robul tău/roaba ta (numele…..) pentru nemulţumirea mea.

Fii pentru mine Maică şi Protectoare!

Mă încredinţez acoperământului Tău milostiv, dacă nu o să vrei să mă mai ajuţi, du-mă pe mine păcătosul/a (numele…..) la o viaţă liniştită şi fără de necazuri, ca să plâng de păcatele mele!

Vai, mie! La cine să alerg eu, vinovatul/a, (numele…..) dacă nu la Tine, la care toţi păcătoşii caută nădejdea şi scăparea, aşteptând mila Ta cea nespusă şi darurile Tale! Ce cuvânt, pentru păcatul meu, voi putea spune la slava Ta cea prea mare?

O, Stăpână, Împărăteasă Cerească, Tu îmi eşti Maica şi nădejdea, Tu îmi eşti speranţa şi scăparea mea, acoperământul, apărarea şi ajutorul meu!

Împărăteasa mea cea prea bună şi grabnic apărătoare, acoperă-mă cu rugăciunea Ta pe mine care am călcat poruncile Fiului şi Dumnezeului Tău!

Apără-mă de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, îmblănzeşte inimile oamenilor răi, care se ridică asupra mea.

O, Maica Domnului şi a Făcătorului meu! Tu eşti rădăcina Fecioriei şi floarea care nu se vestejeşte a curăţeniei.

O, Născătoare de Dumnezeu! Ajută-mă pe mine, (numele…..) care sunt stăpânit/ă de patimile trupeşti şi de durerile inimii! Numai de la Tine şi împreună cu Tine, a Fiului Tău şi a Dumnezeului nostru, voi avea apărarea şi, prin apărarea Ta cea prea mare, voi fi ajutat/ă şi voi scăpa de orice nenorociri şi necazuri, cu rugăciunile Tale cele mai puternice, Prea Curată, fără de păcat şi Prea Slăvită Maria, Maica lui Dumnezeu.

Bucură-te, Cea plină de dar!

Bucură-te, Cea îmbucurată!

Bucură-te, Prea Blagoslovită

Domnul este cu Tine!

Această rugăciune se numeşte “Rugăciunea celor TREI BUCURII” şi este deosebit de puternică mai ales pentru cei care o citesc de mai multe ori. Se pune ca aceia care o citesc de mai multe ori vor primi trei bucurii de la Maica Domnului.

Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos

 Părintele Gavriil era un exemplu viu de blândeţe, dar atunci când sesiza că cineva deforma sau falsifica înţelesurile credinţei ortodoxe se înnora în priviri şi te lovea ca trăsnetul cu cuvântul său. Cu acest prilej, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat odată:
           – Când vă vedem mânios, vă mâniaţi cu-adevărat?
           – Inima mea niciodată nu este atinsă de mânie. Aceasta este doar exterioară.
           Odată însă a lăsat impresia că s-a mâniat cu-adevărat. Atunci s-a ridicat în picioare şi-a strigat înfuriat:
           – Nu se cade să-mi deformaţi cuvintele. Vorbesc cu puterea Sfântului Duh.
           În acelaşi moment nori negri au acoperit cerul, soarele s-a ascuns şi toate arătau că va ploua. Cei răspunzători pentru aceasta au înţeles, s-au pocăit pentru greşeala lor şi i-au cerut iertare. Atunci stareţul a zâmbit şi soarele s-a arătat din nou pe cer.
           – Nu-mi deformați cuvintele! Vedeţi, asta influenţează şi vremea! Duhovnicul trebuie ca cel puţin o dată pe zi să se mânie în chip mincinos.

TRÃIȚI CA FLORILE

 Un tânăr l-a întrebat pe un înțelept: "ce ar trebui să fac ca să nu mă enervez? Unii vorbesc prea mult, alții sunt ignoranți. Unii sunt indiferenți. Simt ură pentru cei mincinoși și sufăr cu cei care calomniază." - Păi, trăiește ca florile!, ia rãspuns înteleptul. - Și cum e să trăiești ca florile?, a întrebat discipolul. -Fii atent la florile alea, a continuat bătrânul înțelept, arătând spre niște crini care creșteau în grădină. Se nasc în bălegar, totuși sunt puri și parfumați. Ei extrag tot ce este util și sănătos din compostul urât mirositor, dar ei nu permit ca acrișul pământului să le păteze prospețimea petalelor. Este corect să iti faci griji pentru propriile greșeli, dar nu este înțelept să permiteți viciilor altora să te afecteze. Defectele lor sunt ale lor și nu ale tale. Și dacă nu sunt ale tale, nu ai de ce să te deranjeze. Exercitați, deci, virtutea de a respinge tot răul care vine din afară și parfumează viețile celorlalți făcând bine întotdeauna. Asta înseamnă a trăi ca florile.

„A cere iertare are sens întotdeauna. Uneori e nevoie de timp să te prinzi că ai greşeşti ori măcar să vezi o parte din acţiunile tale. Cele urâte tare se cer rezolvate pe loc. Cele care au nevoie să se vădească a fi greşeli pedagogice, de creştere. Un exemplu, ar fi judecarea părinţilor de către copii la momentul în care cei din urmă cred că le ştiu pe toate. Trecem toţi prin modul acesta de autonomizare prin refuz. E interesant că ne prindem greu că am greşit. Uneori, părinţii mor cu gândul că ei ne-au iertat, dar noi nu ne-am obosit să cerem iertare. Are sens însă să cerem iertare prin comportamentul nostru cu proprii copii. E doar un exemplu.”

 

,,Ce să fie Maica Domnului pentru noi? Nădejde, încă o nădejde! De ce? Pentru că avem ajutorul Maicii Domnului. Și dacă știm de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului și de rugăciunile Maicii Domnului avem un plus de nădejde. Maica Domnului este nădejde.

- Părintele Teofil Părăian

 

Povestea copilului care a luat masa împreună cu Iisus

Se spune că, odată, într-un sat, un copil a visat într-o noapte Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp… Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata să-l întrebe. „Nu ştiu… caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. „Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi…

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse în sinea lui copilul. „Ca să-l găseşti, e nevoie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea cum întreba pe unul și pe altul. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui încă nu se sculaseră, copilul îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul rămăsese departe. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă se arătă o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.

– Ce te aduce pe-aici, copile?, îl iscodi acesta pe micul călător.
– Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum pot să ajung acolo.
Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
– Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că poate te-a ajuns oboseala. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.

Noaptea trecu repede. De data aceasta, băiatul n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A rămas aşa, cu ochii deschişi, aşteptând să se crape de ziuă… Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete ce se porniseră la drum.

Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf.
– Ce este aceasta? întrebă copilul.
– Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.
Şi-apoi, bătrânul de la mănăstire îl primi pe micuţul care nu ştia nimic despre rosturile de acolo.
– Şi ce-am să fac aici? întrebă copilul.
– Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo vom vedea.

Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că veni o zi, după mult timp, când bătrânul de la mănăstire îl întrebă, pe neaşteptate:
– Cum merge, cum îţi este aici?
– Mi-e foarte bine, răspunse puştiul. Am de toate. Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine.
Bătrânul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare.
– Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut… Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?
– Mie… nimic, se hotărî într-un târziu băiatul să răspundă, dar este acolo, în biserica aia mare, un Frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, care stă întins pe o Cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-I duce de mâncare. De ce nu vine şi El la masă? ridică din pământ ochii întrebători, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân.
Părintele simţi că e nevoie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.

– Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat şi n-a făcut curat cum se cuvine…, se-auzi vocea unui alt monah, care era în apropiere şi care auzise discuţia.
Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
– Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum se cuvine, se-auzi din nou vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, simțirea cea bună s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, șterpeli ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de Cruce.
– Hai, vino să mănânci! îi zice copilul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!

Şi Fratele coborî de pe Cruce… Cu zâmbetul pe buze, l-a mângâiat pe copil pe frunte, iar acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut dintotdeauna, au început să râdă şi să glumească. Nimeni nu mai avusese timp și răbdare să se ocupe așa de copil în toată viața lui, iar el era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Nu ştia, dar urcase a doua treaptă spre Rai: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au rămas aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.

– Ce-ai făcut înăuntru? se repeziră ei ca un stol de păsări asupra lui.
– N-am făcut nimic, răspunse puştiul tremurând.
– Minţi! Spune ce-ai făcut? l-au întrebat din nou călugării.
– Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui Care stă pe Cruce, răspunse copilul, în cele din urmă.
– Care Frate? au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
– Cel Care stă sus, pe Cruce, şi nimeni nu-I dă de mâncare, răspunse băiatul.
– Şi ce a făcut Fratele? au întrebat tulburaţi călugării.
– A coborât şi-a mâncat, răspunse dintr-o suflare, băiatul.

În clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
– Spune-i Fratelui cel Mare că Îl rog să mă primească şi pe mine la masă…
– Am să-i spun! răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?
– Da, poţi să iei câtă vrei, răspunse tremurând, egumenul.

Şi seara coborî din nou peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
– Hai să mănânci! strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe Cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
– Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
– Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare.
– Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină.
– Nu poate să vină? rămase uimit copilul.
– Nu! fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele Cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
– Ce-a zis Fratele? întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
– A zis că nu te poate primi! răspunse copilul.
– De ce? întrebă înspăimântat egumenul.
– Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
– Spune-I să mă ierte, spune-I că-L rog din tot sufletul meu să mă ierte!
Copilașul îl privi surprins şi-i spuse:
– Bine, am să-L rog din nou şi mâine!

Grea noapte pentru egumen! Cu rugăciuni fierbinți şi lacrimi de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
– Pot să iau mâncare? întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
– Poţi, îi spuse monahul de rând la ascultare, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne preaplinul de mâncare, băiatul intră din nou în biserică.
– Hai să mâncăm! îi spuse Fratelui Mare.
– Hai! răspunse Acesta, coborându-Se de pe Cruce. Şi câte jocuri, câtă bucurie au urmat! Apoi, copilul îşi aduse, brusc, aminte:
– Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…

Tăcerea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe…
– Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…
– Da, nu se poate, răspunse Fratele Cel Mare.
Şi atunci, îndrăzneala cea bună coborî din nou în inima copilului şi acesta spuse:
– Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila egumenului?, îi spuse, plin de curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său fu mişcat din nou, văzându-i inima bună.
– Bine, spuse Fratele Cel Mare, după o lungă tăcere. Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură pentru bătrân în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
– De ce? întrebă nedumerit copilul.
– Bătrânul a plecat la Domnul, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.

Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum la masa Prietenului Cel Mare era aşezat fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el! Mâncaseră împreună! Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase pentru tot.
– Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul! repeta el fiecărui monah în parte.
– Cum așa? Cum arată? se minunau ei.
– Este plin de iertare, murmura copilul.

Legenda oualor rosii...

 

Se spune că în vremea când IISUS era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul Isus Cristos a fost pedepsit la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota. Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Isus l-a vindecat odată pe fiul ei care era bolnav de moarte.

Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota unde IISUS era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele lui curgeau stropi mari de sânge. Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos ,lângă crucea Domnului şi a început să se roage plângând de durere. Ea a spus:- Doamne Sfinte, Tu care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. TE rugăm iartă-ne pe noi păcătoşii şi lasă-ne un semn să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.

Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile lui IISUS. Femeia n-a mai mers acasă ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult spunând: Cristos a înviat!

Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor lui IISUS pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Cristos a înviat!

De atunci în fiecare an, în VINEREA MARE, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii in amintirea RĂSTIGNIRII şi ÎNVIERII DOMNULUI. Apoi le împărţea copiilor şi săracilor povestindu-le despre suferinţele lui Isus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea învierii Domnului, acestea spunându-şi: Cristos a înviat!- Adevărat a înviat! De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşte şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

Domnul să te ierte.

Domnul să te audă.

Domnul să te vadă.

Domnul să te iubească.

Domnul să te însoţească.

Domnul să te apere.

Domnul să te călăuzească.

Domnul să te mângâie.

Domnul să te ajute.

Domnul să te apere de vrăjmaşi.

Domnul să-i îmblânzească.

Domnul să-ţi moaie inima.

Domnul să te facă să nu ţii minte răul.

Domnul să te ajute să nu faci rău.

Domnul să te călăuzească să faci binele.

Domnul să te facă milostiv.

Domnul să-ţi dea putere să ierţi.

Domnul să te facă să vezi în alţii partea cea bună.

Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze,

Domnul să vă ajute,

Domnul să vă miluiască,

Domnul să vă păzească de tot răul,

Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească,

Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă ierte de păcate

şi în ceruri cu drepţii să vă păzească.

Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia şi rugăciunea lor,

şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor,

şi smerenia lor, şi răbdarea lor.

Binecuvintează, Doamne, osteneala lor,

şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor,

şi viaţa lor şi cu sfârşit bun îi miluieşte,

iar dincolo, la ziua Judecaţii,

un colţişor de rai le dăruieşte,

că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Amin!”

 

Înverșunata ură biruiește iubirea.

 

Cel ce scula morții din morminte era închis sub piatra rece și grea a unui mormânt.

Fariseii și cărturarii, mai-marii preoților Îl prinseseră

Și credeau că Îl zdrobiseră.

Ucenicii și prietenii Lui stăteau ascunși

Își tăinuiau lacrimile.

Așteptau.

Își aduceau aminte de cuvintele Lui.

Se agățau de ele cum se agață cel rămas în valuri de barca izbăvitoare.

Mult se clătinaseră în credința lor.

Dragostea rămăsese nezdruncinată.

Erau câteva suflete înflăcărate, mai ales ale celor 2 Marii.

Maica Domnului trăia mai departe patimile Fiului ei.

Fiecare strigăt, fiecare suspin al Lui răsuna în sufletul său îndurerat.

În toată ființa Sf. Fecioare nu mai rămăsese decât ecoul prelungit al patimilor Mântuitorului.

În sufletele celor apropiați de Domnul răsună furtuni de îndoieli și de îndurare.

În Grădina Ghetsimani s-a făcut tăcere

Și ura osânditorilor nu s-a liniștit.

Pr. Valerian Grecu

 Iubirea nu are așteptări. Teama este plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simțim răniţi – nu ni se pare drept.

Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiților viaţa li se pare "în roz"; ei nu se așteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.

Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înșiși.

Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: "Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc", înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din lipsa respectului de sine.

Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.

Evident, dacă acesta din urmă dă greş, el îi întinde mâna, îl ajută să se ridice şi îi spune: "Continuă. Mai devreme sau mai târziu vei reuşi, sunt convins de acest lucru". Aceasta înseamnă compasiune, care nu are nimic de-a face cu mila. Compasiunea se naşte din respectul reciproc şi din iubire; mila se naşte din teamă şi din lipsă de respect.

Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe.

Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.

Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi.

Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi.

Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă.

CORPUL DIAVOLULUI

 Acuzațiile noastre, nemulțumirile, reproșul, condamnarea, supărarea, cel care contrazice, învinuirea, lupta pentru eu mai presus de toate, pentru adevarul si dreptatea mea, apărarea, gândurile negative, cel care jignește, umilește, acuza, critica, judeca, ironizeaza, sunt toate duhuri ale întunericului, SUNT CORPUL DIAVOLULUI, SUNT DIAVOLUL INSUSI.

Cele 10 porunci paradoxale ale vieții

 Lumea nu va fi întotdeauna de partea ta, aceasta este realitatea... și nu ar trebui să lăsăm asta să ne descurajeze să ne creăm și să livrăm magnifica noastră obsesie. Maica Tereza avea un semn pe peretele lui Shishu Bhavan, casa de copii din Calcutta, care a fost luat din Cele zece porunci paradoxale, publicat inițial de Kent M. Keith în 1968, în timp ce era încă la școală. Iată lista lui completă. 

1. Oamenii sunt ilogici, nerezonabili și egocenți. ♡ Iubește-i... oricum. 

2. Dacă faci bine, oamenii te vor acuza de motive ascunse egoiste. ♡ Fă bine... oricum.

 3. Dacă ai succes, câștigi prieteni falși și dușmani adevărați. ♡ Reușește... oricum.

 4. Binele pe care îl faci astăzi va fi uitat mâine. ♡ Fă bine... oricum. 

5. Onestitatea și sinceritatea te fac vulnerabil. ♡ Fii sincer... oricum.

 6. Cei mai mari bărbați și femei cu cele mai mari idei pot fi doborâți de cei mai mici bărbați și femei cu cele mai mici minți. ♡ Gândește-te în mare... oricum. 

7. Oamenii preferă pe cei defavorizați, dar urmează doar câinii de top. ♡ Luptă-te oricum pentru câțiva defavorizați. 

8. Ceea ce petreci ani de zile construind poate fi distrus peste noapte. ♡ Construiește... oricum.

 9. Oamenii chiar au nevoie de ajutor, dar te pot ataca dacă îi ajuți. ♡ Ajută oamenii... oricum. 

10. Dă lumii tot ce ai mai bun și vei fi lovit în dinți. ♡ Oferă lumii tot ce ai mai bun... oricum.

 Spovedania unui Stareț sfânt, Părintele Filothei Zervakos - găsita, după moartea sa, printre însemnările sale: ☆ Nu-L iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul meu, din toată inima și din tot cugetul meu. ☆ Nu fac ascultare de poruncile Domnului. ☆ Nu mă rog și nu studiez cu atenție. ☆ La sfintele Slujbe și la privegheri, chiar și în vremea Dumnezeieștii Liturghii, stau în biserică fără frică, luare aminte și evlavie. ☆ De multe ori am gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și hulitoare. ☆ Nu am adevărată pocăință, nici întristare, nici lacrimi. ☆ Nu mă spovedesc curat și cu zdrobire de inimă; nici nu am simțirea că spovedania mea se face înaintea Atotcunoscătorului Dumnezeu, Care pretutindenea este. ☆ Nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi. ☆ Sunt mândru, împotrivitor, iubitor de slavă, iubitor de sine, limbut, caut să plac oamenilor; vorbesc în deșert, vorbesc mult, glumesc și râd pentru lucruri prostești, clevetesc, judec, osândesc, spun minciuni, mă mânii, mă înfurii și țin minte răul. ☆ Nu am înfrânare, răbdare, blândețe, smerenie. ☆ Sunt robul pântecelui, lacom, mănânc în ascuns, sunt capricios, nestatornic. ☆ Păcătuiesc cu cuvintele și cu faptele, cu voie și fără voie, întru știință și întru neștiință; sunt leneș și trândav și din această pricină de multe ori am pofte rele și rușinoase și gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și de mândrie. ☆ Pentru aceste păcate pe care le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu și înainte ta, Părinte, și pentru altele nenumărate, care din uitare sau din neștiință am trecut cu vederea să le mărturisesc, cer iertare de la Dumnezeu. Iată un bun exemplu de spovedanie curată și simplă, fără justificări si îndreptățiri ....

CULTIVAREA CONSTIINTEI HRISTICE

 

1. Neacceptarea gândurilor și programelor negative, gen:

- nu cred

- nu pot

- nu vreau

- nu sper

- nu sunt

- nu am

- nu doresc

2. Acceptarea gândurilor pozitive - înlocuirea fiecărui gând negativ cu unul pozitiv:

- eu cred

- eu pot

- eu vreau

- eu sper

- eu sunt

- eu am

- eu doresc

3. Non judecarea

- a ta

- a celorlalți

4. Eliminarea lucrurilor negative:

- relații toxice

- emoții negative

- idei negativiste

- alimente nesănătoase

- stil de viață nesănătos

- atașamente de substanțe

5. Iertarea:

- de sine

- celorlalți

6. Iubirea:

- de sine

- pentru ceilalti

- pentru natura

- pentru toate ființele

- pentru întreaga creație

- pentru întregul univers

Mă iert - Te iert

Mă accept - Te accept

Mă iubesc - Te iubesc

Mă respect - Te respect

Mă onorez - Te onorez

7. Comunicarea cu Dumnezeu:

Vorbiți, comunicați cu Dumnezeu zilnic.

Dati-va întâlnire cu Dumnezeu zilnic. Pentru inceput 10-15 minute pe zi.

Măriți treptat perioada, în așa fel să fiți la un moment dat in permanenta conectați la Dumnezeu.

Sacralizarea vieții:

- rugăciune

- meditație

- hrana sănătoasă

- mișcare în natură

- exerciții fizice

- voluntariat

- acțiuni caritabile

Sa va fie de folos!

Cică...Vreți adevărul….dar nici 0,0001% nu sunteți capabili să-l primiți, nu sunteți capabili să-l credeți sau să-l conștientizați … darămite să-l mai și trăiți...

Vreți încredere... Dar vă mințiți amarnic la primul hop pe care îl întâmpinați…

Vreți respect... Dar ucideți fără să conștietizați măcar (inclusiv prin modul vostru PRIMITIV de hrănire )…

Vreți iubire... Dar căutați haotic doar falsa iubire.

Vreți armonie... Dar creați mereu dezastru în jurul vostru!

Vreți Spiritualitate... Dar sunteți atât de superficiali, leneși și comozi …

Vreți sănătate... Dar alegeți de cele mai multe ori mâncarea grasă și procesată...din carnea animalelor ucise fără alt motiv decât îmbuibarea voastră!

Vreți respect... Dar cu prima ocazie bârfiți pe la spate!

Vreți iluminare...Dar trăiți în temeri, frici, gelozii și frustrări… NEJUSTIFICATE...

Vreți un suflet care să vă fie alături și sa fie totul ,,roz,,... Dar cărați după voi trecutul egocentrist și bagajul egoist încărcat în spate…

Vreți înțelegere... Dar nu sunteți dispuși să înțelegeți sau să mângâiați rănile celuilalt…

Vreți siguranță și pe cineva alături... Dar înșelați cu prima ocazie….

Vreți copii deștepți și lăudați de gura lumii... Dar nu le ascultați opiniile și dorințele și nu îi susțineți în alegerile lor…

Vreți trezire - Dar dormiți cu ochii deschiși …

Vreți dragoste - Dar sunteți prea deprimați ..

Vreți succes - Dar nu riscați nimic ….

Vreți ….vreți … și iar vreți, dar nu lucrați cu voi nici măcar un minut pe zi .

Trăiți vremuri în care lucrurile materiale vă par mult mai importante decât starea voastră interioară.

Iată pe scurt, de ce vă pierdeți energia atât de ușor și nu știți de ce vă simțiți epuizați.

Vă plângeți de oboseală...e firesc... sufletul vostru a obosit să vă mai suporte alegerile făcute…

Focus

 Focus ...

Un tânăr merge la preot și îi spune:

– Părinte, eu nu mai vin niciodată la biserică.

Preotul îl întrebă:

– De ce, fiule? Poți să-mi spui care este motivul?

Tânărul îi răspunde:

– Păi, Dumnezeule, cum să mai vin? Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie. Domnul din față nu citește bine, cei din cor se ceartă încontinuu, în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil, și să nu mai vorbesc despre comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la biserică…

Preotul îi răspunde:

– Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși vreo picătură de apă din pahar. După poți pleca.

„Doar atât?” – s-a mirat tânărul…

A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:

– Părinte, am făcut.

Preotul l-a întrebat:

– În timp ce înconjurai biserica, cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?

Și tânărul:

– Nu.

– Ai văzut persoane care butonau telefonul?

Tânărul:

– Nu.

– Știi de ce? Pentru că erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi… în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor.

Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Iisus.

Tu ce vezi când mergi la biserică? Defectele celor din jurul tău sau casa și glasul Domnului?

Bârfitoarea ...

 Era odată, într-un sat, o femeie tare rea de gură. Îşi bârfea întruna vecinii, cunoscuţii, dar mai ales avea treabă cu preotul satului: pe unde mergea, cu cine se întâlnea, spunea numai cuvinte de ocară, neadevărate, la adresa preotului. Dar veni o zi în care suferi un necaz mare, şi se hotărî pe loc să se lase de clevetit, gândindu-se că această patimă îi atrăsese nenorocirea. Mai mult, se şi duse la preot să-şi ceară iertare. Preotul, care nu era străin de patima femeii, o primi cu drag şi îi spuse că o iartă, dar cu o condiţie: să meargă acasă, să revină cu o pernă mare, plină cu pene, să urce în turnul clopotniţei, să taie perna şi să împrăştie penele în bătaia vântului. ~Femeia, bucuroasă că preotul îi cere un efort atât de mic, se duse şi făcu întocmai. Trecătorii vedeau, nedumeriţi, cum mii de pene se împrăşteau din turnul bisericii peste tot în jur. Femeia noastră se duse din nou la preot şi îi spuse, veselă, că a făcut ceea ce sfinţia sa îi ceruse. Dar preotul adăugă: 

-Femeie, acuma mergi de culege toate penele şi pune-le înapoi, în pernă, apoi coase perna la loc. ~Biata femeie rămase stupefiată şi îi răspunse preotului că aşa ceva e imposibil. Atunci preotul replică: -Vezi, aşa stau lucrurile şi cu bârfa: cuvintele de ocară, odată împrăştiate, nu mai pot fi niciodată adunate la loc şi încuiate într-un sertar.

Datoria

 Bătrâna dusese cu greu crucea vieții. Cei peste optzeci de ani ai săi fuseseră însemnați cu nenumărate poticniri și umilințe, cu nesfârșite speranțe neîmplinite, cu sărăcie, cu muncă și cu răbdare de sfânt. Crescuse în casa ei săracă șapte copii. Toți ajunseseră oameni cu stare, cu școli absolvite, cu meserii învățate, într-un cuvânt, oameni care puteau merge în viață pe picioarele lor. Bătrânul se stinsese de timpuriu și doar dânsa rămăsese să ducă povara ultimilor ani. A rămas în casa ei până n-a mai putut să-și muncească grădina, până n-a mai putut să iasă afară, până a fost țintuită la pat. Atunci s-au adunat copiii de pe unde-i împrăștiase viața și au hotărât s-o ia îngrijire, prin rotație, fiecare câte trei luni.
Zis și făcut. Cel dintâi a lut-o feciorul cel mare. A dus-o la el în sat și câteva săptămâni s-au comportat toți destul de bine față de dânsa. Într-o zi, feciorul a venit cu cineva străin în cămăruța babei și au pus-o să-și pună degetul pe mai multe hârtii, spunându-i că ,,semnează” că a primit pensia. În realitate, semna un act de vânzare-cumpărare, prin care feciorul ei cel mai mare primea, contra cost, de la mama sa, casa și petecul de pământ părintesc.
După ziua aceea situația s-a schimbat. Bătrâna a început să fie persecutată și învinuită. O lăsau nemâncată zile în șir, o băteau când se murdărea, ba au mai încercat și s-o sufoce cu perna.  Într-o zi, când bătrâna rămăsese singură, i-a venit un gând salvator. Cu ultimele puteri, și-a luat câteva haine pe ea, a ieșit în drum și a rugat pe un vecin s-o ducă cu mașina în alt sat, unde locuia o fiică a ei. I s-a împlinit dorința, mai ales că vecinii începuseră să priceapă ce se întâmplă în casa consăteanului lor. Ajunsă la fiică, a povestit toate pățaniile, iar printre altele a vorbit și de hârtiile pe care pusese degetul. Fiind femeie umblată prin lume, fiica a bănuit mârșăvia fratelui. S-a interesat și a aflat adevărul. A deschis proces, a prezentat pe babă în instanță și aceasta a anulat actul de vânzare-cumpărare.
Feciorul a turbat de furie. A vrut să arate el tuturor cât este de deștept. I-a intentat bătrânei proces. Pentru ce? Desigur, nu veți ghici ușor! Cerea, pur și simplu, să-l despăgubească pentru hrana și întreținerea ce i-o dăduse bătrânei timp de trei luni. Pentru a fi mai credibilă pretenția sa pentru despăgubire de…. trei milioane lei, a adus lista de meniu a celui mai bun restaurant din oraș și a folosit prețurile de acolo pentru socotelile sale.
Bătrâna fusese săracă, într-adevăr, dar nu rămăsese datoare nimănui, niciodată. Își plătise până la ultimul bănuț toate datoriile. De data aceasta n-a mai putut.
Când a avut loc prima înfățișare la proces, bătrâna a lipsit. Tocmai în ziua aceea o înmormântau! Nici feciorul cel mare nu s-a dus la înmormântare. Nu putea să lipsească de la proces! Păi, nu?

CUM SĂ NE RUGAM LUI DUMNEZEU? Cum să aducem slavă lui Dumnezeu, cum să-L lăudăm?

 

Facă-Se Voia Ta, Doamne! Și îi laşi Lui toate, și uiți grijile sau problemele. I le dai Lui pe toate. Pentru că așa intrăm în Iubire. Și El este imediat cu noi, când ne lăsăm pe noi, ne predăm și renunțăm la control. Prin abandonare desăvârșită de sine, noi ne unim cu Domnul și devenim ființă comună. Când te laşi în mâna Lui, devii Iubire și, ce să mai ceri atunci? Fii Iubire, și îți va da Tot ce dorești! Nu va ști ce să facă ca să-ți fie ție mai bine. În spatele formei, suntem una cu totul, aceeași ființă sublimă în toate. Ce griji să-ți mai faci? Când te lași pe tine, ce să mai ceri? El este cu noi atunci și va face pentru noi tot ceea ce este mai bine pentru Sine. Facă-se Voia Ta, Doamne, Tu ştii ce este mai bine pentru mine! Voia Ta este întotdeauna bună și dreaptă! Doamne, ajută! DAR CAND CERI TE VEZI SEPARAT și nu mai poti sa iubesti. Iar cand esti numai Iubire nu mai ai la cine sa ceri, pentru ca esti una cu dumnezeirea.

Aducem slavă lui Dumnezeu cel mai bine prin fapte de bunăvoire, Apoi, orice gând de înțelegere și îngăduinţă, orice cuvânt de apreciere sau recunoștință este o rugăciune. Orice zâmbet sau îmbrăţişare. Dar când ne rugăm, nu putem cere ceva pentru noi, pentru un eu care nu există, că nu ne dă nimic, căci ne-ar întări egoul și orgoliul. Noi trebuie să ne câștigăm singuri înțelegerea. Apoi eul este de fapt NOI, suntem un suflet divin comun, aceeași scânteie dumnezeiască în toți. Putem doar dori tot binele tuturor, sau rugăciunea să fie de mulțumire sau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Nu este o cerere, ci o slăvire a Măreției divine. Pe noi să ne uităm. Eul nu contează și nu înseamnă nimic. Nu suntem importanți. De aceea nu avem ce să cerem pentru eu. În măsura în care înțelegem asta, că ceilalți sunt totul, și trăim ca o ființă a cerului pe pământ, atunci nu mai este nevoie să ceri nimic pentru tine, că deja ești totul și ai totul: ființa comună.

Toată Iubirea este a ta, și nu ai decât să o dăruiești. Când ești cel mai jos (adică smerit), ești cel mai sus, și atunci Domnul este cu tine. Ce nevoie mai ai să-ți dea ceva, când atunci El voiește pentru tine tot ce este mai bine pentru Sine.

Lepădarea de sine să o atingi, și aceasta este cea mai puternică rugăciune, pentru că, făcând gol în tine, faci loc Miracolului să vină și El înseamnă îndeplinirea tuturor dorințelor tale, fără să ceri. Iubirea este chiar îndeplinirea Iubirii. Dacă iubești orice ar fi, nu ai nevoie să ceri nimic, căci Iubirea se împlinește pe ea însăși continuu. Iar dacă nu iubeşti, Domnul și viața ți se vor împotrivi mereu.

Deci, A IUBI este cea mai puternică rugăciune. Adevărata rugăciune nu cere nimic pentru sine, ci doar oferă. Și, de fapt, nu ceri ceva pentru tine, ci doar dăruiești la infinit și atunci nu mai are loc nicio cerere, pentru că tu fiind iubire tot timpul, nu mai ai ce să ceri. Tu ești una cu ființa divină comună și nu mai ești separat de ea, ca să ceri ceva. Nu mai ești diferit. Deci problema nu este să cerem ceva pentru noi, ci să ne unim cu divinul, și atunci suntem doar Iubire şi nu mai avem ce să cerem, că deja avem totul, căci Domnul este cu noi atunci. Dar dispare eul. Dacă ceri ceva pentru un eu care nu există, este ca și când nu ai vrea să se îndeplinească nimic. Noi avem nevoie de o continuă predare de sine și aceasta este cea mai mare rugăciune. Când eul se retrage, înaintează Dumnezeu.

 INTR-O ZI, VOM PLECA DE AICI...

Da. Intr-o zi, vom pleca de aici si atunci, vom inceta sa-i mai imbratisam pe cei pe care ii iubim.  Si nici cu cei pe care nu-i iubim foarte tare, nu ne vom mai certa...

Intr-o zi, nu vom mai savura gustul delicios de cafea, nici nu vom  mai gusta o cupa cu vin si nici mancarea preferata...

Intr-o zi, vom inceta sa ne mai contemplam apusurile. 

Vom inceta sa ne mai scriem reflexiile. 

Vom inceta sa mai fredonam cantecele pe care le iubim, nemaicontand cum suna vocea noastra, fiindca le cantam cu sufletul.

 Intr-o zi, vom viziona pentru ultima data acel film care ne place atat de mult. 

Intr-o zi, vom fi citit pentru ultima oara acele carti care ne-au hranit profund sufletul.

Intr-o zi, vom inceta sa mai existam in aceste trupuri.

Intr-o zi, o singura zi, totul se va sfarsi. 

Si, e ok. 

Simplul fapt ca in aceasta incarnare am avut oportunitatea sa ne savuram Viata, sa ne trezim constiinta, e mai mult decat suficient. 

Intr-o zi, pe care nu o cunoastem dar care sigur exista, calatoria aceasta se va termina. Atunci, credintele noastre, fricile noastre, greselile noastre, nu vor mai avea nici cea mai mica importanta. Vor fi fost mult mai importante imbratisarile noastre, mangaierile si bineinteles, iubirea noastra. 

Aceasta viata ne ofera mult mai mult decat ne putem noi imagina. Iar acesta e un motiv suficient sa fim recunoscatori pentru tot restul vietii care ne-a ramas de trait.

Viata aceasta ne-a dat cel mai de pret dar: sa iubim si sa fim iubiti!

Si asta, da, merita cea mai profunda recunostinta. 

Deci?! Sa iubim, zic! 

Sa iubim Viata!